Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 342/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 439/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.342
Ședința publică de la 29.06.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
Grefier - -
**************
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta - 3 SRL, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, împotriva sentinței comerciale nr.12565/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la data de 22.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la 29.06.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința comercială nr.12565/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr- s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii formulata de reclamanta - 3 SRL împotriva pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, prin care reclamanta solicita obligarea pârâtei să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei datorată de către reclamantă pentru anul 2005, pentru suprafața reală arendată, precum si să comunice modalitatea de calcul utilizată cu precizarea tuturor elementelor de referință avute în vedere, obligarea pârâtei să procedeze la renegocierea cu reclamanta a cuantumului diferenței de arendă datorate pentru anul 2005 și implicit a ultimei rate contractuale, cu luarea în calcula a efectului calamităților naturale, confirmate prin act normativ și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a reținut următoarele:
Prin contractul de arendă nr.1/2001 încheiat între reclamantă și pârâtă s-a dispus exploatarea terenului cu destinație agricolă din perimetrul Mari a proprietate de stat aflată în administrarea pârâtei, fiind prevăzute la art.7.1 cauzele generale de încetare a contractului, la litera e) fiind definită rezilierea unilaterală în condițiile art.31 lit.d) din contract ca o cauză de încetare a acestuia. Tribunalul reține de asemenea că în contract mai sunt menționate două pacte comisorii de gradul IV, iar la art. 6.5 din contract se stabilea că neplata arendei în termen de maximum 30 de zile, dă dreptul arendatorului să rezilieze acest act, unilateral, din culpa exclusivă a ului, fără formalități prealabile.
Potrivit clauzelor contractule, în situația unor calamități naturale cuantumul arendei urma a se renegocia conform actului normativ ce a declarat calamitatea.
Invocând prevederile art.2.4, 2.5 și 9.2. din contract în condițiile art.7 din Legea nr.554/2004 reclamanta a solicitat pârâtei ca până la împlinirea scadenței de plată a ultimei tranșe a arendei, să comunice cuantumul corect al sumei datorate corespunzător suprafeței de teren real arendate. S-a mai solicitat renegocierea diferenței de arendă pentru anul 2005 ca urmare a efectelor calamităților naturale confirmate de act normativ.
Tribunalul a reținut că pârâta nu a răspuns acestor solicitări în termen invocându-se de către reclamantă perturbarea gravă a activității sale. Mai motivează reclamanta că pârâta avea obligația, conform HG nr.2158/2004 și 2118/2001 să o convoace pentru încheierea actului adițional necesar modificării art.2.1 din contract și să diminueze corespunzător cuantumul arendei datorate. Așa cum arătat și prin întâmpinare, reține tribunalul, pârâta a reziliat unilateral contractul nr.1/2001 în data de 13.02.2003, respectând prevederile art.6.5 din contract, motivat de faptul că nu s-a achitat arenda datorată anului agricol 2001- 2002. Prin adresa 1820/17.02.2003 reclamanta a recunoscut datoria către pârâtă, exprimându-și intenția virării sumei de 25.364.267.829 lei, iar prin plățile efectuate recunoscându-și culpa.
Mai arată pârâta că nu s-a revenit asupra rezilierii contractului, această sancțiune constituind obiect al dosarului 3839/2005 al Secției a VI-a Comerciale.
Forța majoră, invocată de reclamantă în susținerea pretenției sale, apreciază tribunalul, nu este relevantă în speță, întrucât conform art.8.2 din contract reclamanta era obligată să-și asigure cultura astfel încât în lipsa acestei măsuri de prevedere nu poate fi scutită de plata amenzii.
Pârâta a refuzat să ia act de efectele forței majorare și nu a procedat la renegocierea cuantumului arendei în condițiile art.9.2 din contractul părților, comunicând reclamantei rezilierea contractului de arendă din culpa acesteia.
naturale invocate au afectat arealul din Ma E. în perioada 2001-2007 fiind acordate și încasate despăgubiri de la stat în această perioadă, conform actului depus la filele 98 și următoarele ale acestui dosar.
Sumele încasate de societatea reclamantă au fost acordate în baza unor acte normative în vigoare la momentul respectiv.
Pârâta a procedat la rezilierea unilaterală a contractului de arendă nr.1/2001 pentru neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligațiilor contractuale, fapt adus la cunoștință acesteia din urmă prin corespondența purtată de părți (adresa nr.752/13.02.2003). Ulterior a fost încheiat actul adițional nr.3/9-08.2004 întocmindu-se și semnându-se de către pârâtă o serie de documente: contractul de garanție reală mobiliară 2825/17.06.2004, prin care reclamanta constituie o garanție mobiliară în favoarea pârâtei pentru contravaloarea redevenței stipulată în contractul de arendă, un contract de gaj de deposedare.
Cum contractul era deja reziliat, reclamanta nu poate invoca în sprijinul său prevederile acestuia pentru recalcularea și renegocierea condițiilor față de calamitățile naturale pentru perioada anului 2001-2002.
Din actele dosarului nu rezultă nominalizarea expresă a județului B ca fiind afectat de calamități in perioada 2001-2002 și neexistând nici date care să ducă la identificarea documentelor de renegociere a arendei tocmai pentru faptul situației rezilierii anterior informării cu privire la cazul de calamitate ivit.
Tribunalul consideră că nu există în speță documente care să ateste modul de identificare și inventariere a suprafeței pentru care reclamanta a solicitat la capătul 1 din acțiune recalcularea cuantumului arendei.
Făcându-se aplicarea art.8.2 din contractul părților, tribunalul a constatat că reclamanta era obligată să-și asigure cultura, astfel încât neîndeplinindu-și această obligație și-a asumat culpa în privința evenimentelor ulterior intervenite, neputând invoca art.9.2 din contract referitor la renegocierea condițiilor de arendă față de calamitățile naturale produse.
Împotriva acestei sentințe a declarat pe reclamanta, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a Va Comercială.
În motivarea apelului, s-a susținut în esență că hotărârea este criticabilă pentru mai multe considerente, după cum urmează:
Instanța a interpretat greșit dispozițiile contractuale prin care părțile au convenit asupra modalității de suportare a daunelor produse de calamitățile naturale confirmate prin act normativ, respectiv renegocierea cuantumului arendei proporțional cu nivelul de afectare a culturilor.
Apelanta critică și modul în care instanța a încuviințat pârâtei proba cu înscrisuri după mai bine de doi ani de la declanșarea procesului, fără ca nevoia acestora să reiasă din dezbateri sau să nu pricinuiască amânarea în condițiile art. 138 pct. 2 și 3 din Codul d e procedură civilă, iar la acel termen pricina era în stare de judecată.
Instanța a manifestat părtinire față de pârâtă, acceptând susținerile acesteia în totalitate fără ca ele să aibă legătură cu speța și mai ales, fără să le pună în discuția contradictorie a părților.
Astfel, pârâta, fiind în imposibilitate de a se apăra împotriva susținerilor dovedite ale reclamantei a expus istoria unui alt litigiu având ca obiect rezilierea unilaterală a contractului de arendă și nulitatea absolută a acestui contract (-). Ca atare, instanța fără să pună în discuția părților problema rezilierii acestui contract, a reținut împrejurarea acesta "era deja reziliat". Această concluzie este contrară deciziei nr.1841/28.05.2008 al Inaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut în mod irevocabil că respectivul contract este perfect valabil, în vigoare și în derulare.
aceeași îngăduință față de pârâtă, instanța a preluat toate afirmațiile confuze și neconcludente ale pârâtei și s-a pronunțat și supra unei cereri care nu face obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv asupra calamităților produse în perioada 2001-2002, deși obiectul cererii privea doar calamitățile produse în anul 2005, ca urmare a inundațiilor înregistrate.
De asemenea, se susține, instanța nu a analizat în mod riguros toate clauzele contractului,în special art.9.2 din contract, care potrivit art.21 din Legea nr.16/1994 a arendării, reflectă voința certă a părților asupra modalității de suportare a pagubelor pricinuite de calamitățile naturale. Dimpotrivă, instanța în mod absurd reține că reclamanta prin nerespectarea obligației cuprinse în art.8.2 din contract, și-ar fi "asumat culpa în privința evenimentelor ulterior intervenite, neputând invoca art.9.2 referitor la renegocierea condițiilor de arendă".
Aceste obligații însă erau total distincte față de obligația asumată de pârâtă prin art.9.2 din contract, conform art.21 din Legea nr. 16/1994.
Prin cererea de apel, apelanta a solicitat și repunerea în termenul de declarare a apelului, invocând împrejurarea că hotărârea nu a fost comunicată la sediul ales al acesteia din B, Clor nr. 357.
La data de 25.05.2009, apelanta a depus la dosar precizări ale motivelor de apel, prin care a arătat următoarele:
Contractul dintre părți nr.1/28.08.2001 a fost amendat prin trei acte adiționale, iar prin actul adițional nr. 3/9.08.2004 a fost modificat obiectul contractului în sensul transmiterii dreptului și a obligației de exploatare pentru suprafața de 427,35 ha de apă situat în Lacul și Lacul, suprafețe situate în zona îndiguită a pe raza administrativă a Comunei și. Prin nr.HG 2118/2004 și HG nr. 2158/2004, Lacul și Lacul au fost transmise în domeniul public al Județului B și în administrarea Consiliului Județean B, în privința suprafeței arendate devenind incidente prevederile art.2.5 din contractul nr. 1/2001 potrivit cărora reducerea suprafeței de teren prevăzută inițial în contract din motive neimputabile ului va fi notificată de către partea în cunoștință, diminuarea suprafeței de teren și a arendei aferente urmând să facă obiectul unui act adițional la contract.
In plus, susține apelanta, prin HG nr. 446/2005 modificata prin HG nr. 827/20 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură, pentru culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005, urmare a inundațiilor, în anexa actului normativ menționându-se printre zonele afectate și județul Prin urmare, susține apelanta, în cauză au devenit incidente prevederile art. 9.2 din contractul de arendă, în conformitate cu care, în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport de cota stabilită în actul normativ.
Invocând prevederile contractuale inserate la art. 2.5 si 9.2, - 3 SRL B prin adresa nr. 3422/22.12.2005 a solicitat cocontractantei ADS, renegocierea cuantumului arendei motivat de diminuarea suprafeței contractului precum si de intervenirea stării de calamitate naturală, declarată ca atare prin act normativ, însă ADS nu a dat curs solicitărilor apelantei.
Cu privire la termenul de apel, apelanta subliniază din nou că acesta nu a început să curgă, întrucât procedura de comunicare a hotărârii pronunțată de Tribunalul București nu a fost îndeplinită. Astfel, prin acțiunea introductivă a indicat ca sediu ales pentru comunicarea tuturor actelor de procedura punctul de lucru din B, Clor nr.327, județul B, adresă unde, pe parcursul judecății au fost citați si li s-au comunicat toate actele de procedura.
Cu toate acestea însă, hotărârea instanței de fond nu le-a fost comunicată la sediul ales, caz în care, față de dispozițiile art. 93.pr. civ. în conformitate cu care "în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea se va face la acea persoana (. )", procedura de comunicare a hotărârii instanței de fond nu a fost îndeplinită.
Față de prevederile art. 284 alin. 1.pr.civ. potrivit cărora, termenul de 15 zile pentru declararea apelului curge de la comunicarea hotărârii, apelanta consideră că, în speță, acesta nu a început să curgă, deoarece, până în prezent nu le-a fost comunicată hotărârea.
Precizând apoi detaliat motivele de apel, apelata susține următoarele:
Principalul considerent pentru care instanța de fond a considerat neîntemeiate pretențiile apelantei este acela că, prevederile contractuale pe care se fundamentează solicitările apelantei nu mai pot fi invocate întrucât contractul este reziliat. Aceasta motivare nu își găsește însă suport în realitate întrucât, la momentul pronunțării hotărârii de către instanța de fond, Inalta C de Casatie și Justiție se pronunțase irevocabil, prin decizia nr.1841/28.05.2008 asupra valabilității contractului de arenda nr.1/28.08.2001.
Cu toate că la dosarul cauzei se regăseau certificatele de grefa privind decizia nr.493/30.10.2007, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a V-a Comerciala prin care, s-a respins cererea reconvențională a ADS, statuându-se asupra valabilității contractului de arenda nr.1/28.08.2001, precum și certificatul de grefa privind decizia nr.1841/28.05.2008 pronunțată de Inalta C de Casație și Justiție, ce atestă rămânerea irevocabilă a hotărârii Curții de APEL BUCUREȘTI, instanța de fond a arătat în motivarea sentinței că reclamanta "insista asupra faptului ca acest contract este încă în vigoare".
Așadar în mod total eronat și în pofida unei hotărâri judecătorești irevocabile, s-a apreciat de către Tribunalul București că din corespondența purtată între părți, reiese că, contractul era reziliat astfel încât - 3,nu poate invoca în sprijinul sau prevederile acestuia pentru recalcularea și renegocierea condițiilor față de calamitățile naturale. ". Cu aceeași,rigurozitate" s-au analizat și susținerile apelantei referitoare la incidența prevederilor art. 9.2 din contractul de arenda, în raport de calamitățile naturale declarate prin act normativ, pentru anul 2005, reținându-se ca "din actele dosarului nu rezulta nominalizarea expresă a județului B ca fiind afectat de calamități în perioada 2001-2002".
Astfel, deși din petitul acțiunii deduse judecății reiese că solicitarea - 3 SRL de renegociere viza "arenda pentru anul 2005, luându-se în calcul efectul calamităților naturale", iar la motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, a invocat prevederile HG nr.446/2005 privind declararea stării de calamitate în agricultură pentru culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005, modificată prin HG 827/2005, depunând de altfel și la dosarul cauzei respectivele acte normative, în cauză instanța s-a pronunțat asupra calamităților naturale pentru perioada 2001-2002!!!!!
În acest context, susține apelanta, este evident că instanța fondului s-a pronunțat asupra unui alt obiect decât cel dedus judecații, încălcând prin aceasta prevederile art.129 alin.6 pr.civ. potrivit cărora, ".judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății."
În consecință, prin analizarea unui alt obiect al cererii apelantei, s-au lipsit de efecte atât prevederile legale ale HG nr.446/2005, care prin art. 1 declarat stare de calamitate naturala în agricultură, menționând în anexă că printre zonele geografice calamitate se afla și județul B, precum și prevederile contractuale ale art. 9.2 din contractul de arenda nr. 1/2001, ce obligau ADS la renegocierea cuantumului arendei în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ.
Totodată, aceeași "atenție" a fost acordată soluționării cauzei și în privința primului capăt de cerere, reținându-se în motivarea sentinței ca "nu exista în speța documente care să ateste modul de identificare și inventariere a suprafeței pentru care reclamanta a solicitat la capătul 1 din acțiune".
Argumentația instanței, apreciază apelanta, este lipsită de temei legal câtă vreme din cuprinsul art.1 al actului adițional nr.3/09.08.2004, reiese că a fost modificat obiectul contractului de arendă, în sensul transmiterii către apelantă a dreptului și obligației de exploatare și pentru suprafața de 427,35 ha de apă, situat în lacul si lacul, iar prin HG nr.2118/2004 și HG nr.2158/2004, lacul și lacul au fost transmise în domeniul public al județului B și în administrarea Consiliului Județean
In consecință, diminuându-se suprafața arendată prin efectul unor acte normative, în speță au devenit incidente prevederile art. 2.5 din contractul nr.1/2001, potrivit cărora, reducerea suprafeței de teren prevăzută inițial în contract (. ) va fi notificată de către partea în cunoștință, diminuarea suprafeței de teren și a arendei aferente urmând să facă obiectul unui act adițional la contract".
În ciuda evidenței însă, și aceste susțineri ale apelantei - reclamante au fost ignorate cu desăvârșire, la momentul soluționării cauzei în fond de către Tribunalul București. De altfel, chiar intimata ADS recunoaște în cuprinsul întâmpinării (a se vedea în acest sens pag. 6 întâmpinării) faptul că, în ceea ce privește suprafața de 427,35 ha de apa, situată în lacul și lacul aceasta nu a făcut obiectul unui act adițional deși nu mai putea face obiectul contractului întrucât ieșise din patrimoniul ADS în baza unor acte normative.
Un ultim aspect avut în vedere de judecătorul fondului în argumentarea soluției de respingere a cererii apelantei este acela ca, nu ar fi respectat obligația prevăzută la art. 8.2 din contract, de asigurare a culturilor asumându-ne astfel culpa în privința evenimentelor ulterior intervenite, neputând invoca art. 9.2 referitor la renegocierea condițiilor de arendă, față de calamitățile naturale produse.
Motivarea instanței este greșită întrucât apelanta, în conformitate cu art. 8.1 și 8.2 din contractul de arenda a asigurat toate culturile la societatea specializată agreată de intimata ADS, remițându-i acesteia originalele polițelor de asigurare, pe care le anexează prezentelor. Face totodată precizarea că, respectarea/nerespectarea acestei obligații a apelantei prevăzută la art. 8.2 nu a fost invocată ca apărare de către ADS și nici nu a fost pusă în discuția părților de către instanța, prin aceasta depășindu-se limitele rolului activ și încălcându-se principiul contradictorialității. In acest sens, în practica instanței supreme s-a arătat ca "exigenta fundamentală a contradictorialității impune cerința că nicio măsură să nu fie dispusă de instanță înainte ca aceasta sa fie pusă în discuția părților, instanța fiind obligata să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta dovezile, de a invoca probe(. )."
Chiar și în cazul în care, s-ar presupune că apelanta nu ar fi respectat clauzele contractuale inserate la art. 8.2, respectarea/nerespectarea acestei obligații contractuale nu are nici o legătură sau implicație asupra obligației ADS asumata prin art. 9.2 privind renegocierea arendei în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ.
Astfel, prevederile contractuale de la art. 8.1 și 8.2, obliga apelanta la asigurarea culturilor până la nivelul minim cuvenit arendatorului, având drept scop asigurarea intimatei ADS că își va încasa integral arenda anuală datorată, iar prevederile art. 9.2, vizează obligația ADS de a renegocia arenda în cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ, pentru a nu împovăra și mai mult situația ului, care deși nu a obținut roadele culturilor înființate este obligat să plătească arenda pentru o cultură calamitată.
Totodată, precizează că obligația contractuală înserată la art. 9.2 în contractul de arenda nr.1/2001, își regăsește corespondentul și în dispozițiile legale speciale, respectiv în Legea arendării nr.16/1994, care la art. 21 menționează că, "în contractul de arendare, de comun acord, părțile contractante pot stabili cazurile și limitele suportării daunelor produse de calamități naturale."
Ca atare, și cu privire la acest aspect în cauză a fost pronunțată o hotărâre nelegală și netemeinică, fiind astfel necesar a fi schimbată în urma admiterii prezentei căi de atac.
La data de 01.04.2009, intimata ADS a depus întâmpinare la apelul declarat de reclamantă prin care a solicitat în primul rând respingerea apelului ca tardiv declarat și, pe fond, respingerea sa ca neîntemeiat. S-a susținut că hotărârea apelată a fost înregistrată în evidențele apelantei la data de 22.01.2009, iar termenul de exercitare a apelului s-a împlinit la data de 09.02.2009.
Pe fond, intimata susține în esență că pentru a fi aplicabilă clauza prevăzută de părți în art. 9.2. din contract era necesară îndeplinirea a două condiții: în primul rând ca starea de calamitate să fie declarată prin hotărâre de Guvern, conform art. 14 din Legea nr. 381/2002, privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură și în al doilea rând, ca ul să facă dovada îndeplinirii condițiilor cuprinse la alin. 2 din cuprinsul clauzei. Intimata subliniază că Legea nr. 381/2002 constituie cadrul legal ce reglementează acordarea de despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură, aceste aspecte fiind aduse la cunoștința societății reclamante încă din anul 2001, prin adresa nr. 32134/19.07.2002.
Intimata consideră că susținerea reclamantei și referirea la prevederile HG nr. 446/2005 modificată prin HG nr. 827/2005 în sensul că ar fi întrunite cerințele clauzei contractuale, este neîntemeiată deoarece prin prevederile acestora se acordă de către stat, prin intermediul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Dezvoltării Rurale și Ministerului Finanțelor Publice, agenților economici, un ajutor pentru producție internă de semințe certificate oficial, destinată pentru însămânțare în campania agricolă din toamna anului 2004 și primăvara anului 2005, astfel că dacă reclamanta îndeplinea condițiile prevăzute de actul normativ putea beneficia de aceste ajutoare. Dacă s-ar apela atât la ajutoarele stabilite de HG nr. 446/2005 și s-ar considera că reclamanta este îndreptățită și la renegocierea arendei, atunci aceasta ar beneficia de o dublă diminuare a pierderilor suferite în anul 2005.
Se amintesc apoi prevederile clauzei cuprinse în art.4.2 lit. q din contract prin care este prevăzută obligația reclamantei de a-și asigura culturile, astfel încât în cazul calamitării culturilor agricole, despăgubirile să fie acordate aredașului. Se invocă de către intimată cu titlu de jurisprudență și sentința comercială nr. 3358/2003 pronunțată de Tribunalul București prin care s-a reținut că sunt fără relevanță dispozițiile HG nr. 755/2002, acestea vizând acordarea de ajutoare pentru semințele certificate din producția internă.
În ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului arendei, intimata susține că reclamanta are la îndemână o serie de alte pârghii juridice, în sensul că în cazul în care s-ar proceda la calcularea și pretinderea unui preț al arendei eronat, s-ar putea invoca de către reclamantă excepția de neexecutare, s-ar putea solicita predarea bunului sau ar putea cere rezilierea contractului.
Întrucât intimata și-a respectat obligația de a preda suprafața de teren contractată, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 01.10.2001, astfel că afirmația reclamantei în sensul necomunicării de către ADS a suprafeței reale a exploatației agricole este făcută cu rea-credință.
Referitor la motivul de apel privind faptul că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei cereri care nu face obiectul judecății, intimata susține că cererea reclamantei avea legătură cu calamitățile, iar faptul că s-au avut în vedere calamitățile din 2000-2001 în loc de anul 2005 este lipsit de relevanță deoarece rațiunea respingerii cererii sale este aceeași, respectiv faptul că reclamanta avea obligația de a-și asigura culturile, iar neîndeplinirea acesteia conducea la asumarea culpei în privința evenimentelor ulterior intervenite.
În fine, cu privire la criticile legate de acordarea unor efecte juridice unor acte nerelevante în cauză intimata arată că și această critică este neîntemeiată deoarece instanța este cea care stabilește care probe sunt necesare, utile și pertinente în soluționarea cauzei, iar înscrisurile depuse la dosar au fost puse în discuția părților, reclamanta refuzând să solicite un termen pentru a lua cunoștință de acestea, la termenul de judecată din 05.11.2008.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
La termenul de judecată din 22.06.2009 instanța a dispus unirea excepției tardivității declarării apelului cu fondul.
În ce priveșteexcepția tardivității declarării apelului, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 284 alin. 1 din pr. civ." Termenul de apel este de 15 zilede la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."
De asemenea, dispozițiile art. 93 din pr. civ. reglementează posibilitatea pentru oricare dintre părți dea alege un domiciliu( respectiv sediu pentru societăți comerciale), caz în care comunicarea tuturor actelor de procedură se va face la acel sediu.
În speță, reclamanta a indicat drept domiciliu ales adresa dinB, Clor nr. 327, județul, precizând expres că la această adresă solicită comunicarea tuturor actelor de procedură ( a se vedea precizarea depusă la dosar la data de 28.04.2006 lafila 99 din Dosarul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII a de contencios Administrativ și Fiscal nr-constituit înainte de stabilirea competenței materiale și funcționale de soluționare a cauzei prin hotărâri judecătorești succesive).
Or, așa cum rezultă din dovada de comunicare a sentinței apelate existente lafila 138 din dosarul Tribunalului București, comunicarea sentinței s-a făcut la la sediul social al reclamantei din P N și nu la sediul ales indicat de aceasta, în condițiile art. 93 din pr. civ. din
De aceea, Curtea constată că procedura de comunicare a fost viciată, în raport cu dispozițiile art. 93 și art. 86 din pr. civ. deoarece hotărârea nu a fost comunicată la sediul ales indicat de reclamantă, astfel că apelul este declarat în termenul legal, care nici nu a început să curgă în raport de o atare comunicare.
În consecință, în temeiul art. 137 alin. 1 rap. la art. 282 alin. 1, cu referire la art. 93 din pr. civ. Curtea va respinge ca neîntemeiată, excepția tardivității declarării apelului.
Pe fond, analizând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză și a probelor administrate, Curtea apreciază că apelul este fondat și urmează a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente:
Așa cum s-a reținut de către Tribunal, în fapt, între părți s-a încheiat contractul de arendă nr. 1//28.08.2001 ( filele 3-9 din Dosarul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII a de Contencios Administrativ și Fiscal nr-,), contract modificat și completat prin trei acte adiționale, respectiv actul adițional nr. 1/03.12.2002 ( filele 10-12 din același dosar), nr. 2/14.12.2002 ( filele 13-14 din același dosar) și nr.3/09.08.2004 ( filele 15-18 din același dosar).
În temeiul acestui contract, părțile au convenit printre altele ca " În cazul calamităților naturale declarate ca atare prin act normativ, pentru suprafețele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport de cota stabilită în actul normativ " ( art. 9.2 din contract- fila 8 din dosarul - Secția a VIII a).
În ce privește declararea prin act normativ a calamității naturale la nivelul anului 2005, cu privire la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate fi pusă la îndoială, deoarece în temeiul HG nr. 827/21.07.2005, a fost declarată o astfel de stare pentru județul B ( a se vedea art. 1 alin. 1 din HG nr. 446/2005 astfel cum a fost modificat prin HG nr. 827/2005 și Anexa la această din urmă hotărâre de guvern-filele 31 și 32 din dosarul - Secția a VIII).
Apărările intimatei în sensul că HG nr. 827/2005 care modifică și completează HG nr. 446/2005 nu are incidență în cauză deoarece acestea ar reglementa doar acordarea de ajutoare și despăgubiri pentru culturile afectate, sunt neîntemeiate deoarece din însuși titlul HG nr. 446/2005 rezultă domeniul său de aplicare respectiv" declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile însămânțate în toamna anului 2004 și în primăvara anului 2005."Chiar dacă prin această hotărâre de guvern se stabilește și nivelul maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire, aceasta nu înseamnă că declararea stării de calamitate, în sensul art. 9.2 din contractul părților nu ar fi stabilită prin aceleași acte normative.
Sub acest aspect, Curtea stabilește că cele două acte normative au natura unor acte normative care declară stare de calamitate naturală pentru suprafața de teren arendată conform contractului dintre părți astfel cum a fost acesta amendat prin actele adiționale evocate mai sus.
Dată fiind îndeplinirea condiției pentru renegocierea arendei în condițiile art. 9.2 din contract, Curtea constată că raportat la prevederile art. 969 din civil și mai ales la dispozițiile art. 970 alin. 1 din civil potrivit cărora" Convențiile trebuie executate cu bună-credință",pârâta avea obligația ca, după intervenirea stării de calamitate naturală pentru anul 2005, să procedeze la renegocierea cuantumului arendei proporțional cu cota stabilită în actul normativ, adică potrivit art. 1 alin. 2 din HG nr. 446/2005 modificat prin HG nr. 827/2005.
Susținerea intimatei din întâmpinare în sensul că prin considerarea ca aplicabile a celor două hotărâri de guvern în situația de față s-ar obține de către reclamantă o dublă diminuare a arendei este neîntemeiată deoarece renegocierea cuantumului arendei în situația intervenirii calamității naturale pentru anul 2005 are loc în temeiul convenției părților ( art. 9.2 din contract), iar eventualele despăgubiri pe care reclamanta le-ar putea obține de la stat pentru pierderile cauzate de aceleași calamități nu au legătură cu convenția părților, fiind drepturi de creanță ce privesc exclusiv pe reclamantă, fără vreun efect asupra obligațiilor pârâtei. Altfel spus, nu rezultă din nici o dispoziție contractuală sau legală că renegocierea cuantumul arendei în condițiile art. 9. 2 din contract este condiționată de lipsa despăgubirilor acordate reclamantei pentru pierderile suferite, în temeiul unor acte normative speciale. Dimpotrivă, considerăm că cele două forme de reducere a pierderilor de către reclamantă ca afect al calamităților naturale pot coexista, deoarece privesc trei categorii de consecințe ale calamităților naturale: prejudiciul efectiv ( pierderea culturii calamitate); beneficiul nerealizat ( din exploatarea terenului arendat reclamanta urmărind indiscutabil obținerea unui profit) dar și evitarea unei pierderi considerabile prin plata unei arende într-un cuantum convenit de părți numai pentru situația în care cultura valorificată corespunzător a produs roade și nu a fost distrusă de calamitățile naturale, plata acelorași sume de bani ca și când cultura s-ar fi valorificat de către. De altfel, chiar din obiectivele contractului de arendă menționate în art. 2.3 din contract rezultă că la baza executării acestuia trebuie să fie " exploatarea în condiții de eficiență a bunului care se arendează. ", astfel că în condițiile împiedicării unei atare valorificări de starea de calamitate naturală și obligația de plată a arendei trebuie modificată.
În condițiile existenței clauzei prevăzute de art. 9.2 din contract, Curtea apreciază că părțile au dorit să nu se ajungă la situația în care contractul de arendă să devină prea oneros pentru reclamantă prin aceea că, deși aceasta nu a obținut nici un profit în condițiile calamităților naturale, care constituie indiscutabil un caz de forță majoră ( calamitatea naturală nefiind un eveniment care să poată fi prevăzut sau împiedicat de către părți ), să achite aceeași arendă ca și atunci când a obținut culturi valorificabile corespunzător, deoarece regularebus sic stantibuspresupune ca în cazul intervenirii unor elemente care să schimbe raporturile în care s-a negociat contractul, acesta să fie reechilibrat prin renegocierea prestațiilor. unei atare clauze apare ca fiind un element al bunei-credințe la încheierea contractului ( din partea ambelor părți), iar refuzul pârâtei de a respecta o atare clauză dovedește reaua credință a pârâtei în executarea contractului ( rea-credință reținută, așa cum vom arăta în continuare și de către Înalta Curte de Casație și Juatiție, prin decizia comercială nr. 1841/28.05.2008).
La dosarul cauzei s-a depus și o expertiză tehnică agricolă efectuată într-un alt litigiu ce se poartă între părți ( Dosarul nr. 3820/CF/2006 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Neamț - Secția Comercială) în care s-a stabilit în ce măsură s-ar putea diminua arenda cuvenită pârâtei în temeiul contractului, din cauza calamităților naturale intervenite la nivelul anului 2005. Expertiza extrajudiciară față de cauza de față are valoarea probatorie a unui înscris cu conținut tehnic, astfel că fiind coroborată și cu celelalte probe administrate în cauză ( contractul dintre părți, actele adiționale, cărora li se aplică și cele două Hotărâri de Guvern etc) va fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii.
De asemenea, în ce privește critica referitoare la pronunțarea de către instanță asupra unor chestiuni care nu s-au cerut și care nu au fost puse în discuția părților, Curtea apreciază că și aceasta este întemeiată, deoarece într-adevăr problema calamităților naturale produse în perioada 2001-2002 nu a fost supusă discuției de către reclamanta care a declanșat demersul judiciar prin formularea cererii de chemare în judecată ( a se vedeafila 136 alin. 10- concluzia primei instanțe privind calamitățile produse în anii 2001-2002). Cum potrivit art. 129 alin. 6 din pr. civ. care instituie principiul disponibilității procesului civil " În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiect6ului cererii deduse judecății", rezultă că hotărârea apelată este supusă schimbării și pentru acest considerent procedural, respectiv încălcarea principiului disponibilității procesului civil.
Apărarea intimatei în sensul că nu are importanță că instanța s-a pronunțat asupra calamităților naturale din 2001-2002, deoarece și pentru anul 2005 sunt aceleași rațiuni care au stat la baza pronunțării soluției va fi înlăturată deoarece în acțiunea civilă, instanța are obligația pornind de la dispozițiile art. 129 alin. ultim din pr. civ. să o soluționeze în raport cu cauza dedusă judecății, înțelegând prin aceasta situația de fapt calificată juridic de către reclamantă, nicidecum în raport cu aspecte de fapt care nu au fost invocate în susținerea pretenției concrete. Cu alte cuvinte, dacă cererea de chemare în judecată privește obligația de a face, respectiv de a executa o obligație contractuală, ca urmare a intervenirii unor evenimente din anul 2005, în nici un caz instanța nu se poate pronunța asupra unor evenimente ce au avut loc cu 3-4 ani înainte de perioada supusă analizei, deoarece nu a fost învestită cu aceasta.
Referitor la considerarea contractului ca fiind " deja reziliat", Curtea constată că această concluzie a instanței este de asemenea eronată, deoarece pretinsa "reziliere unilaterală" a contractului efectuată de către pârâta ADS și mai ales chestiunea " valabilității contractului de arendă" au făcut obiectul dosarului nr. - ce s-a aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin decizia comercială nr. 1841/28.05.2008 (filele 43-52 din dosarul) s-au reținut cu autoritate de lucru judecat cel puțin două aspecte esențiale în soluționarea cauzei de față:
În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție, menținând ceea ce s-a stabilit prin hotărârea Curții de APEL BUCUREȘTI - decizia comercială nr. 493/30.10.2007 - a reținut ca situație de fapt că reclamata și-a îndeplinit până la data de 01.02.2005 ( data emiterii adresei nr. 31.163 de către ADS ) toate obligațiile asumate prin contract, ceea ce face imposibilă considerarea ca reziliată a acestui contract, această sancțiune civilă ( indiferent că se produce ca urmare a aplicării unui pact comisoriu, caz în care are natura unei rezilieri convenționale, fie că se produce în urma pronunțării sau constatării de către instanța judecătorească) reprezentând o desființare a contractului pentru neexecutarea culpabilă, un efect specific contractelor sinalagmatice a căror executare are la bază principiul reciprocității și interdependenței prestațiilor.
Față de cele reținute de instanța supremă, concluzia primei instanțe apare ca fiind contrară acestei hotărâri irevocabile, astfel că încălcând autoritatea de lucru judecat în ciuda exigențelor stabilite de art. 1201 din civil, hotărârea trebuie cu atât mai mult reformată. Chiar dacă în ce privește cererea principală din cauza ce a format obiectul dosarului mai sus evocat soluționat irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect anularea măsurii rezilierii unilaterale dispuse de către ADS s-a renunțat la judecată, aspectele soluționate de această instanță relative la nulitatea contractului de arendă constituie elemente esențiale și pentru soluția dată în cauza de față.
Astfel, în afara celor reținute mai sus, instanța supremă stabilește și reaua-credință a ADS în executarea contractului de arendă, înțelegând prin aceasta că faptul invocării unei nulități a unui contract încheiat de ea însăși are natura invocării propriei culpe, ceea ce nu se poate pretinde în condițiile principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține în justiție protecția unui drept al său (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), astfel că aceasta are relevanță și asupra aprecierii privind valabilitatea contractului.
Prin valabilitatea contractului stabilită ca atare de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28.05.2008 și de Curtea de APEL BUCUREȘTI prin decizia atacată cu recurs, se stabilește și existența în vigoare a contractului, adică neoperarea vreunei rezilieri a contractului. Este așa deoarece dacă instanța ar fi constatat că acest contract este reziliat, adică dacă ar fi stabilit inexistența sa la data pronunțării hotărârii, solicitarea ADS de constatare a nulității aceluiași contract ar fi putut părea ca de interes, ceea ce nu s-a constatat.
Prin urmare, Curtea constată că nu există elemente care să conducă la concluzia că între părți a operat o reziliere convențională valabilă ( unilaterală ) prin aplicarea corespunzătoare a unui pact comisoriu, care să împiedice renegocierea contractului de arendă solicitată pe cale de acțiune în cauza de față, în condițiile art. 9.2 din contract, astfel că cele reținute de prima instanță sunt contrare art. 1020 și art. 1021 din civil cu referire la art. 969 și art. 970 alin. 1 din civil.
În fine, cu privire la obligația asumată de reclamantă de a-și asigura culturile - art. 4.2 lit. q) din contract, Curtea reține pe de o parte că între această obligație și obligația convenită în art. 9.2 din contract nu există vreo interdependență, deoarece așa cum arătam mai sus cele două chestiuni privesc efecte diferite ale calamităților naturale (despăgubirile acordate în temeiul asigurării nefiind același lucru cu arenda datorată de reclamantă ârâtei în temeiul contractului) iar pe de altă parte, reclamanta și-a îndeplinit corespunzător această obligație, în sensul că a încheiat contracte de asigurare pentru cultura anului agricol 2004/2005 ( filele 60-73 din dosarul Curții de APEL BUCUREȘTI ). Ca atare, aceste apărări ale intimatei sunt vădit neîntemeiate față de probele administrate în cauză și de interpretarea eronată a contractului de către ADS și de către prima instanță.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului arendei datorită diminuării suprafeței de teren ce a făcut obiectul contractului de arendă în condițiile art. 2.5 din același contract ( " Reducerea suprafeței de teren prevăzută inițial în contract, din orice motive neimputabile ului nu antrenează răspunderea arendatorului precum și prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol, în conformitate cu prevederile 2.4. va fi notificată de către partea în cunoștință, diminuarea suprafeței de teren și a arendei aferente urmând să facă obiectul unui act adițional la prezentul Contract" - a se vedea fila 4 din dosarul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII a ), Curtea constată că, deși prima instanță nu a motivat în nici un mod soluția dată acestui capăt de cerere.
Lipsa motivării, în condițiile art. 261 pct. 5 din pr. civ. constituie un motiv în plus de reformare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât instanța de apel apreciază că și acest capăt de cerere este întemeiat.
Astfel, potrivit HG nr. 2158/2004 și HG nr. 2118/2004 lacul și lacul au fost transmise în domeniul public al județului B și în administrarea Consiliului Județean B, iar suprafețele aferente celor două lacuri și care au făcut inițial obiectul contractului de arendă dintre părți erau de 427, 35 ha ( Total) astfel că diminuarea suprafeței convenite prin contractul de arendă este substanțială.
Or, în condițiile art. 2.5 și ale apariției HG nr. 2118/2004 și nr. 2158/2004, Curtea apreciază că se impunea ca părțile să procedeze la încheierea unui act adițional la contract prin care să se diminueze suprafața de teren, dar și, în mod corespunzător arenda aferentă. Rațiunea este asemănătoare celei reținute mai sus, în cazul calamităților naturale, deoarece și în această situație condițiile ce au fost avute în vedere de părți la încheierea contractului s-au schimbat din motive neimputabile ului.
Prin urmare și capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 2.5 din contract este întemeiat.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea în temeiul art. 296 din pr. civ. va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată în sensul că va admite cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Față de soluția pronunțată în apel și de împrejurarea că intimata-pârâtă ADS a căzut în pretenții prin admiterea apelului reclamantei, ceea ce conduce la ideea unei culpe procesuale decurgând din refuzul nejustificat de a renegocia cuantumul arendei conform contractului și de necesitatea ca reclamanta să formuleze acțiunea în justiție și să declare apel împotriva hotărârii ce s-a dovedit a fi nelegală și netemeinică și de împrejurarea că apelanta-reclamantă a efectuat anumite cheltuieli cu prilejul judecării apelului, în temeiul art. 298 rap. la art. 274 din pr. civ. va obliga pe intimată la plata acestor cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității apelului, invocată de intimata ADS, ca neîntemeiată.
Admite apelul formulat de apelanta - 3 SRL cu sediul ales în B, C, nr. 327, Județ B, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI cu sediul în B, sector 1,-, împotriva sentinței comerciale nr.12565/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite cererea principală.
Obligă pârâta ca în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei aferentă anului 2005 pentru suprafața reală arendată, comunicând modalitatea de calcul utilizată cu precizarea tuturor elementelor de referință avute în vedere.
Obligă pârâta ca în aplicarea articolului 9.2 din contractul de arendă nr.1/2001 dintre părți, în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, să procedeze la renegocierea cu societatea apelantă a cuantumul diferenței de arendă datorate pentru anul 2005 și a ultimei rate contractuale, cu luarea în calcul a efectului calamităților naturale confirmate prin act normativ.
Obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 21.943 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată, azi 29.06.2009 în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored./Ex.4/29.07.2009
Tribunalul București
Secția a VI a Comercială
Judecător fond:
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu
