Constatare nulitate act juridic in drept comercial. Decizia 144/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ,
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.144/COM
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Carina Gheorma
JUDECĂTOR 2: Adriana Gherasim
Grefier - - -
S-a luat în examinare apelul comercial d eclarat de reclamanta - domiciliată în B,-, sector 5 și cu domiciliul procesual ales la ", și " situat în C, str. - nr.2,.1, județ C, împotriva sentinței civile nr. 3214/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți SC 2000 SA - cu sediul în Nord,-, județ C, SC SA - cu sediul în B, ne.196C, sector 5 și MINISTERUL TURISMULUI - cu sediul în B, bd. - - nr.38, sector 1, având că obiect constatare nulitate act.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 21 octombrie 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 28 octombrie 2009, 04 noiembrie 2009 și la 11 noiembrie 2009 când s-a pronunțat prin prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra apelului comercial d e față.
Din actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 19.06.2002 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr.1217/2002, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC 2000 SA și SC SA ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate nulitatea contractului prin care pârâta SC 2000 SA a vândut către SC SA terenul în suprafața de 300 mp situat în intravilanul orașului Sud, înscris pe rolul fiscal sub nr.- și în planul cadastral sub nr. de lot 393;
- să fie obligate pârâtele să lase reclamantei terenul în cauză în deplină proprietate și posesie;
- să fie obligate pârâtele să ridice pe cheltuiala proprie resturile unor construcții edificate pe terenul reclamantei fără aprobarea acesteia;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului revendicat în baza certificatului de moștenitor nr.65/09.11.2000. Terenul a aparținut mamei sale care l-a primit ca zestre în anul 1936, conform actului dotal autentificat sub nr.2305/17.06.1936 și transcris sub nr.344 și 13060/17.06.1936 la grefa Tribunalului Ilfov, de la părinții săi și -, care la rândul lor îl dețineau în baza titlului de proprietate nr.696/27.10.1926 eliberat de Ministerul Agriculturii și al Domeniilor.
A susținut apelanta că imobilul respectiv nu a trecut niciodată în proprietatea statului, fiind în permanență proprietatea mamei reclamantei, care și-a plătit regulat impozitul până la data decesului, dată de la care impozitul este plătit de reclamantă.
Din evidentele Primăriei orașului Sud rezultă că nu a fost alt proprietar al acestui teren din 1936 până în prezent, cu excepția mamei reclamantei și a acesteia, fapt ce rezultă și din certificatul fiscal anexat.
S-a mai arătat că, după decesul mamei sale, dorind să intre în posesia terenului, reclamanta a aflat că este folosit de SC 2000 SA. La solicitarea reclamantei, referitor la situația imobilului, pârâta SC 2000 SA a răspuns că a deținut legal terenul și că l-a vândut în anul 2001 pârâtei SC SA. În aceste condiții, contractul este nul pentru că prima pârâtă a vândut un bun imobil ce nu-i aparținea, fapt ce se putea verifica la Administrația financiară locală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.480, 948, 969 și 998 Cod civil.
Pârâta SC 2000 SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei și necompetența teritorială a Judecătoriei Mangalia.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, motivând în esență, că certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate, la fel nici achitarea impozitului asupra terenului respectiv. Titlul autorilor săi îl reprezintă actul dotal, care probabil este autentificat și transcris, însă copia depusă la dosar nu conține aceste elemente.
Titlul de proprietate al pârâtei îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr.0595/05.05.1998 emis de Ministerul Turismului și transcris sub nr.7694/28.05.1998 la grefa Judecătoriei Constanța. Acest certificat a fost eliberat pe numele SC SA, iar ca urmare a divizării a fost transmis către SC 2000 SA, prin protocolul de divizare nr.2930/13.11.2000. Pe terenurile înstrăinate către SC SA se află amplasate vilele C7 și C8 din cadrul complexului de vile, iar ca suprafață nu coincid cu cel solicitat de reclamantă.
A susținut pârâta că reclamanta ar fi trebuit să se prevaleze de dispozițiile Legii nr.10/2001 în ce privește acțiunea de retrocedare. Dacă se va considera că notificarea nr.487/05.04.2002 este o notificare efectuată în temeiul art.22 din Legea nr.10/2001, aceasta este tardivă, termenul limită de depunere a notificărilor fiind 25.02.2002.
În aceste condiții, pârâta SC 2000 SA a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, după apariția Legii nr.10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv fiind posibilă numai în baza acestei legi.
În situația în care se va stabili că lotul revendicat de reclamantă coincide cu terenurile înstrăinate, pârâta a arătat că invocă excepția lipsei calității procesual pasive a sa în capetele 2 și 3 din petitul acțiunii.
Pârâta SC SA, prin întâmpinare, a arătat că în anul 1993 cumpărat active prin licitație publică de la SC, respectiv vile situate în complexul Mării II. Contractele de vânzare cumpărare prevedeau că după achiziționarea imobilului cumpărătorii vor avea în folosință terenul aferent, iar după încheierea operațiunii prevăzute de HG nr.834/1991, printr-un act separat de vânzare-cumpărare, vor putea deveni proprietarii terenului respectiv.
Conform HG nr.331/1992, SC SA a vândut către SC SA terenul aferent vilelor prin contracte autentice de vânzare cumpărare, iar în temeiul Legii nr.7/1996 dreptul de proprietate asupra terenului a fost înscris în cartea funciară.
Vilele cumpărate au fost construite cu mult înainte de anul 1989, situație în care terenul aferent acestora nu avea cum să fie proprietatea reclamantei conform legislației în vigoare la acea dată.
Față de situația de fapt și drept expusă, și de faptul că pe terenul revendicat există construcții anterior anului 1989, pârâta SC SA a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, reclamanta trebuind sa urmeze procedura prevăzută de Legea nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.1895/19.092.2002 Judecătoria Mangaliaa admis excepția necompetentei teritoriale și a dispus declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Constanța, dosarul fiind înregistrat la această instanță sub nr.16853/2002.
Prin cererea depusă la data de 18.11.2002, reclamanta a înțeles să-și completeze acțiunea în condițiile art.132 Cod procedură civilăcu capătul de cerere privind constatarea nulității absolute pentru cauza nelicită a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr.0595/05.05.1998 emis de Ministerul Turismului în ceea ce privește terenul în litigiu.
Prin sentința civilă nr.3229/24.03.2004 a Judecătoriei Constanța s-a admis excepția necompetentei materiale și s-a declinat cauza spre competentă soluționare către Tribunalul Constanța - secția comercială, reținând natura comercială a capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Constanța sub nr-.
La termenul din data de 20.02.2008 s-a dispus introducerea în cauzăîn calitate de pârât a Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale,succesor în drepturi și obligații al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului ().
Prin completarea la întâmpinare depusă de pârâtul la data de 13.03.2003, acesta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare motivat de împrejurarea că reclamanta avea deschisă calea prevăzută de Legea nr.10/2001 pentru retrocedarea imobilului în litigiu. Totodată, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive raportat la obiectul cererilor formulate de reclamantă, cu excepția cererii privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998.
Prin notele de ședință depuse la 16.04.2008, pârâta SC 2000 SA a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară invocată prin întâmpinare. Totodată, a invocat:
- excepția lipsei de interes în capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtele SC 2000 SA și SC SA, față de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, dar și față de împrejurarea că terenul este ocupat de construcții, astfel că nu poate fi restituit în natură.
- excepția lipsei calității procesuale pasive a SC 2000 SA în capătul de cerere privind lăsarea terenului în deplină proprietate și posesie și în capătul de cerere privind obligarea la ridicarea unor resturi de construcții.
- excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care fiind un act administrativ poate fi contestat doar în procedura prevăzuta de Legea nr.554/2004.
Față de excepțiile invocate, la termenul de judecată din 16.04.2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, astfel:
- pentru primul capăt de cerere referitor la constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare au calitate procesuală pasivă pârâtele SC 2000 SA și SC SA
- în capetele de cerere 2 și 3 având că obiect revendicare are calitate procesuală pasivă pârâta SC SA.
- în capătul 4 de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate are calitate procesuală pasivă pârâtul.
Prin încheierea din 16.05.2008 excepțiile invocate de către pârâtele SC 2000 SA și au fost unite cu fondul cauzei.
Prin Sentința civilă nr.3214/17.10.2008, Tribunalul Constanțaa respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilitățiiacțiunii în revendicare invocată de către pârâta SC 2000 SRL și excepția lipsei de interes în formularea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între copârâtele SC 2000 SRL și SC SA, excepție invocată de către pârâta SC 2000 SRL, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale,a respinscererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea în revendicare imobiliară și cererea de desființare a construcțiilor formulate de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și profesii Liberale, ca fiind promovate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,a admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprieateseria - nr. 0595/05.05.1998 emis de Ministerul Turismului șia respins ca inadmisibilă cerereaprivind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de propreiate seria - nr. 0595/05/05.1998 emis de Ministerul Turismului formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale,a respins ca nefondatecererea de constatare a nulității absolutea contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub numărul 2054/23.05.2001 și 2055/23.05.2001 la BNP, formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtele SC 2000 SRL și Sc SA,acțiunea în revendicare imobiliarăformulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta SC SA șicererea privind desființarea construcțiilorformulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta SC SA și a fost obligată reclamanta la plata către SC SA a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliarăeste neîntemeiată întrucât speța dedusă judecății nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr.10/2001, care potrivit art.1 alin.1 se aplică în cazul "imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor -" și, în cauză, nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat, dovadă fiind faptul că, până la data sesizării instanței, taxele și impozitele aferente acestui imobil au fost achitate de către reclamantă și autoarea acesteia.
Totodată, instanța a mai reținut că dispozițiile legii speciale nu exclud admisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art.480 Cod civil.
Excepția lipsei de interes în formularea cererii de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâtele SC 2000 SA și SC SAeste neîntemeiată deoarece această excepție a fost invocată de către pârâta SC 2000 SA pe de o parte ca o consecință a inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, iar pe de altă parte în considerarea faptului că terenul, fiind ocupat de construcții, nu poate fi restituit în natură.
Ori, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, iar nu pe dispozițiile legii speciale, așa încât, din această perspectivă, ocuparea terenului de construcții este irelevantă, regimul construcțiilor edificate pe terenul revendicat urmând a fi stabilit în condițiile art.492-494 Cod civil.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în cererile de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între copârâtele SC 2000 SA și SC SA, înacțiunea în revendicare imobiliară și în cererea de desființare a construcțiiloreste întemeiată, având în vedere și împrejurarea potrivit cu care reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, atribuind calitate procesuală pasivă acestui pârât numai în ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Pe cale de consecință, prima instanță a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea în revendicare imobiliară și cererea de desființare a construcțiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul ca fiind promovate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/05.05.1998 emis de Ministerul Turismuluia fost apreciată întemeiată pe considerentul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ în înțelesul art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004, așa încât pentru anularea acestuia reclamanta trebuia să urmeze procedura specială instituită de legea contenciosului administrativ în acest sens.
Pe fondul cauzei,prima instanță a reținut că terenul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului anterior anului 1989. În speță, reclamanta nu a facut dovada posesiei acestui teren înainte și după anul 1989, până la momentul construirii complexului de vile Mării, iar certificatul de moștenitor invocat de aceasta nu face dovada dreptului de proprietate. De asemenea, nici faptul achitării impozitului nu face dovada dreptului de proprietate.
Prin certificatul seria - nr.0595/1998 emis de Ministerul Turismului s-a atestat în favoarea SC SA între altele și dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. În urma divizării acestei societăți, prin protocol de predare primire, terenul respectiv a intrat în proprietatea SC 2000 SA, iar în anul 1993 pârâta SC SA a achizitionat vilele C7 și C8 construite pe suprafața de teren în litigiu, dobândind ulterior, în baza contractelor autentice nr.2054/23.05.2001 și 2055/23.05.2001, și suprafata de teren aferentă acestor construcții.
Perfectarea acestor contracte s-a facut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998, a certificatului fiscal emis de Primăria și a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru vilele C7 și C8. Suprafața totală achiziționată conform celor două contracte este de 206,45 mp, respectiv 103,83 mp teren aferent C8 (contract nr.2054/2001) și 102,62 mp teren aferent C7 (contractul nr.2055/2001). Din probele administrate în cauză, înscrisuri și expertiză tehnică, a rezultat că lotul nr.393 nu se suprapune decât într-un anumit procent cu terenurile aferente vilelor C7 și C8. Restul lotului nr.393 a rămas în proprietatea Primăriei, astfel cum rezultă și din contractul nr.201/24.03.2003 depus de către pârâta SC SA.
Față de imprejurarea că, în speță, contractele nr.2054/23.05.2001 și 2055/23.05.2001 a căror anulare se solicită, au fost încheiate în baza unui titlu de proprietate valabil, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998 și a cărui valabilitate nu a fost contestată în conditiile prescrise de legea specială, instanta a apreciat ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute a celor două contracte.
Față de soluția pronuntată în cererea de constatare a nulității contractelor autentice nr.2054/23.05.2001 și 2055/23.05.2001, acțiunea în revendicare imobiliară și cererea de desființare a construcțiilor au fost, de asemenea, respinse ca nefondate.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.
A susținut apelanta că în mod greșit instanța a admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr.0595/5.05.1998 emis de Ministerul Turismului, respingând acest capăt de cerere. Prin raportare la disp. art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu are caracterul unui act administrativ, ci a unui act juridic civil care a atestat în patrimoniul pârâtei SC 200 SA dreptul de proprietate asupra unei părți a terenului litigios. Oricum, pretinsul caracter administrativ al actului contestat nu este de natură a atrage inadmisibilitatea capătului de cerere, putându-se invoca, cel mult, problema unei naturi juridice a acestuia, iar problema ridicată de pârâta SC 2000 SA a vizat de fapt necompetența secției comerciale a Tribunalului Constanța, astfel că lipsa procedurii prealabile - reținută de instanța de fond ca argument al admiterii excepției - nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.
A mai susținut apelanta că în mod greșit au fost respinse celelalte capete de cerere, în considerentele hotărârii apelate fiind reținute aspecte contradictorii.
Astfel, respingând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța a considerat că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat, taxele și impozitele aferente acestui imobil fiind achitate până la data sesizării instanței de către reclamantă și autoarea acesteia, în timp ce pe fondul cauzei s-a reținut că terenul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului anterior anului 1989, faptul achitării impozitului nefăcând dovada dreptului de proprietate.
A arătat apelanta că nu s-a legitimat ca proprietar al terenului revendicat exclusiv în baza unui certificat de moștenitor sau exclusiv prin faptul achitării impozitului, înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care nu au fost analizate de prima instanță făcând dovada că terenul a aparținut mamei sale care l-a primit ca zestre în anul 1936, conform actului dotal autentificat sub nr.2305/17.06.1936 și transcris sub nr.344 și 13060/17.06.1936 la grefa Tribunalului Ilfov, de la părinții săi și -, care la rândul lor îl dețineau în baza titlului de proprietate nr.696/27.10.1926 eliberat de Ministerul Agriculturii și al Domeniilor.
S-a mai arătat că terenul litigios nu a trecut niciodată în proprietatea statului, ci s-a aflat în proprietatea autoarei apelantei care a achitat în mod constant taxele și impozitele aferente până la data decesului său, ulterior apelanta fiind cea care a continuat să achite taxele din anul 2001 și până în prezent.
A motivat apelanta că în mod greșit s-a respins nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC 2000 SA și SC SA, instanța neanalizând motivul de nulitate invocat și anume vânzarea lucrului altuia și cauza ilicită (fraudă la lege) în cazul în care părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, cunoscând sau, cu diligențe minime, putând să cunoască faptul că bunul vândut nu era în proprietatea vânzătorului.
Consideră apelanta că reaua credință a pârâtelor semnatare ale celor două acte de înstrăinare este evidentă în condițiile în care, la data perfectării acestora, pârâtele ar fi putut cunoaște că bunul înstrăinat aparține apelantei prin simpla cercetare a evidențelor fiscale ale unității administrativ teritoriale. Aceleași argumente sunt valabile și în cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr.0595/5.05.1998 emis de Ministerul Turismului, argumente ce nu au fost analizate de instanța de fond.
În ceea ce privește condițiile acțiunii în revendicare, apelanta a subliniat că în timp ce ea a prezentat un titlu de proprietate asupra bunului a cărui posesie a pierdut-o, respectiv actul dotal nr.20305/17.06.1936, pârâta SC SA a înfățișat titluri doar pentru o parte din terenul revendicat, respectiv doar pentru suprafețele de teren ocupate la sol de construcții (vilele C7 și C8), pentru diferența de 48% din lotul revendicat, ocupată cu căi de acces, spații verzi și fântână arteziană, pârâta neavând vreun titlu de proprietate.
Acțiunea în revendicare formulată este o acțiune de drept comun ce ar fi trebuit soluționată după regulile dreptului comun, indiferent de soluția pronunțată în capetele de cerere privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a contractelor de vânzare cumpărare. Astfel, trebuia să se procedeze la compararea titlurilor ținându-se seama că titlurile proveneau de la autori diferiți. Din această perspectivă, susține apelanta, titlul autoarei sale este preferabil, fiind un act dotal din anul 1936, în timp ce titlul înfățișat de pârâte este un titlu emis în anul 1998 de către Ministerul Turismului care, la rândul său, nu deținea vreun titlu asupra terenului litigios. Mai mult, regula comparării titlurilor trebuie să-și găsească aplicarea numai în ceea ce privește partea de teren aflată sub vilele C7 și C8, ce ocupă parțial lotul revendicat, pentru diferența de teren pârâta SC SA neînțelegând a înfățișa vreun titlu de proprietate.
În măsura în care criticile aduse soluției date în revendicare ar fi admise, apelanta arată că se impune reformarea hotărârii și în ceea ce privește obligarea pârâtei la desființarea construcțiilor C7 și C8 edificate pe terenul revendicat. În cauză sunt îndeplinite condițiile art.494 Cod civil, iar la momentul edificării construcțiilor constructorul a cunoscut că nu este proprietarul terenului pe care edifică.
Intimatele pârâte SC SA și Ministerul Turismului, prin întâmpinările formulate, au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Au susținut intimatele că în mod corect instanța de fond a stabilit caracterul de act administrativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, act ce a stat la baza încheierii contractelor de vânzare - cumpărare având ca obiect terenul aferent vilelor C7 și C8 din complexul Mării II Sud.
Intimata SC SA a arătat că buna credință a SC SA și SC SA la încheierea contractelor de vânzare cumpărare nu poate fi pusă în discuție deoarece aceasta a avut la bază un titlu de proprietate perfect valabil, înscris în cartea funciară, iar cele două suprafețe de teren au fost în folosința SC SA încă din anul 1993, respectiv de la momentul achiziționării construcțiilor, nefiind tulburată de nimeni în toată această perioadă.
A mai arătat intimata că terenul aferent vilelor reprezintă doar 52% din suprafața de 300 mp a lotului revendicat de apelantă, restul terenului aflându-se în proprietatea orașului, astfel că această din urmă suprafață nu poate fi revendicată de la SC SA.
De asemenea, intimata SC SA, prin apărător, a solicitat respingerea apelului ca nefondat susținând că terenul în litigiu a fost preluat de către stat astfel că reclamanta a avut la dispoziție calea Legii nr.10/2001 pentru acțiunea de retrocedare a terenului.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate și în raport de probele administrate, Curtea constată că apelul este nefondat.
Astfel, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998 emis în favoarea SC SA, precum și a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.2054/23.05.2001 și nr.2055/23.05.2001 încheiate între SC 2000 SA și SC SA având ca obiect terenul aferent vilelor C7 și C8 din complexul Mării II Sud.
Motivul de nulitate invocat de reclamantă îl constituie vânzarea lucrului altuia și cauza ilicită (fraudă la lege) considerându-se că părțile au încheiat contractele în cunoștință de cauză, respectiv cunoscând sau, cu diligențe minime, putând să cunoască faptul că bunul vândut nu era în proprietatea vânzătorului.
Reclamanta a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului și ridicarea construcțiilor edificate pe acest teren.
În ceea ce privește constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998 emis în temeiul HG nr.834/1991 în favoarea SC SA, Curtea constată că în mod corect acest act a fost calificat de către instanța de fond ca fiind un act administrativ în sensul art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004, caz în care acțiunea în anulare a acestuia se circumscrie prevederilor art.1 din lege. În atare situație, calea aleasă de reclamantă pentru recunoașterea dreptului său nu poate fi calea dreptului comun, ci procedura specială prevăzută de Legea nr.554/2004. Ori, având în vedere principiul disponibilității părților în procesul civil și văzând că reclamanta nu are la dispoziție calea aleasă, în mod corect instanța a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
În ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.2054/23.05.2001 și nr.2055/23.05.2001, instanța este ținută să analizeze, în raport de motivul de nulitate invocat de reclamantă, respectiv vânzarea lucrului altuia, dacă la momentul încheierii contractelor cumpărătorul cunoștea sau putea să cunoască cu minime diligențe că vânzătorul nu este proprietar al bunurilor, existând o intenție de fraudare a legii.
Se reține că terenul în litigiu, respectiv suprafața de 300 mp situată în Nord, strada - - și identificată ca fiind lotul nr.393 din parcelarea -, în prezent matricola 1621, fost deținut în proprietate, conform titlului de proprietate nr.696/27.10.1926 eliberat de Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de către bunicii materni ai reclamantei - și -. Acesta a fost constituit ca dotă în favoarea mamei reclamantei - - prin actul dotal autentificat sub nr.2305/17.06.1936 și transcris sub nr.344 și 13060/17.06.1936 la grefa Tribunalului Ilfov. Potrivit certificatului de moștenitor nr.65/9.11.2000, terenul în suprafață de 300 mp a fost transmis prin moștenire legală, de pe urma defunctei, reclamantei.
Astfel cum rezultă din adresa nr.22525/20.10.2009 emisă de Direcția Administrație Publică a Orașului privind evoluția fiscală a terenului, autoarea reclamantei a fost înscrisă în evidențele fiscale până în anul 1966 și, ulterior, începând cu anul 1994.
De asemenea, se reține că, urmare a adresei nr.14887/1966 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului C, Comitetul executiv al Consiliului Popular Județean Provizoriu Cad ecis transmiterea din administrarea Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului C în administrarea Întreprinderii de hoteluri și restaurante, aflată în subordinea Oficiului Național de Turism, terenul în suprafață de 12000 mp format din 40 de parcele în suprafață de 300 mp fiecare, în scopul construirii unor căsuțe de 250 de locuri. În această suprafață de teren era inclusă și suprafața revendicată de reclamantă în prezenta cauză.
Prin adresa înaintată Comitetului executiv al Consiliului Popular Județean Provizoriu C, Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Cam enționat că terenul ce urma a fi dat în administrare, incluzând și terenul revendicat de reclamantă, a fost parcelat inițial pentru construirea de locuințe particulare, dar, întrucât proprietarii nu au mai făcut acte de administrare, abandonând aceste terenuri, conform legilor în vigoare ele au fost trecute în proprietatea statului.
Se mai reține că în anul 1993 pârâta SC SA a cumpărat de la SC SA, succesoare a fostei Întreprinderii de hoteluri și restaurante, construcțiile reprezentând vilele C7 și C8 edificate pe o parte din suprafața de teren în litigiu. Prin certificatul seria - nr.0595/1998 emis de Ministerul Turismului s-a atestat în favoarea SC SA dreptul de proprietate asupra terenului aferent vilelor C7 și C8, iar în urma divizării acestei societăți, prin protocol de predare primire, terenul respectiv a intrat în proprietatea SC 2000 SA. Prin contractele autentificate sub nr.2054/23.05.2001 și nr.2055/23.05.2001, SC 2000 SA a vândut intimatei SC SA suprafațele de teren aferente celor două vile, respectiv 103,83 mp teren aferent C8 și 102,62 mp teren aferent C7.
Astfel cum rezultă din expertiza tehnică efectuată în cauză, terenul ce face obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare reprezintă o parte din terenul revendicat de reclamantă, diferența din lotul nr.393 fiind considerat în proprietatea orașului.
Din situația de fapt expusă nu se poate reține vreo intenție a celor două intimate de fraudare a legii. Cumpărătoarea SC SA a avut în folosință terenul încă din anul 1993, nefiind tulburată în folosința sa de nici o altă persoană. De asemenea, la încheierea contractelor de vânzare cumpărare s-a avut în vedere certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998 care atesta dreptul de proprietate al vânzătoarei cu privire la terenul vândut. Împrejurarea că nu au fost cercetate evidențele fiscale nu demonstrează reaua credință a cumpărătoarei în condițile în care vânzarea a avut la bază un titlu de proprietate necontestat.
Față de cele arătate, Curtea apreciază că nu se poate reține motivul de nulitate invocat de reclamantă, astfel că în mod corect instanța de fond a respins acest capăt de cerere.
Cu privire la condițiile acțiunii în revendicare, se reține că, într-adevăr, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art.480 Cod civil, considerând că cererea sa nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr.10/2001 întrucât terenul în litigiu nu a trecut niciodată în proprietatea statului.
Se observă, însă, că dispozițiile Legii nr.10/2001 se aplică, potrivit art.1 din această lege,imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nerestituite,iar art.2 lit.i include în noțiunea de imobile preluate abuziv și"orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat."
Ori, din înscrisurile prezentate de intimate rezultă în mod clar că prin darea în administrare a terenului către o societate de stat în vederea edificării de construcții pe acesta statul s-a comportat ca un proprietar al bunului, efectuând acte de dispoziție cu privire la acesta. Este evident că, deși reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea bunului, în fapt, a operat o preluare a bunului de către stat, situație în care devin incidente dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâte a fost corect soluționată de instanța de fond. Astfel, prin Decizia nr.33/9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.108 din 23 februarie 2009, pronunțată în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare aLegii nr. 10/2001și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectivLegea nr. 10/2001, șiConvențiaeuropeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Din perspectiva celor statuate de către instanța supremă, Curtea apreciază că, deși a operat o preluare abuzivă a terenului în litigiu, situație ce se încadrează în dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, instanța este ținută să verifice totuși dacă nu cumva există neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, caz în care Convenția ar avea prioritate. O astfel de verificare poate fi făcută doar în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, situație în care acțiunea reclamantei este perfect admisibilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat prin considerentele Deciziei nr.33/2008 mai sus invocate că din jurisprudența Curții Europene se desprinde concluzia că în procedura de aplicare aLegii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiileart.1alin.1 din Primul Protocol adițional laConvenție, ceea ce impune, conformart. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei dinConvenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prinart.11alin. (2) din Legea fundamentală.
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart.1din Protocolul nr.1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Pentru a reține existența unui bun în sensulConvenției, Curtea a atras atenția și "asupraart. 2alin. (2) din Legea nr.10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept,."(Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Cu toate acestea, instanța supremă a arătat că, în urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențeleart.1din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
În concluzie, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, s-a stabilit că trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens, s-a apreciat relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, s-a considerat că nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din perspectiva celor arătate, Curtea constată că, în cauză, atât apelanta-reclamantă cât și intimata pârâtă SC SA beneficiază de un bun în sensulart.1alin.1 din Primul Protocol adițional laConvenție. Astfel, reclamanta justifică dreptul de proprietate asupra terenului revendicat cu titlul de proprietate nr.696/27.10.1926 eliberat de Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, cu actul dotal autentificat sub nr.2305/17.06.1936 și transcris sub nr.344 și 13060/17.06.1936 la grefa Tribunalului Ilfov și cu certificatul de moștenitor, iar pârâta se prevalează de contractele de vânzare - cumpărare autentificate sub nr.2054/23.05.2001 și nr.2055/23.05.2001 și de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.0595/1998.
De asemenea, se reține că principiul securității raporturilor juridice impune ca terțul dobânditor de bună credință, al cărui titlu nu a fost anulat, să nu fie nevoit să suporte consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția. Într-o atare situație, văzând că admiterea acțiunii în revendicare ar avea drept consecință privarea intimatei SC SA de un bun, contrar principiilor mai sus enunțate, Curtea apreciază că o atare acțiune nu poate fi primită.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute deLegea nr. 10/2001șiLegea nr. 247/2005sunt iluzorii, instanța supremă a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
În acest sens, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Prin urmare, dată fiind situația de fapt prezentată, instanța de apel consideră că reclamanta nu poate să obțină readucerea bunului revendicat în patrimoniul său deoarece s-ar încălca atât dip. art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la Convenție cât și principiul securității raporturilor juridice, ci are la dispoziție o acțiune personală, în despăgubiri, îndreptată împotriva statului.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele de apel sunt nefondate, urmează a respinge apelul ca atare, în baza art.296 Cod de procedură civilă.
Văzând și disp. art.274 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelulcomercial d eclarat de reclamanta - domiciliată în B,-, sector 5 șicu domiciliul procesual alesla ", și " situat în C, str. - nr.2,.1, județ C, împotriva sentinței civile nr. 3214/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți SC 2000 SA - cu sediul în Nord,-, județ C, SC SA - cu sediul în B, ne.196C, sector 5 și MINISTERUL TURISMULUI - cu sediul în B, bd. - - nr.38, sector 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud. fond:
Red.dec.jud.
7 ex/11.12.2009
Emis 5 com/
Președinte:Elena Carina GheormaJudecători:Elena Carina Gheorma, Adriana Gherasim
