Conflict de competenta Instante comerciale. Sentința 2/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
DOSAR NR-
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2
Camera de Consiliu din 23 februarie 2010
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
GREFIER: - -
S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara privind pe reclamanta Regia Autonomă de Transport T și pârâtul având ca obiect pretenții.
Dată în camera de consiliu, fără citarea părților.
La apelul nominal se constată lipsa acestora.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, considerând cauza în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra conflictului de competență, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara sub dosar nr- reclamanta Regia Autonomă de Transport Tas olicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 177.428,43 lei, reprezentând diferența neacordată de Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 322/ din 29 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. 9182/COM/2004, rămasă irevocabilă, în drept întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 998, 999 și 1000 alin. 3 din Codul civil.
Prin sentința civilă nr. 9846 din 23 iunie 2008 judecătoria, ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială, a declinat cauza spre soluționare Tribunalului Timiș, secția comercială, în motivare reținând că, în conformitate cu art. 2 alin. 1 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, iar cauza de față este una comercială.
Prin sentința civilă nr. 10/ din 7 ianuarie 2010 Tribunalul Timișa reținut, la rândul său, că este necompetent să soluționeze prezenta pricină întrucât natura sa juridică este una strict civilă, iar competența de soluționare, sub aspect valoric, revine Judecătoriei Timișoara. Astfel, reclamanta a chemat în judecată o persoană fizică, care a deținut calitatea de director al Regiei Autonome de Transport T, întrucât aceasta nu ar fi întreprins toate demersurile ce se impuneau pentru recuperarea datoriei de 177.428,43 lei, constatată prescrisă prin hotărâre judecătorească, deși, în calitate de comitent, avea obligația de a da instrucțiuni și dispoziții prepușilor săi în vederea demarării procedurii de stabilire a persoanelor vinovate de introducerea tardivă a acțiunii de recuperare a debitului menționat, în drept invocând art. 998, 999 și 1000 alin. 3 din Codul civil. Dat fiind faptul că litigiul are caracter civil, judecătoria trebuia să-l rețină spre soluționare, valoarea obiectului situându-se sub 500.000 lei. Ca atare, constatând ivit conflictul negativ de competență, tribunalul a trimis dosarul spre soluționare la Curtea de Apel Timișoara în vederea pronunțării unui regulator de competență.
Examinând conflictul negativ de competență apărut între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, Curtea constată că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Judecătoriei Timișoara, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Codul d e procedură civilă, udecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, și în orice alte materii date prin lege în competența lor, iar în conformitate cu art. 2 din același cod tribunalul judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, alături de procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) lit. b) din Codul d e procedură civilă stabilește expres, competența după materie în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, precum și a celor de natură civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu anumite excepții, art. 1 pct. 1 din același cod reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență atât procese și cereri în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei, cât și în materie civilă, dacă valoarea obiectului nu depășește 500.000 lei. Așadar, dacă o acțiune comercială sau civilă are un obiect evaluabil în bani, competența în primă instanță este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Obiectul litigiului de față constă în obligarea pârâtului, fost director al regiei reclamante, la plata sumei de 177.428,43 lei, reprezentând diferența neacordată de Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 322/ din 29 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. 9182/COM/2004, rămasă irevocabilă, din suma totală de 202.775,42 lei care a fost solicitată de la Automobil Club Român - Filiala Județeană T cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului situat în loc. T,-, jud. T, pe perioada 01.01.1999-26.04.2002, Regia Autonomă de Transport considerând că vinovat de paguba ce i-a fost cauzată este dl., care, în calitate de comitent, avea obligația de a da instrucțiuni și dispoziții prepușilor săi în vederea demarării procedurii de stabilire a persoanelor culpabile de introducerea tardivă a acțiunii de recuperare a debitului menționat.
Dacă primul litigiu, finalizat prin admiterea în parte a acțiunii în pretenții formulată împotriva pârâtului Automobil Club Român - Filiala Județeană, a fost unul comercial, dovadă că s-a încheiat prin respingerea recursului reclamantei Regia Autonomă de Transport T de către secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cel de față nu mai are aceeași natură juridică, cum eronat a apreciat judecătoria, el fiind unul eminamente civil pentru că, pe de o parte, obiectul cererii de chemare în judecată vizează repararea unei pretinse pagube adusă patrimoniului reclamantei de către persoana fizică pârâtă, în calitatea pe care a deținut-o în trecut, aceea de fost director al regiei de transport local, raporturile juridice deduse judecății nefiind unele comerciale, care să atragă competența instanțelor comerciale. Sistemul național de drept în materie comercială consacră criteriul obiectiv cu privire la comercialitatea actelor și faptelor juridice săvârșite de către un comerciant. Aceasta întrucât, dreptul comun comercial, prin principalul său izvor juridic, Codul comercial, statuează prin chiar art. 3 asupra faptelor pe care legea le consideră ca având natură comercială. Acest criteriu este completat prin art. 4 din același cod, care prevede că sunt comerciale și celelalte fapte sau acte ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuși actul respectiv. Conform art. 4, toate obligațiile comerciale, cu excepțiile prevăzute de lege, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial (sunt considerate fapte de comerț subiective). Prezumția de comercialitate prevăzută de articolul menționat, fiindjuris tantum, poate fi combătută prin probă contrarie de către cel care susține caracterul necomercial. Ca atare, comerciantul care pretinde că actul ce a făcut nu are o cauză comercială trebuie să facă această dovadă. Excepțiile de la prezumția de comercialitate sunt: natura civilă a obligației, respectiv împrejurarea în care necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant (când acesta cumpără bunuri necesare său personal - art. 5 din Codul comercial ); actele civile prin natura lor sunt cele care prin structura și funcția lor esențială nu se pot referi la activitatea comercială (spre exemplu, testamentul, actele juridice de dreptul familiei etc.). Faptele de comerț subiective reprezintă un reflex al activității desfășurate de comercianți și, în consecință, sunt supuse reglementărilor Codului comercial.
Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că reclamanta și-a întemeiat în drept demersul său judiciar pe dispozițiile art. 998, 999 și 1000 alin. 3 din Codul civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală, considerând că această formă de răspundere este incidentă în cauză. O asemenea acțiune intră fără putință de tăgadă în competența de judecată a instanței de drept comun și, având în vedere cuantumul sumei pretinse, potrivit art. 1 din Codul d e procedură civilă, aceasta este judecătoria, iar nu tribunalul.
Așa fiind, în baza art. 22 din Codul d e procedură civilă, Curtea va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, instanță căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Stabilește competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta Regia Autonomă de Transport T, cu sediul în loc. T,-, jud. T, în contradictoriu cu pârâtul, cu domiciliul procesual ales în loc. T,-,. 4, jud. T, la Societatea Civilă de Avocați " și Asociații", în favoarea Judecătoriei Timișoara, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 februarie 2010.
PREȘEDINTE,
GREFIER,
Red. - 01.03.2010
Tehnored. - 02.03.2010
4 ex. - 2 com.
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz
