Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 935/2007. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 935/
Ședința publică din data de 03 noiembrie 2007
PREȘEDINTE: Florin Moțiu
JUDECĂTOR 2: Petruța Micu
JUDECĂTOR 3: Anca Buta
Grefier: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței comerciale nr. 559/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu debitoarea intimată - - Reșița prin lichidator judiciar IT MANAGEMENT, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părți.
Procedura completă.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat și constatând că s-a solicitat judecarea în lipsă conform art. 242 Cod procedură civilă, Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 559/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei-creditoare B și a tardivității formulării acțiunii de către reclamanta-creditoare B ridicate de pârâtul; s-a respins acțiunea formulată de reclamanta-creditoare SBî mpotriva pârâtului, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea adresată instanței la data de 27.03.2008, creditoarea Bas olicitat atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei, pârâtul și obligarea acestuia la plata pasivului falitei inclusiv a creanței deținute de către Autoritate însumând la data întocmirii prezentei 12.390,41 lei.
În motivarea acțiunii reclamanta-creditoare Baa rătat că potrivit OUG nr. 95/2003 privind preluarea de către a unor creanțe bugetare în vederea încasării și virării lor la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Caselor de Asigurări de Sănătate.
Conform art. 2 din același act normativ, a încheiat cu Casa de Asigurări de Sănătate C-S Protocolul nr.31/03.03.2004, având ca obiect transferul creanțelor bugetare existente în evidențele contabile ale acesteia inclusiv creanța - - însumând 12.390,41 lei.
Titlurile de creanță aferente creanței bugetare preluate, potrivit art.6 alin.(2) din OUG nr.95/2003, constituie titluri executorii, iar prin neplata la termen a contribuției la Fondul național unic de asigurări de sănătate și folosirea sumelor de bani respective pentru susținerea activității curente a societății, fostul administrator se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de art.138 lit. e) din Legea nr.85/2006 (137 lit. e din Legea nr.64/1995 republicată).
De asemenea reclamanta-creditoare a mai arătat că indiferent de faptul că administratorul falitei a încălcat din culpă (neglijență) sau cu intenție normele de drept care le impuneau să solicite tribunalului, stabilirea stării de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției sau iminenței apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii patrimoniale a acestora pentru prejudiciile produse creditorilor, aceasta se face vinovat de încălcarea legii (art.32 alin.1 și 2 din Legea nr.64/95 și ulterior art.27 alin.1 și alin.2) situație care corelată cu proasta administrare a debitoarei a determinat prejudicierea creditorilor.
Pârâtul a formulat întâmpinare (filele 287-290 dosar fond), în care a solicitat respingerea acțiunii în principal pe cale de excepție, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că acțiunea nu este formulată de toți creditorii, așa cum impun dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006, ci doar de reclamanta-creditoare S B, în numele său și doar pentru propria creanță. De asemenea, acesta a invocat și excepția tardivității acțiunii cu motivarea că el a predat întreaga gestiune a societății debitoare în anul l996.
În subsidiar pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că ar fi exercitat funcția de administrator al societății debitoare, doar în perioada 1994-1996, astfel că raportat la data deschiderii procedurii insolvenței (luna octombrie 2000) nu i se poate imputa starea de insolvență a debitoarei
Față de aceste susțineri, judecătorul sindic, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a creditoarei B de a formula cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului, a respins-o, întrucât pe de o parte ca urmare a autorizării prin încheierea nr.1062/12.07.2007 (fila 246-247 dosar fond) de către judecătorul sindic a comitetului creditorilor pentru a promova acțiunea prevăzută de art.138 din Legea nr. 85/2006 la ședința comitetului creditorilor din 09.11.2007 s-a stabilit ca acțiunea prevăzută de art.138 să fie promovată de creditorul B (fila 260 dosar fond) iar pe de altă parte, acțiunea promovată privește obligarea pârâtului la plata întregului pasiv al societății debitoare, iar nu doar la cel al creditoarei S
În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii, formulate de creditoarea B, prima instanță a respins-o și pe aceasta, întrucât pârâtul nu a dovedit că a predat gestiunea societății debitoare în 1996 ci, așa cum rezultă din istoricul societății debitoare, s-a retras din funcția de administrator al societății debitoare în 25.08.2004.
Pe fond s-a reținut că prin sentința comercială nr.1318/09.10.2000 (fila 12-13 dosar fond) s-a deschis procedura insolvenței împotriva debitoarei fiind numit administrator judiciar - Reșița.
Prin încheierea comercială nr.201/JS din 15.04.2002 (fila 53-54 dosar fond) s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitoarei, fiind numit în calitate de lichidator judiciar Reșița.
Prin încheierea comercială nr.227/JS din 08.07.2004 (fila 71-72 dosar fond) s-a dispus încetarea calității de lichidator judiciar a și înlocuirea acestuia cu lichidatorul judiciar Reșița.
Administratorul judiciar a depus la dosarul cauzei raportul cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la incapacitatea de plată a debitoarei (fila 20-23 dosar fond) în care a arătat că administratorul societății debitoare este pârâtul, dar acesta nu s-a ocupat de societate de mai mulți ani, la data intrării în procedură și până la momentul pronunțării hotărârii recurate, societatea debitoare fiind condusă de acționarul (fila 20 dosar fond).
Judecătorul sindic a mai reținut că același aspect este evidențiat și de lichidatorul Reșița care a arătat în raportul de lichidare al societății debitoare (fila 106-108 dosar fond) că "administratorul acesteia este, numit la 07.11.1994 pentru o perioadă de 4 ani, dar la data intrării debitoarei societate comercială în procedurile Legii nr. 64/1995, conducerea societății a fost asigurată de acționarul (fila 1067 dosar fond)".
În aceste condiții, s-a constatat că administratorul de fapt al societății debitoare este numitul iar nu pârâtul, societatea debitoare Reșița funcționând fără administrator.
De asemenea, rapoartele administratorului judiciar L și cele ale lichidatorului au arătat că asociatul este cel care a exercitat efectiv atribuțiile de conducere ale societății debitoare, iar nu pârâtul.
Prima instanță a apreciat că răspunderea instituită prin dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 (respectiv cele ale art.137 din legea nr.64/95 republicată - în vigoare la data deschiderii procedurii) operează în privința oricărei persoane care, prin faptele expres și limitativ prevăzute de lege, a generat starea de insolvență asupra averii debitorului, indiferent dacă această persoană a avut sau nu atribuții de conducere sau de supraveghere în cadrul persoanei juridice, esențială fiind determinarea raportului de cauzalitate din faptele menționate și ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Deși pârâtul apare ca fiind administrator al debitoarei, în istoricul acesteia (fila 296-301 dosar fond) comunicat de C-S, nu se poate stabili legătura de cauzalitate între insolvența societății debitoare și funcția acestuia de administrator al societății.
Astfel, răspunderea persoanelor cu funcții de conducere, care au administrat societatea comercială ajunsă în stare de insolvență, are natura răspunderii civile delictuale dominată de principiile reglementate de art. 998 Cod civil, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. De asemenea, este necesar să se probeze că administratorii, prin săvârșirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art.138 din legea nr.85/2006, au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră.
Ori, în prezenta cauză nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerințelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului social al debitoarei.
Astfel, lichidatorul nu a demonstrat, prin rapoartele sale, că administratorul debitoarei s-a folosit de bunurile societății în interes propriu, că a făcut fapte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că a deturnat sau ascuns o parte din activul societății sau a mărit în mod fictiv pasivul acesteia, nici că a folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri, în scopul întârzierii încetării plăților sau că a dispus să se plătească cu preferință unii creditori în dauna celorlalți.
Dispozițiile art. 138 din legea nr.85/2006 nu instituie prezumția de culpă a persoanelor a căror răspundere patrimonială se poate cere a fi trasă, ci este necesară stabilirea existenței faptelor prevăzute de textul de lege arătat și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a debitoarei, care nu poate avea la bază decât un probatoriu complet și pertinent.
Reclamanta nu a prezentat nici o dovadă din care să rezulte că administratorul societății debitoare a săvârșit vreo faptă din cele prevăzute de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, de natură să-i atragă răspunderea patrimonială. De asemenea, nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor generale de răspundere civilă delictuală.
Judecătorul sindic a susținut de asemenea, că aceasta nu a arătat și nu a dovedit ce fapte de natura celor prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 au fost săvârșite de administratorul societății și nici că acesta le-ar fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident. Neținerea contabilității în conformitate cu legea presupune lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile prevăzute de Legea nr.82/1991, republicată, și orice alte acțiuni legate strict de contabilitatea societății, fapte prin care s-a ajuns la starea de insolvență, de insuficiență a activului, aceste fapte trebuind să fie dovedite.
Având caracter de excepție, atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a societății ajunse în insolvență trebuie interpretată restrictiv, respectiv trebuie să fie instituită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 și numai dacă asemenea fapte sunt dovedite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, simplele afirmații, fără suport probator, ale lichidatorului debitoarei nefiind suficiente pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului.
Răspunderea reglementată de dispozițiile Legii insolvenței este o specie a răspunderii civile delictuale, iar pentru a se putea reține existența acesteia este necesar să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi și anume: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția, în speță apreciindu-se de instanță că nu a fost dovedită îndeplinirea acestor condiții.
Pentru aceste motive, judecătorul sindic, în baza art.11 alin.(1) lit. g) din Legea nr.85/2006, a art.138 din aceeași lege, (art.137 din Legea nr.64/1995) a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei-creditoare B și a tardivității formulării acțiunii de către reclamanta-creditoare B ridicate de pârâtul; a respins acțiunea formulată de reclamanta-creditoare S B, împotriva pârâtului pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, dispunând totodată amânarea cauzei pentru continuarea procedurii și refacerea raportului final.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, coroborate cu dispozițiile art. 304 din codul d e procedura civila, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate si, pe cale de consecință, admiterea cererii privind atragerea răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că în fapt, AVAS a formulat o cerere de chemare in judecata, in contradictoriu cu paratul, prin care solicita atragerea răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale - Reșița, iar Tribunalul C-S, prin hotărârea pronunțata, a reținut faptul ca lichidatorul judiciar nu a făcut nici o dovada din care sa rezulte faptul ca parații ar fi săvârșit vreo fapta de natura sa atragă răspunderea patrimoniala. Consideră ca instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale referitoare la răspunderea patrimoniala a persoanelor care au făcut parte din fosta conducere a debitoarei, pentru următoarele considerente:
Creanța cu care AVAS a fost înscrisa în tabelul creditorilor reprezintă creanța pe care această instituție a preluat-o de la Casa de Asigurări de Sănătate C-S, respectiv contribuția personala a angajaților societății, in calitate de asigurați, pe care, potrivit prevederilor art. 55 din OUG nr. 150/2002 modificata, parata avea obligația să o rețină din salariile acestora și sa o vireze lunar către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Astfel, această suma de bani nu aparținea societății, fiind contribuția personala a asiguraților la Fondul național unic de asigurări sociale și, potrivit prevederilor art. 94 din OUG nr. 150 / 2002 modificata, utilizarea in alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuției reținute de la asigurați constituie infracțiunea de deturnare de fonduri si se pedepsește conform prevederilor art. 3021 din Codul penal (în prezent art. 454 Cod penal) și art. 280 din Codul Muncii.
Se mai arată că pe de alta parte, pentru nevirarea la timp a acestor contribuții la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în conformitate cu prevederile art. 55 alin. 1 din OUG nr. 150/2002 modificata, s-au calculat dobânzi si penalități de întârziere și penalități pentru stopaj la sursă, de asemenea neachitate de către societate, și care au contribuit la intrarea societății în incapacitate de plata. În aceste condiții, sursa de finanțare a societății au constituit-o arieratele bugetare, aceasta fiind cauza care a condus la încetarea de plăți, iar prin neplata la termen a contribuției la Casa de Asigurări de Sănătate si folosirea sumelor de bani reținute din salariul angajaților pentru susținerea activității curente a societății, AVAS apreciază ca fostul administrator se face vinovat de utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plați, fapta prevăzuta de art. 138 lit. f) din Legea nr. 85/2006.
Recurenta creditoare susține că Legea nr. 85/2006, la art. 138 lit. f, stabilește o prezumție legala în ceea ce privește legătura de cauzalitate intre fapta cauzatoare de prejudicii - respectiv utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, si prejudiciu - respectiv intrarea in încetare de plați in dauna creditorilor societății. Astfel, la stabilirea gravității faptei săvârșite de către administratorul social, este necesar să fie avut în vedere totalul sumelor care constituie stopaj la sursă și care au fost reținute de către pârât pentru a le utiliza în susținerea activității curente a societății, precum și dobânzile, majorările de întârziere și penalitățile calculate la acestea.
de cele arătate mai sus, recurenta consideră ca fostul administrator se face vinovat de intrarea - - Reșița in incapacitate de plata, faptele săvârșite de acesta aflându-se sub incidența prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/ 2006 în sensul că au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura societății fonduri (art. 138 lit. f), neîndeplinindu-și nici obligația stabilită de dispozițiile art. 27 alin. 1 conform căruia "debitorul aflat in stare de insolvența este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvența". Fapta culpabila a administratorului, în interpretarea stricta a normelor legale referitoare la răspunderea patrimoniala este evidenta in acest caz, fiind îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale: fapta, prejudiciu si legătura de cauzalitate.
Creditoarea AVAS apreciază că din perspectiva reglementarii prevăzute de Legea nr. 85/2006, răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse in încetare de plați, așa cum este prevăzuta de art. 138 din lege, este o răspundere speciala care pune la îndemâna creditorilor si a instanței mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea in tot sau in parte a pasivului debitorului. Prevederile art. 138 nu conțin in mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsa in încetare de plați; "aceasta omisiune nu este întâmplătoare, ci vine sa sublinieze regimul agravat al răspunderii acestor membrii ai organelor de conducere".
În aceeași interpretare, "modul de formulare, in textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere elimina posibilitatea absentei culpei, subliniind dimpotrivă vinovăția acestor membri, noțiune care, in toate ramurile de drept desemnează deopotrivă intenția si culpa propriu-zisa".
Având in vedere ca, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 rep. "obligațiile si răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", instanța trebuie sa aibă in vedere si dispozițiile art. 1540 din Codul civil, potrivit cărora "mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi dar încă si de culpa comisa in executarea mandatului." De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, in cazul in care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multa rigurozitate. Ținând cont de faptul ca, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros, rezulta ca simpla culpa (culpa in abstracto) a administratorului in conducerea societății care a condus intrarea in faliment a societății debitoare, trebuie sancționată, deoarece prin aceasta s-a cauzat un prejudiciu creditorilor societății debitoare.
AVAS consideră că instanța de fond a apreciat in mod eronat faptul ca, deși paratul figura in documentele societății ca administrator, un al asociat a exercitat atribuțiile administrative de fapt si, pe cale de consecința, paratul nu poate fi tras la răspundere. În opinia sa, cel care figurează in mod oficial ca îndeplinind atribuțiile administrative ale societății, este răspunzător pentru toate actele si faptele săvârșite de societate, pentru ca aceasta persoana reprezintă, prin semnătura sa, opozabilitatea de terți, iar daca o alta persoana decât cea care are drept de semnătura pe actele care emana de la societate, realizează acte administrative în fapt, acesta este răspunzător de societate si nu de terți, deoarece opozabilitatea de aceștia o asigura persoana care figurează in mod oficial care reprezentant al societății, chiar daca cel care a făcut acte administrative de facto este asociat. De aceea, consideră recurenta că instanța a greșit respingând aceasta acțiune, deoarece, în speța, aceasta avea posibilitatea ca, in baza rolului sau activ, eventual, să introducă in cauza aceasta persoana sau sa pună in vedere paratului sa formuleze o cerere in acest sens, dar in nici un caz sa îl exonereze de răspundere pe administratorul de drept al debitoarei.
AVAS arată că nu a cunoscut si nu avea cum sa cunoască faptul ca cel care a făcut actele administrative de facto nu este paratul, ci. Având in vedere faptul ca figurează ca administrator al debitoarei, acesta a asigurat opozabilitatea actelor emise de societate de terți si, pe cale de consecința această instituție s-a îndreptat împotriva acestuia.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de creditoare, conform dispozițiilor art. 304 și art. 304/1 pr. civ. raportat la probele dosarului și susținerile părților, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că art.138 din Legea nr.85/2006 stabilește că numai prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol se angajează răspunderea civilă a acestuia.
Curtea reține că răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului. Această răspundere este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăților de către societate.
Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 - 999 din Codul civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa), condiții care, în această situație, unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 respectiv greșeala de gestiune (în sens larg), trebuie să fi contribuit la insuficiența activului. Prin urmare, trebuie să se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societății în stare de insolvență. Răspunderea pentru insuficiența activului trebuie angajată doar dacă prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă (greșeală de gestiune) a administratorului.
Recurenta nu a dovedit ce fapte de natura celor prevăzute de art.138 din Legea 85/2006 au fost săvârșite de administratorul societății și nici că acesta le-ar fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea insolvenței nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestuia, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, doar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Având caracter de excepție, atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a societății ajunse în insolvență trebuie interpretată restrictiv, respectiv trebuie să fie instituită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 și numai dacă asemenea fapte sunt dovedite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, simplele afirmații, fără suport probator, ale recurentei nefiind suficiente pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului.
Lichidatorul judiciar al debitoarei nu a dovedit, prin rapoartele sale, că administratorul debitoarei s-a folosit de bunurile societății în interes propriu, că a făcut fapte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că a deturnat sau ascuns o parte din activul societății sau a mărit în mod fictiv pasivul acesteia, nici că a folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri, în scopul întârzierii încetării plăților sau că a dispus să se plătească cu preferință unii creditori în dauna celorlalți.
Mai mult, lichidatorul judiciar al debitoarei a arătat în raportul de lichidare al societății debitoare (fila 106-108 dosar fond) că "administratorul acesteia este, numit la 07.11.1994 pentru o perioadă de 4 ani, dar la data intrării debitoarei societate comercială în procedurile Legii nr. 64/1995, conducerea societății a fost asigurată de acționarul (fila 1067 dosar fond)". Astfel, din probe rezultă că doar în perioada 1994-1996 conducerea societății a fost asigurată de pârâtul, deci la data deschiderii procedurii insolvenței (luna octombrie 2000) nu i se poate imputa starea de insolvență a debitoarei
Susținerile recurentei că nu a cunoscut si nu avea cum sa cunoască faptul ca cel care a făcut actele administrative de facto nu este paratul, ci și că figurează ca administrator al debitoarei, astfel că acesta a asigurat opozabilitatea actelor emise de societate de terți, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât fiind vorba despre angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum s-a arătat mai sus, trebuie dovedită îndeplinirea condițiilor acestei răspunderi, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.
Așa fiind, neexistând motive de casare sau modificare a sentinței recurate, în baza art. 312. pr. civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B împotriva sentinței comerciale nr. 559/26.06.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03.11.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./17.11.2008
Dact./17.11.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul C-
Judecător:
Președinte:Florin MoțiuJudecători:Florin Moțiu, Petruța Micu, Anca Buta
