Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 1475/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1475
Ședința publică din 17 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Raluca Suciu
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței civile nr. 108/S din 21 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 83/S/2005 în contradictoriu cu debitoarea intimată 2000, reprezentată prin lichidator judiciar T, și pârâții intimați, și.
La apelul nominal se prezintă av., pentru intimatul, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată sosite la dosar adresele nr. 86943/MT/2007 din 16.04.2009 și nr. 86943/MT/2008 din 14.07.2009 ale Direcției Drept Internațional și Tratate - Serviciul cooperare judiciară internațională în materie civilă și comercială din cadrul Ministerului Justiției, la care sunt anexate răspunsurile autorităților judiciare din Republica, iar reprezentanta intimatului prezent arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind formulate alte cereri, instanța acordă cuvântul asupra recursurilor de față.
Intimatul, prin reprezentant, solicită constatarea perimării recursului declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T și respingerea ca nefondat a recursului creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele dezvoltate în scris.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 108/S din 21 septembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 83/S/2005 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei 2000, reprezentată prin lichidator judiciar T, fără antrenarea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, precum și radierea acestei persoane juridice din registrul comerțului. De asemenea, tribunalul a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, administratorului special, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în raportul de activitate depus pentru termenul de 10 noiembrie 2005 administratorul judiciar a adus la cunoștința creditorilor și a judecătorului-sindic că societatea nu are în patrimoniu bunuri valorificabile, întocmind, totodată, definitiv al creanțelor. În ședința publică din 15 decembrie 2005 tribunalul a dispus intrarea în faliment a debitoarei și, concomitent, dizolvarea acesteia, în calitate de lichidator judiciar desemnând același practician.
La data de 19 ianuarie 1996 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bad epus o cerere de atragere a răspunderii foștilor administratori sociali -, și - pentru suma de 6.155,39, dar nu mai puțin decât valoarea nominală de 20.188,44 lei, cu motivarea că deși falita avea datoria, potrivit art. 55 din nr.OUG 150/2002, modificată, să vireze lunar către Fondul național de asigurări sociale de sănătate contribuția personală a angajaților, nu și-a îndeplinit această obligație, fapta persoanelor implicate constituind infracțiunea de deturnare de fonduri, pentru angajarea răspunderii fiind incident art. 137 lit. a) din Legea nr. 64/1995, republicată. Ulterior, pentru termenul de judecată din 6 aprilie 2006 și creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ormulat cerere de angajare a răspunderii administratorului debitoarei în baza art. 137 lit. d), fără a indica însă persoana în cauză în scopul comunicării exemplarului doi al acțiunii și a respectării dreptului la apărare.
Examinând stadiul de administrare a procedurii de insolvență, conform rapoartelor de activitate întocmite de lichidator, constatând că au fost emise notificările cerute de art. 61 din Legea nr. 85/2006, intrată între timp în vigoare, că niciunul dintre creditori nu a formulat obiecțiuni cu privire la raportul final în conformitate cu art. 129 din lege, judecătorul-sindic a apreciat că solicitarea practicianului de închidere a procedurii colective este întemeiată, raportat la art. 131 din același act normativ, fostul art. 130 din Legea nr. 64/1995, întrucât nu există bunuri în averea debitoarei și niciunul dintre creditori nu a înțeles să avanseze sumele necesare continuării procedurii de lichidare judiciară.
În ceea ce privește cererile de atragere a răspunderii organelor de conducere formulate de cele două instituții creditoare tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, respingându-le ca atare, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute la art. 137 lit. d) și e) din Legea nr. 64/1995, actualul art. 138 din Legea insolvenței. Astfel, creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bai nvocat comiterea unei infracțiuni de către cei trei administratori sociali constând în deturnarea de fonduri, fără a face dovada acestor susțineri, împotriva pârâților nefiind depus vreun denunț penal pentru săvârșirea faptei prevăzute și pedepsite de art. 3021din Codul penal, din rapoartele de activitate întocmite de lichidator rezultând exact contrariul, în sensul că administratorul a creditat societatea cu sume în numerar pentru unele operații comerciale. Fapta prevăzută de art. 137 lit. d), invocată de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T, de asemenea nu poate fi dovedită în mod generic cu privire la toate persoanele din conducere, care nu toți îndeplinesc funcția de administrator (, și ), întrucât nu se afla în atribuțiile oricăruia dintre acestea obligația de a întocmi contabilitatea societății. Pe de altă parte, deși acest creditor bugetar are calitatea de organ de control fiscal, el nu a depus niciun act de control în probațiune pentru a dovedi că debitoarea nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea sau că ar fi ținut o contabilitate fictivă, astfel cum pretinde articolul invocat, ignorând astfel atât dispozițiile art. 1169 din Codul civil, cât și atribuțiile sale de organ al autorității publice care, prin lege, era obligat să efectueze un control periodic al activității comerciale a societății falite.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prima instituție creditoare a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul angajării răspunderii administratorilor societății debitoare în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, pentru următoarele motive:
Sentința civilă nr. 108/S din 21 septembrie 2006 fost dată de Tribunalul Timiș cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), judecătorul-sindic dispunând în mod greșit închiderea procedurii falimentului, fără antrenarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere, deși aceștia au contribuit la ajungerea societății în încetare de plăți, fiind îndeplinite condițiile pretinse de art. 137 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Recurenta susține că tribunalul ar fi trebuit să admită acțiunea sa în răspundere având în vedere natura creanței deținute, care reprezintă, în mare parte, contribuții la diferite fonduri cu reținere la sursă. Luând în considerare specificul acestora, organele de conducere, cu toate că au calculat respectivele contribuții și le-au înregistrat în contabilitate, au încălcat obligația legală de a le vira în totalitate cu destinația pentru care le-au reținut, cu respectarea termenului legal, această îndatorire fiind stabilită în sarcina debitoarei prin Legea nr. 19/2000 și nr.OUG 9/2003 (privind contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale de stat), Legea nr. 1/1991, Legea nr. 76/2002 și nr.HG 174/2002 (privind contribuția de asigurări pentru șomaj), nr.OUG 150/2002 (privind contribuția pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate), nr.HG 3/1997 și nr.OUG 54/2000 (privind contribuția pentru fondul de pensii și asigurările sociale ale agricultorilor) și, nu în ultimul rând, Legea nr. 32/1991 (privind impozitul pe salarii), aspectele referitoare la impozitul pe profit, impozitul pe veniturile din salarii și rezultând din titluri de creanță. În legătura cu celelalte contribuții datorate de 2000, acestea provin din declarațiile depuse de societate la organul fiscal teritorial.
Și cealaltă instituție recurentă a solicitat modificarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii pârâților intimați, întrucât din analiza actelor depuse la dosar, respectiv a raportului lichidatorului judiciar, rezultă că în ultimii trei ani capitalul societății debitoare este negativ, ceea cea atrage răspunderea membrilor organului de conducere pentru prejudiciile pricinuite Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, administratorii continuând activitatea după anul 2002, deși persoana juridică se afla în încetare de plăti, prejudiciind creditorii prin creșterea datoriilor falitei.
În concret, începând cu 2 august 2002, în urma modificării Legii nr. 64/1995, republicată, prin nr.OG 38/2002, administratorii societăților comerciale au fost obligați să solicite tribunalului stabilirea stării de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile produse creditorilor, această obligație fiind expres prevăzută și de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în care se arată următoarele: debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Ca atare, din interpretarea textului citat, rezultă că administratorul răspunde pentru continuarea activității unei societăți comerciale aflată în încetare de plăti, ca urmare a încălcării obligației de a cere constatarea acestui fapt de către tribunal, situație în care se impune dovedirea de către cei prejudiciați numai a existenței stării de insolvență a debitorului și a prejudiciului suferit ca urmare a continuării activității. Deși conform alin. 1 al art. 27 membrii organului de conducere aveau obligația ca cel mai târziu la începutul anului 2002 să nu mai continue activitatea și să solicite stabilirea stării de insolvență, ei nu au făcut acest lucru, continuând o activitate care conducea vădit către faliment, contribuind în acest fel la prejudicierea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin creșterea datoriilor falitei, la apariția unor noi creanțe și a insolvabilității persoanei juridice și, pe acest temei, la nerecuperarea creanței deținute instituția recurentă.
În acest context, nu se poate vorbi doar de continuarea unei activități ce ducea la încetarea de plăți, ci mai grav, de continuarea activității unui debitor aflat în încetare de plați, cu precizarea că nu membrii organului de conducere au fost cei care au cerut declanșarea procedurii de executare colectivă, ci un creditor, situație în care nu există nicio cauză de exonerare de răspundere a administratorilor de obligația de a nu mai continua o activitate care ducea la cronicizarea stării de încetare de plăți, pentru această faptă prezentând importanță numai data la care o asemenea stare a apărut nu și cauzele care au dus la insolvența debitorului.
De asemenea, recurenta a arătat că legătura de cauzalitate între fapta membrilor organului de conducere și încetarea de plăți a persoanei juridice este evidentă, reieșind și din inacțiunea acestora de a solicita deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, deși legea le impunea acest lucru. Dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c) din acest act normativ trebuie interpretate ca o sancțiune care se aplică administratorilor care au continuat o activitate ce ducea la încetarea de plăți, cu mențiunea că interesul acestora de a continua activitatea unui debitor aflat în insolvență este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia au condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi unul oneros, concluzie care rezultă din interpretarea coroborată a art. 374 din Codul comercial și a art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată.
În drept a invocat art. 299-316 din Codul d e procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
Intimatul a formulat întâmpinare (filele 23-27) prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca fiind nelegale și nefondate, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 108/S/2006 a Tribunalului Timiș, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Angajarea răspunderii civile în sarcina unei persoane, în speță a administratorilor societății debitoare, nu poate exista, după cum se prevede în mod imperativ în legea specială, decât în situația în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția în comiterea faptei despre care se face vorbire, condiții care în cauza de față nu există.
Situația în care a ajuns debitoarea se datorează evoluției pieței și a concurenței, a dificultăților specifice etapei de tranziție spre economia de piață, uneori a lipsei sau a insuficienței resurselor sau tehnologiilor pe care societatea le-a deținut, dar în niciun caz nu s-a datorat unor acte imprudente, indolente sau incompetente ale pârâților. Mai mult decât atât, intimatul susține că el a creditat persoana juridică cu sume de bani în scopul încercării salvării societății din blocajul financiar creat, înscriindu-se astfel la masa credală alături de ceilalți creditori.
Dat fiind faptul că nu există faptă ilicită săvârșită de administratori, nu are cum să fie dispusă antrenarea răspunderii patrimoniale a acestora. Mai mult decât atât, pentru ca răspunderea reglementată de art. 137 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată, să poată fi declanșată în sarcina membrilor organelor de conducere, între fapta ilicită a acestora, prin care au contribuit la ajungerea societății în insolvență, și prejudiciu, respectiv diminuarea valorii reale a creanțelor pe care creditorii le au față de debitor, trebuie să existe un raport de cauzalitate. Întrucât nu există faptă ilicită, nu există nici legătură de cauzalitate, textul precizând expres că vor fi răspunzători membrii organelor de conducere care "au contribuit" la producerea prejudiciului. În ceea ce privește cerința necesității dovedirii vinovăției, trebuie avut în vedere că legiuitorul nu a prevăzut această formă de răspundere pentru a sancționa administratorii loiali (cum este cazul intimatului, care a încercat cu forțe și bani proprii să salveze societatea, în lipsa vreunui sprijin din partea celorlalți pârâți), care sunt victime ale conjuncturii economice, ci pe administratorii necinstiți, care folosesc firma ca paravan sau ca sursă de exploatat pentru propriile interese.
Intimatul susține că el nu a încălcat obligația legală de a nu vira în totalitate sumele reținute la sursă, cu destinația pentru care acest lucru a fost făcut, chiar prima instituție recurentă arâtând că organele de conducere ale debitoarei au calculat contribuțiile și le-au înregistrat în contabilitate, ceea ce presupune că se dorește plata acestora și nicidecum nu se urmărește însușirea lor, fiind evident că s-a avut în vedere plata respectivelor contribuții în momentul în care societatea va avea disponibilul necesar, menționându-se, totodată, că au fost depuse la organul fiscal teritorial declarațiile financiare ale 2000
La baza afirmațiilor că intimatul nu a folosit bunurile sau creditele debitoarei în interes personal stă faptul că acesta a creditat societatea din banii proprii pentru achiziționarea unor autoturisme în perioada 2001-2002. De asemenea, tot din această creditare, s-au angajat cheltuielile cu serviciile pentru concesionarea terenului de la Primăria, aspecte care se regăsesc în raportul final al lichidatorului judiciar.
Susținerile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului privind continuarea activității debitoarei în perioada 2003-2006, perioadă în care societatea a avut capital negativ, sunt contrazise de însuși raportul practicianului, care arată că falita nu și-a mai continuat activitatea din iulie 2003. Starea de încetare de plați nu se datorează decât evoluției pieței și dificultăților inerente etapei de tranziție prin care debitoarea a trecut, neexistând nicio legătura de cauzalitate între faptele administratorului și situația actuală, în speță nefiind incidente prevederile art.137 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Taf ormulat concluzii scrise (fila 145), solicitând respingerea recursurilor declarate de cele două creditoare împotriva sentinței civile nr. 108/S din 21 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 83/S/2005, fără cheltuieli de judecată, apreciindu-le ca fiind neîntemeiate.
La data de 16 aprilie 2006 lichidatorul judiciar a depus raportul final în care a arătat că reprezentanți debitoarei au predat documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, din analiza acestora rezultând că societatea era în insolvabilitate notorie de trei ani consecutivi, că nu a realizat niciun fel de venituri din activitatea desfășurată, singurele venituri fiind cele aferente disponibilităților din conturile bancare, că debitoarea a cheltuit sume semnificative cu studii de piață și de fezabilitate, materii prime și carieră, cu executări foraje și studii geologice, proiecte și consultanță, toate cheltuielile fiind realizate cu numerar, prin creditarea firmei de către asociatul majoritar, intimatul.
Înainte de depunerea raportului final creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Baf ormulat o acțiune în răspundere în baza art. 137 lit. e) din Legea nr. 64/1995, actualmente art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006, cerând antrenarea răspunderii materiale, în solidar, a asociaților societății și obligarea acestora la plata sumei de 6.155,39, dar nu mai puțin decât valoarea nominală de 20.188,44 lei. De asemenea, și creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ormulat o cerere de angajare a răspunderii materiale a intimatului, întemeiată pe art. 137 lit. d), actualmente art. 138 lit. d) din noua Lege a insolvenței.
Întrucât până la ultimul termen de judecată niciunul dintre cei doi creditori nu au depus alte acte prin care să-și susțină cererile formulate, lichidatorul judiciar a lăsat la aprecierea instanței de judecată soluția cu privire la acestea, iar judecătorul-sindic în mod corect a dispus respingerea lor.
Examinând recursurile creditoarelor, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 (invocate de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice T și în care se încadrează, potrivit alin. 3 al art. 306 din Codul d e procedură civilă, motivele recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B) și art. 3041din același cod, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2, Curtea constată că recursul celei din urmă instituții este nefondat, în timp ce recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice T va fi constat ca fiind perimat, având în vedere următoarele considerente:
În esență, singurele critici aduse de prima instituție creditoare sentinței civile nr. 108/S din 21 septembrie 2006 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a foștilor administratori ai debitoarei 2000, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie. Acest text de lege a preluat aproape în totalitate prevederile fostului art. 137 din Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, singurele diferențe notabile fiind cele referitoare la persoanele care au calitate procesuală activă să formuleze acțiunea în răspundere.
În fața primei instanțe, deși lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea 2000, nu a cerut aplicarea art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice T au solicitat tribunalului angajarea răspunderii patrimoniale personale a foștilor administratori cu motivarea că aceștia s-ar face vinovați de săvârșirea faptelor prevăzute la literele e) și d).
Este adevărat că prevederile art. 138 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor. Acesta reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura insolvenței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura insolvenței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai mare a creanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
Cu toate acestea, um bine a reținut și tribunalul, acțiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a faptelor imputate pârâților intimați neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi. Tot în mod corect, judecătorul-sindic a constatat și faptul că reclamanții nu s-au conformat exigențelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, și de alin. 1 al art. 129 din Codul d e procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, doar nominalizarea a două dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenței nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanței că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas usținut incidența art. 137 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 64/1995, republicată, preluatad literamde actuala Lege a insolvenței, în sensul că din rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar rezultă că unele dintre debitele societății reprezintă contribuția personală a angajaților, în calitate de asigurați, pe care potrivit dispozițiilor art. 55 din nr.OUG 150/2002, modificată, falita avea obligația să o vireze lunar la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, această sumă de bani neaparținând persoanei juridice, o asemenea faptă fiind considerată și infracțiune. Prin neplata la termen a contribuției la fond și folosirea sumelor respective pentru susținerea activității curente a societății pârâții se fac vinovați de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de lit. e) a articolului 137.
În primul rând, este de reținut că sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, cum în mod neîntemeiat susține instituția creditoare, ci a prevăzut posibilitatea angajării acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, asemenea dovezi nefiind produse în cauză.
În al doilea rând, judecătorul-sindic a apreciat în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să conducă la aplicarea art. 137 din Legea nr. 64/1995, modificată. Este fără putință de tăgadă că nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă în fondurile speciale are o sancțiune cuprinsă în art. 3021din Codul penal, o asemenea activitate neconstituind "deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice" care să atragă aplicarea dispozițiilor menționate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contribuțiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 137 din legea-cadru (actualul art. 138), concluzie întemeiată, în măsura în care recurenta nu pretinde că respectivele sume ar fi fost folosite de către pârâți în folosul propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menționate. Chiar dacă statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța deținută nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat foștii administratori la plata creanțelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
În al treilea rând, rin p. faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice se înțeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societății etc. Prin mărirea în mod fictiv a pasivului se înțelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se mărește în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligații inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Nu în ultimul rând, prin cererea de recurs această instituție a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006 (fostul art. 137 alin. 1 lit. c din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare), care reglementează antrenarea răspunderii civile pentru dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, deși în primă instanță nici măcar nu s-a pomenit de acest caz de răspundere, întreaga cerere de chemare în judecată a pârâților intimați fiind grefată pe lit. e) a aceluiași articol (deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia). Or, este știut faptul că, potrivit art. 294 din Codul d e procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile și la judecarea recursului, potrivit art. 316 din același cod.
.-se prin cauză temeiul juridic al acțiunii, solicitarea prin cererea de recurs a angajării răspunderii personale a pârâților intimați pentru cazul reglementat de litera c) a art. 138 din Legea insolvenței, în condițiile în care la fond s-a cerut antrenarea răspunderii patrimoniale pentru situația prevăzută de litera e) a aceluiași text de lege, echivalează cu schimbarea acesteia, căci un asemenea temei al răspunderii civile delictuale, cum este și cea statuată de Legea nr. 85/2006, constituie un nou temei juridic, referirea creditoarei recurente la incidența motivelor de ordine publică trebuind să fie analizată prin raportare la același principiu rezultat din art. 294 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat. Din această perspectivă, criticile de nelegalitate susținute prin petiția de recurs au caracterul unor cereri noi, atestând o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac, în măsura în care sunt indicate alte motive de angajare a răspunderii foștilor administratori ai debitoarei decât cele din acțiunea introductivă.
Prin urmare, modificarea temeiului juridic al acțiunii în răspundere în calea de atac, în sensul invocării cazului prevăzut de lit. c) a art. 138 din Legea insolvenței, care nu a fost susținut în primă instanță, judecătorul-sindic nefiind învestit cu acest caz de angajare a răspunderii patrimoniale, după cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o astfel de modificare a acțiunii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în recurs.
În ceea ce privește recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice T, din cuprinsul actelor dosarului rezultă că judecarea acestuia a fost suspendată în baza art. 1551din Codul d e procedură civilă pentru neîndeplinirea de către creditoare a obligațiilor stabilite de instanță în cursul judecății prin încheierea de ședință de la termenul din 20 februarie 2007, și de la această dată și până la 17 iunie 2008 când, din oficiu, Curtea a invocat excepția de perimare, cauza a stat în nelucrare din vina părții, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea judecării.
Potrivit dispozițiilor art. 248 din Codul d e procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an în materie civilă sau de 6 luni în materie comercială, iar conform art. 252 din același cod, perimarea se constată la cerere sau din oficiu.
Perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Din cuprinsul articolului menționat rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită.
Cum în cauză recursul instituției creditoare a rămas în nelucrare mai mult de șase luni raportat la data suspendării judecării cauzei, se impune a se constata faptul că cererea acesteia este perimată de drept, potrivit dispozițiilor legale arătate și a principiului disponibilității specific procesului civil, pricina rămânând în nelucrare din vina recurentei, care nu a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, inclusiv formularea unei cereri de repunere pe rol a dosarului înainte de împlinirea termenului de perimare, concomitent cu îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanță, știut fiind faptul că în sistemul codului actual de procedură civilă perimarea operează de drept la împlinirea termenului prescris de lege, ea putând fi invocată și de instanță pe cale de excepție. Din raportarea textelor de lege citate la cele stabilite în legătură cu rămânerea cauzei în nelucrare reiese că în speță sunt întrunite condițiile legale pentru a opera perimarea.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Văzând că intimatul a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, reținând culpa procesuală a acestora din urmă, în baza art. 274 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, Curtea le va obliga la plata sumei de 2.000 lei cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat în recurs potrivit chitanței nr. 1/19.02.2007 emisă de Cabinet de Avocat din Baroul Hunedoara (fila 53).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 108/S din 21 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 83/S/2005.
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva aceleiași hotărâri judecătorești în contradictoriu cu debitoarea intimată 2000, reprezentată prin lichidator judiciar T, și pârâții intimați, și.
Obligă recurentele să plătească intimatului suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. - 04.12.2009
Tehnored. - 07.12.2009/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Raluca Suciu, Maria
