Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 434/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 434
Ședința publică din 17 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 2056 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța, considerând pricina lămurită, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2056 din 20 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea, reprezentată prin lichidatorul judiciar T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în temeiul art. 136 din același act normativ, a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, iar în conformitate cu art. 135 din lege a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării ei în Buletinul procedurilor de insolvență, aprobând, totodată, cererea lichidatorului privind suportarea cheltuielile procedurale din fondul special constituit în conformitate cu alin. 4 al art. 4.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 727 din 10 aprilie 2007 aceluiași tribunal s-a deschis procedura insolvenței față de debitoarea, în calitate de lichidator judiciar fiind desemnată, care în îndeplinirea atribuțiilor sale a procedat la emiterea notificărilor cerute de art. 61 și la publicarea anunțului privind declanșarea procedurii colective în ziarul din 1 aprilie 2008, întocmit tabelul preliminar și cel definitiv de creanțe, a notificat administratorul debitoarei pentru a preda actele contabile ale societății, învederând că persona juridică nu mai desfășoară activitate la sediul declarat. Dat fiind faptul că demersurile practicianului pentru a intra în posesia actelor societății debitoare au rămas fără rezultat, acesta a întocmit raportul de activitate prin care a propus închiderea procedurii colective în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile acestui text de lege și, văzând că în averea falitei nu au fost identificate bunuri, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare, tribunalul a acceptat propunerea lichidatorului judiciar, cu toate consecințele care rezultă din aceasta. Având în vedere că cheltuielile de administrare au fost avansate de practician, față de lipsa bunurilor din patrimoniul debitoarei, judecătorul-sindic a admis și solicitarea acestuia privind plata sumei de 1.000 lei din fondul special de lichidare, conform art. 4 alin. 4 din lege.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T, solicitând casarea hotărârii tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe întrucât judecătorul-sindic în mod nelegal a dispus la primul termen de judecată închiderea procedurii colective față de debitoarea, fiindu-i încălcate în acest fel drepturile procesuale prin care avea posibilitatea să își recupereze creanța înscrisă la masa credală.
Cu toate că lichidatorul judiciar nu a primit actele contabile ale falitei el a solicitat închiderea procedurii fără să facă demersurile legale pe care le avea la dispoziție, mai precis nu a formulat plângere penală împotriva administratorilor societății, știut fiind faptul că nedepunerea respectivelor documente este sancționată de Legea nr. 85/2006 ca și infracțiune. De asemenea, neavând actele contabile, practicianul s-a pronunțat asupra incidenței prevederilor art. 138 din lege arătând că în opinia sa nu se impune antrenarea răspunderii materiale a foștilor administratori. Aceasta, în ciuda faptului că potrivit textului menționat se poate solicita antrenarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei dacă aceștia nu au ținut sau au făcut să dispară actele contabile ale societății. Pe de altă parte, lichidatorul judiciar nu a întocmit raportul privind cauzele ajungerii debitoarei în insolvență. În aceste condiții recurenta a fost împiedicată să solicite autorizarea judecătorului-sindic în vederea formulării cererii de antrenare a răspunderii atâta timp cât până la primul termen de abia s-a definitivat de creanțe, neștiind dacă se poate sau nu forma un comitet al creditorilor și dacă cererea de autorizare va fi făcută în nume propriu sau în numele comitetului. Deși în motivarea hotărârii se arată că niciun creditor nu s-a oferit să avanseze sume pentru continuarea procedurii, pe adresa instituției creditoare nu a fost transmisă o asemenea cerere, astfel că lichidatorul judiciar nu poate face presupuneri sub acest aspect până când nu are o confirmare clară din partea tuturor creditorilor. Deoarece hotărârea este dată fără drept de apel, creditoarea a solicitat ca la judecarea recursului instanța să nu se limiteze la motivele de recurs prevăzute de art. 304 și să facă aplicarea art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar, nu s-a prezentat la dezbateri și nici nu a formulat întâmpinare.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident niciun caz de casare prevăzut de art. 304 din Codul d e procedură civilă care să determine trimiterea pricinii spre rejudecare aceluiași tribunal, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței debitoarei fiind temeinică și legală.
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar T prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanță în care acesta a propus închiderea procedurii de insolvență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei întrucât societatea falită nu mai desfășoară nicio activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și că în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea menționată, dispunând închiderea procedurii colective.
Textul de lege menționat statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Având în vedere faptul că niciunul dintre creditori nu s-a oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006, criticile recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice T fiind neîntemeiate. Prin acest caz de închidere a procedurii de insolvență legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menținerea procedurii deschisă. Rațiunea închiderii procedurii într-o astfel de situație rezidă în aceea că scopul legii - acoperirea pasivului debitorului insolvent - nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfășurarea ei, prin asemenea cheltuieli înțelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de insolvență. Din dispozițiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiții: inexistența bunurilor în averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative și faptul că niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli.
Ambele condiții pretinse de legiuitor sunt îndeplinite în speță, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite, iar creditorii, deși încunoștințați de către practician pentru a arăta dacă înțeleg să avanseze sumele necesare continuării administrării procedurii au arătat expres că nu înțeleg să avanseze respectivele sume (fila 41 - la ședința adunării creditorilor din 1 septembrie 2009 reprezentantul Direcției Generale a Finanțelor Publice Taa rătat că este de acord cu propunerea practicianului ca în cazul în care dl. - administratorul debitoarei - va achita creanțele solicitate procedura să se închidă în baza art. 132 din Legea nr. 85/2006, iar în situația în care acestea nu vor fi achite procedura să se închidă în conformitate cu art. 131 din același act normativ).
În atare condiții în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
În esență, singurele critici aduse de recurentă sentinței civile nr. 2056 din 20 noiembrie 2008 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu toate acestea, în fața primei instanțe lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. De asemenea, nici instituția creditoare nu a cerut judecătorului-sindic să fie autorizată să introducă acțiunea în răspundere pe motiv că practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori că acesta a omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Este adevărat că în conformitate cu art. 5 din același act normativ, organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, respectivele organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. Însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, interpretarea dată textului legal de către recurentă fiind una eronată, legiuitorul, prin art. 138, statuând cu claritate în ce condiții se poate dispune o asemenea măsură. Or, în cauză, chiar dacă nu a fost cerută de către lichidatorul judiciar aplicarea acestei norme, și comitetul creditorilor avea posibilitatea, în condițiile reglementate de alin. 3 al textului menționat, să solicite judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii prevăzută la alin. 1, respectiv dacă practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, lucru care nu s-a întâmplat.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie, condiții care în speță nu sunt îndeplinite. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurentă, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței.
Nici critica referitoare la neîntocmirea raportului privitor la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței nu este întemeiată întrucât la termenul din 4 septembrie 2009 lichidatorul a prezentat, în cadrul raportului lunar de activitate, situația patrimonială a debitoarei pe baza actelor care i-au fost predate de către fostul administrator social (filele 26-28), un asemenea document fiind prezentat și creditorilor în adunarea generală din 1 septembrie 2008, reprezentantul recurentei, prezent la adunare, neridicând vreo obiecțiune sub acest aspect (fila 41).
Cu toate că statul român, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța declarată la masa credală nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138, condiții care în cazul de față, așa cum s-a arătat mai sus, nu se regăsesc.
Nu în ultimul rând, nu i se poate reproșa practicianului lipsa de diligență în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina sa, mai exact neformularea unei plângeri penale întemeiată pe art. 147 din Legea nr. 85/2006 împotriva fostului administrator social, atâta timp cât și instituția recurentă avea posibilitatea depunerii unei asemenea plângeri, lucru pe care nu l-a făcut, iar critica referitoare la închiderea procedurii colective la primul termen de judecată nu are corespondent cu realitatea (deschiderea procedurii colective având loc în data de 10 aprilie 2008, iar închiderea ei la 20 noiembrie 2008).
Chiar dacă sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea îl va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 2056 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /30.03.2009
Dact. /31.03.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
