Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 957/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 957
Ședința publică din 4 noiembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1250 din 2 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată A, reprezentată prin lichidatorul judiciar Expert A și pârâta intimată.
La apelul nominal se prezintă consilier juridic pentru creditoarea recurentă și avocat pentru pârâta intimată, lipsă fiind debitoarea intimată.
Procedura este completă.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează faptul că la data de 28 octombrie 2008, lichidatorul judiciar Expert Aad epus, prin registratura instanței, raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei
Reprezentanții părților prezente arată că nu au alte cereri.
Nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra recursului de față.
Reprezentantul creditoarei recurente, consilier juridic, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului social, pentru motivele detaliate în scris, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei intimate, avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și nelegalcu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial, pentru motivele arată în întâmpinare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 1250 din 2 iulie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arada respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva pârâtei având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale personale conform Legii nr. 85/2006, obligând reclamanta și la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad în data de 23 aprilie instituția reclamantă a chemat-o în judecată pe pârâtă solicitând antrenarea răspunderii acesteia pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și e) din Legea nr. 85/2006 și obligarea ei la plata pasivului A, inclusiv a creanței deținute de către reclamantă în cuantum de 33.827 lei.
În susținerea acțiunii s-a arătat că prin nr.OUG 95/2003 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bap reluat datoria societății falite de la Casa de Asigurări de Sănătate, administratorul pârât făcându-se vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul debitoarei, faptă prevăzută de art. 138 litera e) din Legea nr. 85/2006, creditoarea aflându-se în imposibilitate să recupereze suma cu care s-a înscris la masa credală. Răspunderea prevăzută de art. 138 este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor și a instanței mijloacele cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea în tot sau în parte a pasivului debitorului falit. Fiind vorba despre o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată conform art. 1082 din Cod civil, răspunderea trebuind apreciată in abstracto, cu multă rigurozitate, prejudiciul produs constând în însăși creanța reclamantei, responsabilitatea civilă a administratorului fiind o răspundere subsidiară și indiferent dacă este individuală sau solidară, ea este una integrală.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și nelegală, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prescripției conform art. 139 din Legea nr. 85/2006, iar pe fond a învederat că acțiunea este netemeinică.
Potrivit raportului întocmit de către lichidator în dosarul nr. 5611/2006 principala cauză a insolvenței a constat în conjunctura nefavorabilă legislativă și de piață, în perioada 2000-2005 A funcționând în bune condiții, declinul datorându-se intrării în faliment a doi mari beneficiari din Germania și Italia. De asemenea, evidența contabilă și financiară a societății a fost ținută de către asociatul majoritar și pârâta nu a avut cunoștință despre această evidență. În ședința din 2 iulie 2008 reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai susține decât excepția prescripției dreptului la acțiune, pe care instanța a respins-o ca neîntemeiată pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acel termen.
Din analiza înscrisurilor de la dosar tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei este nefondată. Astfel, în conformitate cu prevederilor art. 138 alin. 1 litera c) și e) din Legea nr. 85/2006 judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii organelor de conducere, organelor de supraveghere precum și de orice altă persoană care a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, respectiv a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori a mărit în mod fictiv pasivul acesteia. Fiind o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, răspunderea reglementată de acest text presupune îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența vinovăției și existența legăturii de cauzalitate. Cu toate acestea, condițiile existenței faptei ilicite, a vinovăției și a raportului de cauzalitate au fost doar prezumate de către reclamantă nu și dovedite prin operațiuni sau acte încheiate de către pârâtă. Mai mult, în raportul întocmit de către lichidatorul judiciar privind cauzele care au determinat starea de insolvență a A nu se reține răspunderea personală a administratorului social. Împrejurarea că reclamanta a formulat o declarație de creanță împotriva societății debitoare și că se află în imposibilitatea recuperării acestei sume nu poate constitui o premisă concretă pentru a determina aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Reținând că reclamanta nu a probat susținerile făcute astfel cum impune art. 129 din Codul d e procedură civilă și pentru că prin art. 138 din Legea insolvenței nu s-a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci doar posibilitatea angajării răspunderii după administrarea unor dovezi în acest sens, considerând că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 998 din Codul civil, văzând și dispozițiile 274 din Codul d e procedură civilă, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei intimate la suportarea pasivului debitoarei A rămas neacoperit în cadrul procedurii de insolvență, în vederea recuperării și a sumei de 6.833,30 lei, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi modificată când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
Sentința Tribunalului Arad este netemeinică si nelegală pentru că din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că pârâta intimată se face vinovată de ajungerea debitoarei în încetare de plați întrucât nu și-a îndeplinit toate obligațiile legale privind administrarea societății, dispunând efectuarea unor operațiuni care practic au determinat încetarea de plăți, fapte prevăzute de art.138 alin. 1 lit. c) și e) din Legea nr. 85/2006.
În dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei.
În cazul de față, indiferent de faptul că administratorul societății falite a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau să solicite tribunalului stabilirea stării de insolvență în termen de 30 de zile de la apariția sau iminența apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile produse creditorilor, pârâta intimată se face vinovată de încălcarea legii (art. 32 alin. 1 și 2 din Legea nr. 64/1995, devenite ulterior art. 27 alin. 1 și 2), situație care, corelată cu proasta administrare a debitoarei, a determinat prejudicierea creditorilor societății. rticolul 1080 din Codul civil statuează că "diligenția ce trebuie să se pună n îndeplinirea unei obligații este întotdeauna aceea a unui bun proprietar".
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere specială, care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 din Codul civil, raportat la art. 138 din Legea insolvenței. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial cu tiltu oneros, acesta fiind obligat să-și desfășoare activitatea ca o persoană diligentă, care-și subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Recurenta susține că prejudiciul produs există, constând din însăși creanța sa, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată. Or, art. 138 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Responsabilitatea civilă a administratorului este o responsabilitate subsidiară și indiferent dacă este individuală sau solidară, aceasta este una integrală, atât pentrudamnum emrgens, cât și pentrulucrum cessans. persoanelor chemate să răspundă patrimonial pentru falimentul societății când activele sociale sunt insuficiente este circumscrisă categoriei administratorilor în funcțiune la data încetării plăților, directorilor tehnici executivi (când se comportă ca și când ar fi administratori propriu-ziși), iar când consiliul de administrație este organizat ca un consiliu de supraveghere răspunderea revine administratorilor operativi. Obligația subzistă dacă situația care a dus la insuficiența activului a luat naștere în timpul exercitării mandatelor, cum este și cazul de față.
Intimata pârâtă se face vinovată și de săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006 deoarece, prin neplata la termen a contribuției la Fondul național unic de asigurări de sănătate și folosirea sumelor de bani respective pentru susținerea activității curente a societății, se face vinovată de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice. În considerarea acestor precizări este evident că funcționarea societății nu s-a desfășurat în condiții de legalitate, existând o legătura cauzală între faptele ilicite, culpabile ale intimatei pârâte și prejudiciul adus creditorilor prin neplata datoriilor către aceștia.
În ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a condițiilor de răspundere civilă delictuală prevăzute de art. 998-999 din Codul civil se subliniază faptul că din perspectiva reglementării prevăzute de Legea nr. 85/2006 răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți este o răspundere specială care pune la îndemna creditorilor și a instanței mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea în tot sau în parte a pasivului debitoarei. Prevederile art. 138 nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, această omisiune nefiind întâmplătoare, ci ea vine să sublinieze regimul agravat al răspunderii menționate. Vinovăția intimatei pârâte rezultă din însăși atitudinea de nesocotire a dispozițiilor legale în vigoare, determinând astfel intrarea societății debitoare în faliment.
În acest context recurenta a menționat că Legea nr. 64/1995, republicată, în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvența față de A stabilea o răspundere specială, care presupunea ca, prin săvârșirea de către administratori a uneia dintre faptele prevăzute de art. 137, se va angaja răspunderea acestuia, prejudiciul creditorilor fiind prezumat, dovedirea faptelor făcându-se prin simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plata, cu excepția cazurilor de forța majoră. Or, în prezenta cauza nu s-a făcut dovada existentei unui caz de forță majoră, iar aceste prevederi au fost menținute și în Legea nr. 85/2006.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, precum și celelalte prevederi legale de mai sus.
Pârâta intimată, legal citată, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 12-13), prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nelegal, cu consecința menținerii sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Prin acțiunea introductivă instituția recurentă a solicitat tribunalului angajarea răspunderii personale a pârâtei, fostă administratoare a A, persoană juridică aflată în lichidare pentru recuperarea creanțelor.
În urma analizării ansamblului probator judecătorul-sindic a respins cererea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B reținând în mod just că deși recurenta a invocat două cazuri ale art. 138 din Legea nr. 85/2006, aceasta s-a bazat doar pe prezumții, în chiar cererea introductivă făcându-se mențiunea "apreciem că fostul administrator se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice". Însă, legiuitorul a stabilit că este vorba de fapte comise în interes personal, mergând chiar spre intenție făptuitorului. În mod corect prima instanță a ținut seama și de faptul că lichidatorul judiciar, în raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare, a arătat că principala cauză a insolvenței a constat în conjunctura nefavorabilă legislativă și de piață (falimentul celor doi mari beneficiari ai societății). De asemenea, tribunalul a reținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile juridice ale vinovăției și a raportului de cauzalitate, care au fost doar prezumate de reclamantă și nu dovedite, imposibilitatea recuperării creanței instituției recurente neputând constitui o premiză concretă pentru a determina aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, judecătorul-sindic a reținut în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Potrivit acestui text de lege, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, prin încheierea de ședință din data de 26 martie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5611/2006 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arada autorizat comitetul creditorilor constituit în cadrul procedurii de insolvență derulată față de debitoarea A să introducă acțiunea prevăzută de alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Totuși, în mod just prima instanță a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a faptelor imputate neputând duce automat la antrenarea răspunderii amintite. Tot în mod corect, judecătorul-sindic a constatat și faptul că reclamanta nu s-a conformat exigențelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, și art. 129 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, doar nominalizarea a două dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de art. 138 din Legea insolvenței nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanței că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea civilă fundamentată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006, fiind o răspundere delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de acest text de lege să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus- În prezenta cauză recurenta a susținut incidența prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c) și e), în sensul că paguba reclamată ar fi fost generată de continuarea, în interes personal, a unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți și de faptul că fosta administratoare a debitoarei ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice.
Cu toate acestea, recurenta nu a făcut dovada respectivelor susțineri prin niciun mijloc de probă admis de lege, cum în mod corect a învederat și intimata prin întâmpinarea depusă la dosar. Mai mult decât atât, prin raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei A (filele 21-27 dosar) lichidatorul judiciar a arătat fără echivoc că principalele cauze ale intrării societății în incapacitate de plată au fost dependența de un număr restrâns de clienți al căror faliment a condus la dispariția comenzilor, lipsa unui patrimoniu corespunzător, persoana juridică nedezvoltându-se decât pe baza activelor achiziționate de la & Co. A fără a apela la piața liberă, un management defectuos care nu a știut să recunoască riscurile dublei dependențe - furnizor și client - a societății și nu a reușit să găsească soluții de ieșire din "caruselul" datoriilor bugetare și, nu în ultimul rând, trenarea declarării incapacității de plată. Tot practicianul a concluzionat că, deși fostului administrator social îi poate fi imputat, într-o oarecare măsură, un management defectuos, nu trebuie omis faptul că au existat și cauze independente de societate (intrarea în faliment a principalilor clienți), astfel că nu se impune antrenarea răspunderii organelor de conducere în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Motivele arătate de reclamantă prin cererea de recurs constituie, în esență, acuzații pentru desfășurarea unui management defectuos din partea membrilor fostei conduceri a debitoarei, însă acest motiv apare ca nefondat deoarece printre faptele enumerate de textul alin. 1 al art. 138 din legea amintită nu se regăsește și aceea de "management defectuos", enumerarea legiuitorului fiind una limitativă, și nu enunțiativă, ceea ce face ca susținerile recurentei să nu poată fi primite.
Într-adevăr, scopul dispozițiilor acestui text de lege este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, însă susținerea recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală.
Afirmațiile sale referitoare la obligația unui debitor aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului cu o cerere pentru a fi supus procedurii reglementate de fosta Lege nr. 64/1995, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006, deși reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanțe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în cuprinsul art. 141 (actualul art. 143) o sancțiune penală (infracțiunea de bancrută simplă) și nicidecum "sancțiunea" aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susține această creditoare. De asemenea, nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancțiune cuprinsă în art. 3021Cod penal, o asemenea activitate neconstituind "deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice" care să atragă aplicarea dispozițiilor menționate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contribuțiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 138 din noua lege, concluzie întemeiată, în măsura în care recurenta nu pretinde că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menționate.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituțiile creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța deținută nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanțelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte, rin p. faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice se înțeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societății etc. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înțelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se mărește în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligații inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Din cuprinsul raportului lichidatorului întocmit în urma studierii actelor financiar-contabile ale debitoarei a rezultat că administratorul social nu a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes personal, ci doar în scopul desfășurării normale a activității societății, el nefăcând nici acte de comerț în interes personal, continuarea activității fiind făcută numai în redresării și obținerii unor venituri care să acopere datoriile acumulate. De asemenea, nu s-a constatat o ținere fictivă a contabilității, nefiind efectuate acte de genul celor prevăzute la lit. e) a art. 138 din Legea nr. 85/2006. Este adevărat că pârâta nu a recuperat la timp de la anumiți clienți unele creanțe, însă nu acest lucru a determinat intrarea în incapacitate de plată, cauzele insolvenței fiind unele obiective - sistarea comenzilor către societatea debitoare, neimputabile administratorului social, cum, de altfel, a arătat și practicianul.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, cum în mod neîntemeiat susține instituția creditoare, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Cum în speță recurenta nu a făcut dovada susținerilor sale privitoare la incidența art. 138 lit. c) și e), iar lichidatorul judiciar a arătat foarte clar care au fost cauzele intrării societății în încetare de plăți, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul creditoarei reclamante, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că pârâta intimată a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Curtea va obliga instituția recurentă la plata sumei de 700 lei cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței nr. - din 20 septembrie 2008 emisă de Cabinet Individual de Avocat din Baroul Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1250 din 2 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată A, reprezentată prin lichidatorul judiciar Expert A și pârâta intimată.
Obligă recurenta la plata către intimata a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 4 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /10.11.2008
Dact. /12.11.2008 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Arad
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
