Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 1694/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA Operator 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA Nr. 1694/
Ședința publică din 17.12.2009
PREȘEDINTE: Marian Bratiș
JUDECĂTOR 2: Cătălin Nicolae Șerban
JUDECĂTOR 3: Dorin
GREFIER:
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul Municipiul T, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 1217/22.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu intimata SC SB SRL T, având ca obiect contestație în anulare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, în reprezentarea contestatorului și av. - pentru intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra contestației.
Reprezentanta contestatorului solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la Tribunalul Timiș.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea contestației, invocând dispozițiile art. 317 alin.1 pct.2 proc.civ. cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1217/22.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA, s-a respins recursul pârâtului Municipiul T prin Consiliul Local al Municipiului T împotriva Deciziei civile nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de APEL TIMIȘOARA, ca instanță de recurs, a reținut că, relativ la temeiul de casare a deciziei civile atacate, prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, recurenta critică, cu precădere, competența materială a primei instanțe, Judecătoria Timișoara, de a se pronunța asupra litigiului dintre părți, în condițiile în care, raportat la obiectul valoric al pretențiilor, de peste 100.000 lei, în materie comercială, ar fi trebuit să își decline competența în favoarea Tribunalului, iar această din urmă instanță ar fi avut căderea de a judeca în prim grad de jurisdicție, iar nu ca instanță de apel.
Această critică nu a putut fi primită, întrucât Curtea s-a pronunțat deja asupra desemnării instanței competente material (ratione materie), în primă instanță, cu prilejul pronunțării deciziei civile nr. 1096/COM/20.11.2008, în dosarul nr-, când a statuat, irevocabil, că Judecătoria este competentă să soluționeze cererea reconvențională a reclamantei reconvenționale SC SB SRL.
Prin urmare, o reanalizare a aceleiași probleme de drept, nu mai este posibilă, întrucât instanța de recurs a dat o dezlegare irevocabilă acestei probleme, dezlegare căreia instanța de judecare a cauzei i-a respectat caracterul obligatoriu, potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.
Referitor la critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, instanța de recurs a apreciat că, în absența unor trimiteri exacte ale recurentului la categoria actului de procedură efectuat sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105, alin. 2 Cod procedură civilă, o astfel de critică va fi soluționată prin luarea în considerare a trei forme de procedură supuse analizei, sub motiv de ordine publică, și anume: 1. corecta îndeplinire a actelor de procedură referitoare la citarea și încunoștințarea recurentului de către instanțele precedente cu privire la drepturile sale procesual - civile; 2. regularitatea procedurii cererii reconvenționale, conform, art. 112 Cod procedură civilă; 3. modul de primire și de soluționare a unor cereri esențiale, formulate de recurent, pentru soluțiile pronunțate în cauză, asupra încuviințării probatoriului și administrării acestuia, precum și a celor în apărare.
Relativ la primul aspect, Curtea a constatat că recurentul a fost citat legal, potrivit prevederilor art. 87 și urm. Cod procedură civilă, fiind reprezentat atât la judecarea în fond a cauzei, cât și în apel, prin consilier juridic.
Referitor la al doilea aspect, Curtea a constatat că promovarea și exercitarea drepturilor corelative cererii reconvenționale s-au efectuat de către o persoană având capacitatea juridică de a sta în justiție în nume propriu, câtă vreme reclamanta reconvențională SC SB SRL are personalitate juridică și nu a fost radiată din evidențele registrului comerțului ținut de ONRC - ORC de pe lângă Tribunalul Timiș, iar pârâtul reconvențional, recurent în cauză, nu a făcut dovada pierderii personalității juridice a intimatei - reclamante reconvenționale. De altfel, între părți s-au purtat și alte litigii aflate în contemporaneitate cu acest litigiu, iar legitimarea procesuală ( ad causan și ad processum) nu a fost pusă la îndoială de recurent ( a se vedea cererea principală de chemare în judecată, înregistrată la 25.01.2005 și precizarea la această cerere înregistrată la 26.03.2007, sentința civilă nr. 929/30.01.2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 17.715/2005, decizia civilă nr. 7560/12.12.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosar nr. 8540/2000).
În fine, relativ la al treilea aspect, Curtea a constatat că reclamantul își focalizează critica pe omisiunea primei instanțe de a comunica, către expert, atât obiecțiunile cât și răspunsul expertului la aceleași obiecțiuni, pentru ca ulterior instanța de fond sau cea de apel, prin exercitarea rolului activ, să dispună efectuarea unei contraexpertize în cauză.
În primul rând, Curtea de Apel a apreciat că aceste observații sunt critici asupra actelor de cercetare judecătorească efectuate de către cele două instanțe, dar care au legătură cu dezlegarea fondului, ceea ce ar corespunde încadrării juridice oferite de art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, iar nu celei prevăzute de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, răspunzând acestei critici, Curtea a constatat că prima instanță a comunicat obiecțiunile recurentului către expert, iar acesta din urmă a formulat răspunsurile sale în mod corect, clar și concis ( a se vedea pag. 185 dosar Judecătorie). Aceste răspunsuri au fost comunicate reprezentanților părților în ședința publică din 04.09.2007 (fila 186), și în deplinătatea comunicărilor și informărilor adresate părților, recurentul nu a înțeles să solicite alte completări asupra expertizei, și nici contraexpertiza.
Prin exercitarea rolului activ al instanței de judecată, prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, părțile nu trebuie să înțeleagă că judecătorul se substituie rolului părților în propunerea și administrarea probelor necesare cauzei civile. Principiile disponibilității și activității părții în procesul civil, sunt cele care sunt chemate, în primul rând, să guverneze raporturile procesual-civile, iar principiului rolului activ al instanței de judecată, își încheie acțiunea în momentul în care instanța este în posesia tuturor datelor care îi pot forma convingerea intimă asupra adevărului în cauză, respectând totodată principiul imparțialității față de interesele procesuale ale părților.
Prin urmare, nici prima instanță, nici instanța de apel nu aveau nici un motiv ca, din oficiu, în afara oricărei cereri în probațiune formulată de partea interesată să ordone un raport de contraexpertiză în cauză, câtă vreme ambele instanțe s-au considerat lămurite de raportul de expertiză inițial și de răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de părți. În același sens nici Curtea nu are motive pentru a considera imperios necesară și în limita dispozițiilor art. 201 și 212 Cod procedură civilă, o contraexpertiză.
În ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, recurentul susține în esență că nu este aplicabilă instituția juridică a situației construcțiilor edificate de constructorul de bună credință pe terenul proprietatea altei persoane, și nici instituția cvasidelictuală a îmbogățirii pârâtului - reconvențional fără justă cauză, astfel că instanțele precedente au interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, au schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Curtea de Apel a apreciat, dimpotrivă, că atât Judecătoria, cât și Tribunalul au reținut în mod corect starea de fapt supusă constatării instanțelor, și anume aceea că reclamanta reconvențională a edificat cu autorizarea și în limitele încuviințării contractuale adoptate de pârâtul-reconvențional, construcțiile relevate de raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic, pe terenul proprietatea pârâtului - reconvențional. A se vedea, în acest sens, la dosarul primei instanțe: Contractul de închiriere (art. 9 alin. 1 lit. d); autorizația de construire nr. 260/24.01.1991 emisă de recurent; decizia nr. 142/29.03.1991 emisă de Primar - fila 47; extras CF nr. 75065 T nr. top. 23427/2/1/3/2; raportul de expertiză.
Prin urmare, în prezența acordului manifest al recurentului proprietar al terenului, cu privire la edificarea de către intimată a construcțiilor, concluzia instanțelor că acesta din urmă are situația juridică a de bună credință, prevăzută de art. 494 alin. 3 teza -II-a Cod civil, având, corelativ dreptului proprietarului terenului de a reține edificatele, dreptul de a obține de la acesta valoarea materialelor și prețul muncii.
B-credință a - reclamantă reconvențională este, în aceste condiții, neîndoielnică, iar efectele creării unei astfel de situații juridice sunt cele prevăzute ex legem.
Mai mult, faptul că edificiile sunt întabulate în CF cu titlu de proprietate a reclamantei reconvenționale, care le-a construit de altfel, nu constituie un impediment în a constata buna sa credință și nici în a-i oferi posibilitatea de a dobândi de la pârâtul-reconvențional - recurent valoarea acestor edificii, deoarece în situația de bună-credință pe terenul altuia edificarea însăși a construcției este fapt constitutiv de drept de proprietate, iar nu înscrierea în registrul de publicitate imobiliară.
Obligarea pârâtului recurent la plata contravalorii construcțiilor își are însă, izvorul juridic, în contractul părților, cu titlu special, față de reglementarea de drept comun dată de prevederile art. 494 Cod civil.
Răspunderea civilă contractuală însăși are caracter special față de răspunderea civilă cvasicontractuală, delictuală sau cvasidelictuală, astfel că ori de câte ori părțile contractante au convenit prin clauze contractuale precise modul de executare a obligațiilor asumate, inclusiv cu referire la încetarea efectelor contractuale, au prioritate în stabilirea drepturilor și obligațiilor părților contractante, aceste clauze, în conformitate cu prevederile art. 969 și urm. Cod civil. În acest sens, Curtea relevă că art. 1 și art. 9 alin. 1 lit. d) din contractul de închiriere încheiat de părți prevăd expresis verbis, dincolo de orice îndoială, că reclamant reconvențională-intimată a avut permisiunea pârâtului-reconvențional - recurent să edifice pe terenul acestuia din urmă anumite amenajări, că la expirarea contractului pârâtul-reconvențional-recurent o va despăgubi pe reclamanta reconvențională-intimată cu contravaloarea amenajărilor efectuate și, în fine, că răspunderea părților este una contractuală (art. 15).
Contractul de închiriere a încetat să își mai producă efectele întrucât nu a mai fost prelungit de pârâtul recurent, iar deznodământul încetării contractului a fost reținut și de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 7560/12.12.2001.
Prin consecință, potrivit convenției părților la expirarea duratei contractului intră în acțiune obligația de despăgubire prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. d) din contract, în sarcina pârâtului reconvențional recurent.
În ceea ce privește critica neadmiterii de către instanțele precedente a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului reconvențional în a solicita contravaloarea construcțiilor edificate, deoarece au trecut mai mult de 3 ani de la data la care a executat edificiile (1992), Curtea a înlăturat și această critică întrucât dispozițiile Decretului 167/1958 privind prescripția extinctivă sunt greșit reținute și interpretate de recurent.
Mai întâi, trebuie observat că reclamanta reconvențională intimată deține un drept real, perpetuu, asupra construcțiilor edificate, iar exercitarea dreptului la acțiune pentru apărarea sau, după caz, valorificarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil nu este sancționat de prescripția extinctivă, ci de prescripția achizitivă.
Drept urmare, până la acest punct prevederile Decretului 167/1958 nu sunt aplicabile.
Privitor la dreptul de bună credință de a obține valoarea construcțiilor edificate pe terenul altuia, se constată că acesta este un drept de creanță, întocmai dreptului vânzătorului asupra prețului obținut în schimbul bunului vândut.
Cât timp constructorul sau, după caz vânzătorul se află în posesia bunului, fără a fi primit contravaloarea acestuia, termenul extincției dreptului la acțiune nu este declanșat, deoarece posesorul bunului, fie el constructor sau proprietar, are în continuare folosința bunului respectiv și poate opune celui obligat la plata contravalorii bunului, neexecutarea obligației și retenția bunului.
Dimpotrivă, pierderea bunului de către constructor, prin împosedarea de către proprietarul terenului, marchează pierderea dreptului de folosință asupra bunului cu consecința activării dreptului de creanță, având ca obiect îndreptățirea de a obține obligarea proprietarului terenului să plătească valoarea materialelor și prețul muncii.
Exercițiul dreptului la acțiune pentru valorificarea dreptului de creanță este cel supus sancțiunii prescripției extinctive prevăzute de Decretul nr. 167/1958, iar termenul în care exercițiul dreptului la acțiune se stinge este de 3 (trei) ani, termen care curge de la data la care constructorul a fost lipsit de folosința edificiului și a cunoscut atât faptul pierderii folosinței cât și persoana responsabilă de acest fapt (art. 1 și art. 3 alin. 1, art. 78, art. 8 alin. 1).
Aceasta deoarece, cât timp constructorul a avut uzul edificiilor, prevederile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică (art. 21).
Prin urmare, reclamantul reconvențional a avut îndreptățirea de a solicita contravaloarea construcțiilor în tot timpul folosinței acestora și, după încetarea folosinței, un termen de prescripție de 3 (trei) ani.
Acțiunea reconvențională a fost promovată în cadrul termenului de prescripție extinctivă mai sus arătat, în condițiile în care a fost primită de prima instanță la data de 25.10.2005, conform rezoluției sale, iar la data de 29.06.2005 reclamantul încă se mai afla în posesia construcțiilor, ceea ce rezultă din adresa emisă de pârâtul reconvențional recurent sub nr. 2005-7125/29.06.2005, aflată la fila 200 dosar Judecătorie.
În fine, o ultimă critică a recurentului se referă la valoarea expertizată a construcțiilor.
Curtea a relevat, încă odată, că valoarea construcțiilor a fost stabilită pe calea raportului de expertiză judiciară în cadrul activității de cercetare judecătorească desfășurată de instanța de fond Judecătoria Timișoara, iar după comunicarea răspunsului expertului la obiecțiunile formulate de pârâtul reconvențional recurent (filele 184 și urm.), acesta din urmă nu a mai avut nici un fel de obiecțiuni, justificat de răspunsul favorabil dat de expert la obiecțiunile ridicate de recurent.
Prin urmare, critica acestor valori în apel fără a indica vreun început de dovadă în sensul înlăturării sau reducerii valorii respective, și mai apoi reluarea aceleiași critici în recurs în aceleași condiții de imprecizie a materialului probator, este contrară dispozițiilor art. 1169 Cod civil, conform cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Numai caracterizarea edificiilor ca fiind vechi, degradate și nefuncționale, nu este de natură a conduce la concluzia că edificatele nu au nici un fel de valoare.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare pârâtul-reconvențional Municipiul T prin Primar, solicitând admiterea acesteia așa cum a fost formulată, anularea Deciziei civile nr. 1217/22.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, a Deciziei civile nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- și a Sentinței nr. 11135/13.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- în vederea rejudecării fondului la Tribunalul Timiș - Secția Comercială, în primă instanță; suspendarea executării hotărârii supuse contestației în anulare până la soluționarea acesteia în temeiul art. 319 ind.1 și art. 403 alin.3 și 4.proc.civ.; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 317 alin.1 pct.2 proc.civ.
În motivare, se arată că, raportat la prevederile articolului mai sus arătat, valoarea imobilului construcție conform expertizei efectuate în cauză, în fața instanței de fond, este de 791.249 lei, depășind 500.000 lei, astfel încât Tribunalul Timiș este instanța investită cu soluționarea cererii în fond și nu Judecătoria Timișoara așa cum în mod cu totul eronat a fost judecat prezentul litigiu, instanțele de judecată neținând cont de excepția necompetenței materiale a instanței de judecată invocată de Municipiul T prin Primar în mod constant, în toate fazele procesuale.
Se arată că instanțele de judecată nu au dat dovadă de rol activ în soluționarea prezentei cauzei nu au studiat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, susținerile invocate de contestator și nu au luat în considerare valoarea construcțiile stabilite prin expertiză, pentru a fi stabilită în mod corect competența de soluționare a cererii de chemare în judecată.
De asemenea, se arată că instanța de judecată nu a ținut cont nici de faptul că obiectul acțiunii depășește cu mult competența Judecătoriei ca primă instanță, astfel că, potrivit art. 2 și 129.proc.civ. aceasta trebuia să trimisă cauza în vederea soluționării în primă instanță Tribunalului Timiș.
Nici faptul că societatea reclamantă nu mai figura ca persoană juridică la la data formulării acțiunii nu a fost un motiv pentru instanța de fond și cea de apel dea anula cererea reclamantei, instanța de judecată trecând peste acest aspect, neamintind nici măcar în cuprinsul hotărârii judecătorești despre aceasta.
Din practica Judecătoriei Timișoara se desprinde faptul că ori de câte ori una din părți este o societate comercială iar obiectul este pretenții, Judecătoria Timișoara declină competența în favoarea Tribunalului Timiș - Secția Comercială, ceea ce nu a făcut în acest caz, în mod cu totul curios și inexplicabil, arată contestatorul, cu atât mai mult cu cât valoarea construcțiilor a fost stabilită ca fiind 791.249 lei. Stabilind astfel valoarea construcțiilor, obiectul litigiului - pretențiile invocate ca despăgubire pentru construcțiile edificate pe terenul statului, depășește cu mult valoarea până la care este competentă Judecătoria Timișoara, adică 500.000 lei.
Mai mult decât atât, arată contestatorul, instanța de fond nu s-a sesizat cu privire la necompetența acesteia de a judeca prezenta cauză în fond, reținând-o spre judecare contrar dispozițiilor legale care instituie în mod expres competența materială a fiecărei instanțe judecătorești.
Art. 4.com. instituție o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor contractual sau delictual. În perspectiva acestei dispoziții legale și obiectul contractului de închiriere perfectat între părți este prezumat ca fiind întocmit în interesul comerțului reclamantei, fapt confirmat de destinația terenului - proprietatea Statului Român - obiect al închirierii.
Se arată că, deși actul juridic analizat apare ca fiind comercial numai pentru societatea reclamantă, acesta urmează să fie supus, în ansamblul său, legislației comerciale, în raport de dispozițiile art. 56.com. În aceste condiții, în baza art. 158, 159.proc.civ. instanța de fond și cea de apel aveau obligația să constate a fi incidentă în cauză excepția necompetenței materiale și pe cale de consecință să decline competența de soluționare a litigiului în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș.
De asemenea, instanța de fond și cea de apel nu au ținut cont nici de faptul că obiectul acțiunii depășește cu mult competența Judecătoriei ca primă instanță, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 2 și art. 129.proc.civ. trebuia să trimită cauza pentru soluționare în primă instanță Tribunalului Timiș.
În drept, invocă art. 317, alin. 1, pct. 2, art. 319, art. 3191și art. 403, alin. 3 și 4.proc.civ.
Intimata SC SB SRL Tad epus concluzii scrise, prin care solicită respingerea contestației în anulare și obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că motivul invocat de contestatoare este art. 317 alin.1 pct. 2.proc.civ. care se referă la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Se arată că, așa cum rezultă din dosarul nr- al Curții de APEL TIMIȘOARA, motivul cu privire la competență a fost invocat și în recurs, deci instanța s-a pronunțat cu privire la acest motiv.
Mai mult, Curtea de APEL TIMIȘOARAa pronunțat o decizie irevocabilă prin care a stabilit că Judecătoria Timișoara este competentă să judece cauza în primă instanță, Tribunalul Timiș în apel, iar Curtea de APEL TIMIȘOARA în recurs.
Examinând contestația în anulare, Curtea reține că este inadmisibilă, urmând aor espinge, pentru considerentele ce succed:
Motivul invocat de contestatorul Municipiul T, prin Primar este art. 317 alin.1 pct. 2.proc.civ. care se referă la încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Conform art. 317, alin. 1, pct. 2.proc.civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Curtea reține că pârâtul reconvențional Municipiul T, prin Primar a mai invocat, în prezenta cauză, cu ocazia recursului, același motiv, privind necompetența materială a instanțelor, motiv care a fost considerat ca nefondat, iar recursul a fost respins.
În consecință, întrucât deja aceste aspecte ale necompetenței materiale au fost supuse atenției instanței și au deja primit o dezlegare, ele nu mai pot fi reiterate, printr-o contestație în anulare.
În baza art. 274.proc.civ. Curtea îl va obliga pe contestatorul Municipiul T, prin Primar, să plătească intimatei SC " SB" SRL suma de 2500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 76/17.12.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de pârâtul reconvențional Municipiul T, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1217/22.10.2009, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.
Obligă contestatorul să plătească intimatei SC " SB" SRL suma de 2500 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Dr.
GREFIER
RED./18.01.2010
TEHNORED. /22.01.2010/4 ex./2 com.
INSTANȚA DE RECURS: CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
PREȘEDINTE:
JUDECĂTOR:
JUDECĂTOR:
Președinte:Marian BratișJudecători:Marian Bratiș, Cătălin Nicolae Șerban, Dorin
