Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 426/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 426
Ședința publică din 17 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1141 din 29 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidatorul judiciar Management
La apelul nominal se prezintă pentru lichidatorul judiciar al debitoarei intimate consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la data de 4 martie 2009 Management T, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei T, a depus prin registratura instanței concluzii scrise.
Nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra recursului de față.
Reprezentanta lichidatorului solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele detaliate în concluziile scrise existente la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 1141 din 29 mai 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa respins cererea creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B privind autorizarea în vederea introducerii acțiunii prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței, dispunând, totodată, închiderea procedurii colective față de debitoarea T, precum și radierea persoanei juridice din registrul comerțului. De asemenea, în temeiul art. 136 din același act normativ, a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, iar în conformitate cu art. 135 din lege a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 29 mai 2008 lichidatorul judiciar Management T, desemnat să administreze procedura insolvenței debitoarei T, a solicitat închiderea procedurii colective ca urmare a lipsei bunurilor din averea falitei.
Constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința nr. 885 din 22 noiembrie 2007, că în cauză s-au întocmit și comunicat notificările cerute de art. 61 din Legea insolvenței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic a apreciat că cererea practicianului este întemeiată.
În ceea ce privește autorizarea în vederea introducerii acțiunii prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, solicitare formulată oral de reprezentantul creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât cererea de autorizare pentru introducerea unei acțiuni de atragere a răspunderii patrimoniale poate fi făcută în situația în care administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului falitei ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă această normă amenință să se prescrie. Asemenea situații nu se regăsesc în speța dedusă judecății, dat fiind faptul că lichidatorul judiciar a specificat în cuprinsul raportului său că nu înțelege să formuleze acțiunea în răspundere pentru că nu a constatat săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138.
Astfel, în actualul context legislativ, în principiu, numai practicianul are calitatea să introducă acțiuni în răspunderea membrilor organelor de conducere sau a oricăror altor persoane care au cauzat starea de insolvență. Dispozițiile alin. 3 al art. 138 recunosc legitimitate procesuală activă și comitetului creditorilor, dar numai în cazurile expres și limitativ prevăzute. Prin urmare, cererea de autorizare adresată judecătorului-sindic ar trebui să se refere la întrunirea elementelor prevăzute de această normă și să conțină indicii clare cu privire la comiterea de către administratorul social sau terțe persoane a faptelor prevăzute de alin. 1 al art. 138. Răspunderea angajată în baza acestui text împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie din dreptul comun, reglementată de art. 998-999 din Codul civil, din interpretarea cărora rezultă necesitatea dovedirii faptei ilicite comise, a condițiilor prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției persoanei vizate, sub aspectul intenției sau al neglijenței. Având în vedere că pentru autorizarea introducerii acțiunii judecătorul-sindic apreciază oportunitatea formulării unei astfel de cereri, în speță s-a constatat că creditoarea petentă nu a arătat că ar cunoaște identitatea persoanelor vinovate de aducerea societății în stare de insolvență, data comiterii faptei, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și, nu în ultimul rând, dacă persoanele respective dețin bunuri urmăribile pentru ca hotărârea pronunțată asupra acestui petit să își producă efectele. Articolul 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 nu prevede imperativ obligația judecătorului-sindic să autorizeze introducerea unei acțiuni în răspundere, ci această hotărâre reprezintă o facultate rămasă la aprecierea tribunalului, în funcție de aspectele fiecărui dosar de insolvență. S-a mai constatat că nici teza finală a normei menționate, în sensul că neintroducerea unei astfel de acțiuni poate duce la prescrierea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate nu este îndeplinită din moment ce creditoarea nu a precizat data comiterii faptei și, eventual, persoanele care au săvârșit-o, elemente obligatorii pentru calcularea termenului de prescripție.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată sau modificată, când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5), când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7) și atunci când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
Judecătorul-sindic a analizat eronat cererea instituției creditoare și a respins în mod nelegal autorizarea pentru introducerea acțiunii în răspundere.
Astfel, recurenta a solicitat ca, în cazul în care practicianul nu înțelege să promoveze acțiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006, instanța să autorizeze creditorii să formuleze o astfel de cerere (având în vedere că în speță nu s-a putut constitui comitetul creditorilor, fiind doar doi creditori înscriși la masa credală), solicitarea fiind în conformitate cu dispozițiile acestui act normativ.
Legiuitorul a stabilit expres o asemenea posibilitate statuând că în cazul în care lichidatorul nu formulează cererea de antrenare, comitetul creditorilor poate să promoveze o asemenea acțiune. Însă, pentru a putea formula cererea de chemare în judecată este nevoie de autorizarea judecătorului-sindic. Această solicitare este perfect legală, premergătoare formulării acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale personale și ea nu are nicio legătură cu fondul dreptului. Ca atare, este fără dubiu că în cauză sunt incidente dispozițiile tezei finale a alin. 3 art. 138 din Legea insolvenței, care se referă la situația în care lichidatorul judiciar a omis să formuleze acțiunea prevăzută de art. 138 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, fiind evident faptul că răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie având în vedere că prin închiderea procedurii falimentului debitoarei nu mai există nicio posibilitate reală de a se dispune angajarea răspunderii lor patrimoniale.
Se mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, răspunderea administratorilor se poate dispune dacă au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Totodată, trebuie menționat că potrivit acestui text, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile atrage răspunderea acestuia deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum a fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute.
În dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din cuprinsul art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. Această normă stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia din faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat. Dispozițiile art. 35 alin. 3 și alin. 4 din Decretul nr. 31/1954 prevăd că faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.
În cauză, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. Prejudiciul produs există, constând din însăși creanța cedată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B de către Casa de Asigurări de Sănătate T, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
În drept a invocat prevederile art. 299-316 din Codul d e procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar Management T, s-a prezentat la dezbateri și a formulat concluzii scrise (filele 10-11) prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
În fapt, procedura simplificată de insolvență a fost declanșată împotriva societății debitoare în baza art. 1 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 85/2006 prin sentința comercială nr. 885 din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, Management fiind desemnată în calitate de lichidator judiciar.
Ținând cont că practicianul nu a identificat niciun fel de bunuri în patrimoniul debitoarei, acesta a procedat la notificarea creditorului în conformitate cu prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006 în vederea avansării fondurilor necesare continuării procedurii insolvenței, precum și la prezentarea intenției de închidere a procedurii, precizând faptul că în situația în care creditorii nu-și vor exprima opinia până la data de 28 mai 2008 acest lucru se va considera un refuz de achitare a sumelor necesare.
Din lecturarea motivelor indicate de instituția creditoare se înțelege că aceasta apreciază că în cauză se impunea antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, dar sub acest aspect recursul este, în principiu, inadmisibil, iar în subsidiar, nefondat. Referitor la răspunderea membrilor organelor de conducere conform art. 138 alin. 1 din același act normativ, lichidatorul a învederat faptul că ea poate fi antrenată numai dacă foștii administratori au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență prin una dintre faptele prevăzute de lege. Practica din domeniu arată că, în conformitate cu art. 138, se impune arătarea concretă atât a faptei, cât și a raportului de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciu, precum și modul în care fapta este legată de acest prejudiciu, respectiv demonstrarea acelor acțiuni ale reprezentanților societății care se încadrează în prevederile legale și care au dus la starea de insolvență. Raportul de cauzalitate între fapta personală a membrilor organelor de conducere și prejudiciul suferit de către averea debitoarei și, în egală măsură, de către creditori este una din condițiile necesare pentru antrenarea acestei răspunderi și ea rezultă din formularea legiuitorului - "au contribuit la ajungerea debitorului în această situație prin una dintre următoarele fapte -". Un raport juridic comercial poate duce la starea de insolvență a societății comerciale fără a fi săvârșită vreo faptă prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Nu se poate susține că nepredarea actelor contabile către lichidator echivalează, așa cum susține creditoarea recurentă, cu aplicarea art. 138 lit. d) față de administratorii debitoarei, întrucât nu se poate dovedi îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale față de aceste persoane.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 304 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este fondat, urmând să-l admită, având în vedere următoarele considerente:
Judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa respins în mod nelegal cererea de autorizare a creditoarei să introducă acțiunea prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată. De asemenea, în mod greșit prima instanță a aprobat propunerea practicianului având ca obiect închiderea procedurii insolvenței debitoarei T, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.
Astfel, este de necontestat faptul că în cauză fostul administrator social al falitei nu a depus la dosarul cauzei, contrar prevederilor art. 35 din Legea nr. 85/2006, modificată, actele și informațiile prevăzute de art. 28 din lege.
Pe de altă parte, potrivit art. 138 din același act normativ, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
În fața primei instanțe lichidatorul judiciar Management T, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea T, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. Însă, acesta nici nu a arătat dacă fosta conducere a societății ori o altă persoană se face sau nu vinovată de starea de insolvență a patrimoniului debitoarei falite, prin raportul de activitate depus la termenul din 29 mai 2008 menționând faptul că, neintrând în posesia actelor financiar-contabile ale persoanei juridice, se află în imposibilitate de a formula un punct de vedere referitor la incidența dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată.
În această situație, la același termen reprezentantul instituției creditoare a solicitat judecătorului-sindic autorizare pentru a introduce acțiunea în răspundere. Totuși, în mod nelegal tribunalul a apreciat că cererea de autorizare formulată de singurul creditor înscris la masa credală nu poate fi primită, contrar celor statuate prin alin. 3 al textului menționat.
Prevederile art. 138 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor. Acesta reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura insolvenței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr M de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura insolvenței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv pe aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai Mac reanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat. În aceste condiții, prima instanță fără niciun temei a respins cererea respectivă, neindicarea de către lichidator a persoanelor care se fac vinovate de ajungerea societății sub incidența Legii nr. 85/2006, modificată, echivalând cu omisiunea practicianului la care face referire expresă alin. 3 al normei juridice analizate.
Față de cele arătate și propunerea lichidatorului judiciar privind închiderea procedurii colective se impune a fi respinsă pentru a da posibilitate judecătorului-sindic să soluționeze cererea pentru care instituția creditoare a fost autorizată, din redactarea textului art. 138 rezultând fără echivoc că o asemenea cerere nu se poate face decât pe perioada cât debitorul respectiv se află sub incidența procedurii insolvenței și nu după ce procedura a fost închisă. Aceasta, și întrucât art. 136 din lege arată că prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1141 din 29 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- și, în consecință:
Modifică în tot hotărârea atacată în sensul că autorizează creditoarea recurentă să formuleze cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale prevăzută de alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată.
Respinge propunerea lichidatorul judiciar Management T privind închiderea procedurii insolvenței debitoarei T, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /30.03.2009
Dact. /31.03.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
