Reziliere contract comercial Spete. Decizia 126/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara operator nr.2928
Secția Comercială
Dosar:-
DECIZIA CIVILĂ NR.126/
Ședința publică din 16 iunie 2008
PREȘEDINTE: Anca Buta
JUDECĂTOR 2: Petruța Micu
Grefier:- -
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T împotriva sentinței civile nr.145/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr.- în contradictoriu cu pârâta SC SRL, având ca obiect reziliere contract.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanții apelanți, pentru pârâta intimată avocat.
Procedura completă.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se depusă la dosar, de către apelanți, fișa de calcul privind societatea pârâtă, constând în diferență de chirie, majorări și penalități de întârziere, defalcat pe fiecare lună în parte.
Reprezentantul pârâtei depune la dosar un set de înscrisuri, constând în dovada plății chiriei la zi aferente anilor 2001-2007 și, nefiind cereri de formulat probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta reclamanților solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii primei instanței în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată, potrivit motivelor arătate în scris.
Reprezentantul pârâtei solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanței ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, potrivit concluziilor scrise.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.145/PI/11.03.2008 pronunțată în dosarul nr.-, Tribunalul Timișa respins excepția prematurității introducerii acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T în contradictoriu cu pârâta SC SRL, privind pretențiile solicitate (chirie, majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a respins acțiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de pârâtă, la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr.8513/30/19.11.2007, reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T au chemat în judecată pârâta SC SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr.1159/2000 încheiat între Primăria Municipiului T și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul cu altă destinație decât cea de locuință situat în T-, înscris în CF 1548 nr.top. 6825 - 6826, obligarea pârâtei la plata debitului de 42.862 lei, reprezentând diferență chirie calculată conform HCL nr.42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 în sumă de 6.879 lei, majorări de întârziere în sumă de 35.570 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere de 413 lei datorate pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că, potrivit clauzelor contractului de închiriere nr.1159/2000 cuprinse la art.4 al.2, chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin HCL nr.42/2000 se stabilește că " începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației, cât și la alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a fost închiriat.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art.969-970, 1020-1021 cod civil și ale nr.OG92/24.12.2003 privind Codul d e procedură fiscală, iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, respectiv 01.01.2005 și până la stingerea sumei datorate, iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate raportat la diferența de chirie în cuantum de 6.879 lei din perioada 01.01.2001 - 28.02.2003.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat, în principal, excepția prematurității introducerii acțiunii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzută de art.7201Cod procedură civilă, cât și a prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Față de excepțiile invocate, reclamanții au învederat faptul că pârâta a fost convocată prin numeroase adrese și înștiințări de plată pentru a se prezenta la Biroul Urmărire Venituri în vederea soluționării pe cale amiabilă a eventualelor contestații la debitele restante, dar nu a dat curs acestor invitații. Față de prescripția dreptului la acțiune, consideră că nu pot fi aplicate dispozițiile art.3, 7 și 12 din Decretul nr.167/1958, ci ale nr.OG45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile publice fiind definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, iar sumele încasate din concesionarea sau închirierea de bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cărora li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani.
Examinând actele și lucrările de la dosar, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale în materie, instanța de fond a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, urmând a fi admisă iar acțiunea reclamanților urmează a fi respinsă ca prescrisă.
Astfel, s-a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr.1159/2000 care are înserată o clauză de actualizare a chiriei pe durata derulării lui prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar prin HCL nr.42/2000, începând cu data de 01.01.2001, au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință. În ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 la 6.879 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere. Raporturile dintre părți au însă natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr.167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art.21 din Codul d e procedură fiscală, aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, iar acțiunea este prescrisă atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 2001- 2003, cât și sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalități de întârziere aferente debitului), precum și rezilierea contractului prin prisma acelorași prevederi.
Cu privire la evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, reclamanții nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.
S-a respins excepția invocată de pârâtă, a prematurității introducerii acțiunii, prin înștiințările și invitațiile lansate de reclamanți, aceasta având cunoștință despre debitul existent și despre posibilitatea acționării în instanță, așa încât, scopul dispozițiilor art.7201Cod procedură civilă a fost atins, respectiv cel de încercare a stingerii divergențelor pe cale amiabilă.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă s-a reținut culpa procesuală a reclamanților care au fost obligați față de pârâtă la cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Municipiul T prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prematurității și prescripției dreptului la acțiune și admiterea în întregime a acțiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie.
Astfel, prin acțiunea de chemare în judecată reclamanții au solicitat rezilierea contractului nr.1159/2000 încheiat între Primăria Municipiului T și "", evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, situat în T,-, precum și obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 42.862 lei reprezentând diferență de chirie calculată conform nr. 42/2000, majorări și penalități de întârziere aferente acesteia.
În ceea ce privește primul motiv al respingerii acțiunii, respectiv cel al prematurirății cererii, apelanții solicitată să se observe faptul că, societatea pârâtă a fost convocată prin numeroase adrese și înștiințări de plată, respectiv -5110/27.03.2003, -9282/10.06.2003, -4576/07.06.2005, -7572/30.03.2007, să se prezinte la sediul instituției, la serviciul de specialitate - Biroul Urmărire Venituri, în vederea soluționării pe cale amiabilă a eventualelor contestații referitoare la debitele restante, însă pârâta nu a dat curs acestor invitații.
Așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, societatea pârâtă a cunoscut pretențiile reclamantului și temeiul lor legal, a fost notificată cu privire la cuantumul chiriei solicitat ca urmare a adoptării nr. 42/2000, precum și perioada de la care se aplică noul tarif de închiriere. Mai mult, pârâta nu a atacat adresele mai sus menționate, acceptând tacit sumele înscrise în acestea.
Prin urmare, se solicită instanței de apel să observe că s-a încercat soluționarea prezentului litigiu pe calea concilierii directe, însă societatea pârâtă nu a dat curs invitațiilor la conciliere, iar prima instanță a admis în mod nejustificat excepția prematurității acțiunii invocată de ""
Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare.
În acest sens, se arată că, potrivit nr.OG45/2003, referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si cele prevăzute la art.5 alin.1 lit.b-d din actul normativ mai sus menționat.
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și evidențiate în detaliu în Anexa nr.1 la OG nr.45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.
Mai mult, se arată instanței faptul că, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.1917/12.12.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se ca și venituri la bugetul local al Municipiului T, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local.
Se menționează că practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr.42/2000 constituie creanțe bugetare, în acest sens, amintindu-se sentința civilă nr. 709/CA/22.11.2005 și sentința civilă nr.708/CA/22.11.2005 unde se arată următoarele: "creanțelor bugetare li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani si nu termenul general de prescripție de 3 ani."
Potrivit art. 91 din OG nr. 92/24 decembrie 2003, republicată privind Codul d e procedură fiscală publicată în nr. 513/31 iulie 2007: "1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. 2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."
Deși instituția apelantă susține că sumele datorate de pârâtă se prescriu după un termen special, acela de 5 ani, potrivit Codului fiscal, fiind vorba de creanțe bugetare, totuși pretențiile formulate nu sunt prescrise nici dacă prescripția se calculează funcție de termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă.
Astfel, se arată că, potrivit art.1865 pct. 1 Cod civil, întreruperea civilă operează "printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanță sau numai incidentă într-o instanță deja începută".
Potrivit art.1867 Cod civil, "întreruperea, fie civilă, fie naturală, șterge cu totul orice prescripție începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripție nu mai poate fi continuată. sau debitorul pot începe o nouă prescripție după ce actele constitutive de întrerupere încetează conform naturii lor și regulilor aici mai jos stabilite".
Ori, așa cum a arătat și în acțiune, reclamanții arată că nr.42/2000 a fost contestată în instanță, de Asociația din Comerț, Alimentație publică și Turism și intervenienții Prefectul județului T, precum și un număr mare de chiriași, prin care a fost solicitată anularea respectivei hotărâri de consiliu local. Acțiunea aceasta a făcut obiectul dosarului nr.317/3.01.2001, dosar soluționat prin admiterea acțiunii, cu consecința anulării nr. 42/2000, prin sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001.
Împotriva acestei sentințe, Consiliul Local al Municipiului Tad eclarat recurs, care a fost admis prin decizia civilă nr.471/1.10.2002. Urmare a admiterii recursului, sentința civilă nr.24/PI/28.02.2001 a fost modificată, în sensul că acțiunea reclamantei Asociația din Comerț, Alimentație și Turism Taf ost respinsă, cu consecința menținerii nr.42/2000.
Pe perioada judecării contestației, Hotărârea nr.42/2000 a Consiliului Local Taf ost suspendată, iar pentru spațiile locative cu altă destinație decât aceea de locuințe au fost facturate chiriile la tarifele nemodificate.
Se mai învederează instanței de apel faptul că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit nr.42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31.12.2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe fără a se calcula majorări și penalități de întârziere.
Se susține în continuare punctul de vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului T reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea 571/2003 și este un termen special de 5 ani.
Față de cele de mai sus, reclamanții consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul apelanților nu este prescris.
Referitor la fondul cauzei, reclamanții solicită admiterea în întregime a acțiunii formulată ca temeinică și legală.
Se învederează instanței că pârâta, deși invocă principiul potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", nu a înțeles să respecte clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere mai sus precizat (art.4).
În perioada derulării contractului de închiriere, Consiliul Local al Municipiului T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr.215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr.42/2000.
Legalitatea nr.42/2000 a fost contestată, pe rolul instanțelor judecătorești derulându-se mai multe procese și, în urma soluționării definitiv și irevocabil, s-a stabilit că respectiva hotărâre este legală.
Chiria restantă solicitată reprezintă diferența de chirie pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, rezultată ca urmare a aplicării tarifelor stabilite prin nr. 42/2000, în vigoare prin decizia civilă nr.471/2002 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosar nr.2564/CA/2001, precum și Decizia Curții Constituționale publicată în nr. 409/13.06.2002.
Reactualizarea/modificarea chiriei se face, potrivit art.4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr.42/2000 prevede că începând cu data de 01.01.2001 tarifele de bază/mp la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr.1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, aflate în administrarea Consiliului Local Față de prevederile art.4 din contractul de închiriere (care prevăd că prin hotărâri ale consiliului local chiria să fie reactualizată/modificată) și, în conformitate cu nr.42/2000, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 6.879 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit nr.42/2000 pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, pentru care au fost calculate penalități și majorări de întârziere.
Hotărârea unilaterală a proprietarului, prin care stabilește suma la care înțelege să fructifice proprietatea, este un act de gestiune ce nu produce efecte juridice prin simpla manifestare unilaterala a voinței. Această voință va fi impusă actualilor și viitorilor chiriași numai dacă voința manifestată a proprietarului se va întâlni cu voința locatarilor sau viitorilor locatari și se materializează într-un acord de voință.
Având în vedere că prin contract părțile au convenit în privința reactualizării chiriei, iar nr.42/2000 a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale, se poate constata că "" nu a fost vătămată sub nici o formă în drepturile sale.
Se arată că reclamanții au înștiințat societatea pârâtă despre diferența de chirie pe perioada 01.01.2001-28.02.2003, majorările și penalitățile de întârziere solicitate prin numeroase adrese, respectiv -5110/27.03.2003, -9282/10.06.2003, -4576/07.06.2005, -7572/30.03.2007, însă societatea pârâtă nu s-a conformat, nu a dat curs invitațiilor formulate de serviciul de specialitate din cadrul instituției în vederea soluționării pe cale amiabilă a prezentului litigiu, dar nici nu a atacat adresele mai sus menționate, acceptând tacit sumele înscrise în acestea.
Mai mult, începând cu data de 01.03.2003, pârâta achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform nr.42/2000, adică în cuantum reactualizat, aceasta fiind și data la care pârâta a luat cunoștință de intenția locatorului.
Faptul că Municipiul T prin Primar, în calitate de locator, nu a emis facturile aferente privind plata diferenței de chirie și pe perioada 01.01.2001-28.02.2003, nu înseamnă că a renunțat la aceste diferențe și că nu le mai poate solicita pe considerente de oportunitate pe calea prezentei acțiuni.
În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor și penalităților de întârziere se arată că acesta este nr.OG92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală. Potrivit dispozițiilor acestei ordonanțe de guvern, pentru neplata la termenul de scadentă de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală.
Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere, instituția reclamantă a solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, în timp ce majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății.
Conform prevederilor art.6 din contractul de închiriere nr.1159/2000, nerespectarea termenului de plată către locator se penalizează cu 5% /zi de întârziere pentru maxim de 30 de zile. După această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator.
Se arată că prin nr.182/2001 se modifică art.6 din contract, procentul de penalizare fiind de 0,5%/zi de întârziere, respectiv: "Nerespectarea termenului de plata, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 0,5% pe zi întârziere din suma datorată. Dupa perioada de 30 zile contractul este reziliat de drept. În termen de 7 zile chiriașul se obligă să puna la dispoziția locatorului spațiul în cauză".
Din interpretarea articolului mai susmenționat din nr.182/2001, rezultă faptul că după 30 de zile de la neplata chiriei, contractul se reziliază de drept, însă penalitățile și majorările de întârziere datorate urmează să fie calculate până la data plății.
Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art.4 alin.2 din contractul de închiriere nr.1159/2000, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliu Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art.969 si 970 Cod civil, modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife, chiar dacă în momentul de față aceste contracte au încetat.
Hotărârea nr.42/2000 este, cum rezultă din cuprinsul său, un act administrativ de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, act de autoritate care stă la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune, care, în ce privește cauza de față, este contractul de închiriere între părți.
Pe de altă parte, se mai arată că, în vederea respectării principiilor egalității și echității, specifică unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidenta acestora, astfel că este inadmisibil ca unele societăți chiriașe să plătească chiria în formă modificată, în raport cu aceste hotărâri, iar alte societăți nu, prevalându-se de faptul că nu li s-a comunicat fișele de calcul ale chiriei sau facturile aferente, astfel încât noul cuantum al chiriei să devină o clauză contractuală obligatorie.
Astfel, singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin nr.42/28.09.2000, respectiv 01.01.2001.
Prin concluziile scrise formulate în cauză, pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată, arătând că apelații și-au motivat apelul pe sentințe care nu au nicio legătură cu obiectul cauzei, iar toate actele normative menționate nu își găsesc aplicabilitatea în această cauză.
Raporturile dintre părți sunt fixate de contractul de locațiune și sunt reglementate de dispozițiile legislației civile, inclusiv de Decretul nr.167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de dispozițiile art.21 Cod procedură fiscală. Ele sunt sume, venituri care provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță că se varsă la bugetul de stat. Prin urmare, termenul de prescripție este de trei ani, corect reținut de prima instanță.
În ceea ce privește fondul cauzei se arată că sumele menționate sunt incorecte, calculate greșit, contrar actelor normative existente.
Analizând actele și lucrările dosarului în baza art. 294 și următoarele Cod procedură civilă, în raport de motivele invocate în apel, cât și de susținerile pârâtului din întâmpinarea depusă la dosar, Curtea constată și reține că apelul formulat de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T este neîntemeiat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Între părți s-a încheiat un contract de închiriere cu nr. 1159/2000, din derularea căruia rezultă, în opinia apelanților, un debit de 42862 lei, diferență chirie, majorări, penalități.
Apelanții mai arată că pârâta datorează chiria, la care se aplică majorări și penalități de întârziere până în ziua plății, cătemeiulde drept al majorărilor și penalităților este OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, iar întrucât din 2006 ordonanța nu mai prevede perceperea penalităților, le-a solicitat pe acestea numai pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, iar majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 până în momentul plății. Arată că, în conformitate cu art. 6 din contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată de către locator se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere pentru maximum 30 de zile, iar după această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator, iar prin nr. 182/2001 s-a modificat art. 6 în sensul că nu a mai fost precizată perioada de 30 zile pentru rezilierea contractului.
Din sumara expunere de mai sus, rezultă că apelanții au modificat atât chiria cât și articolul din contract privind perioada pentru care se pot aplica penalități, după care se consideră reziliat contractul.
Curtea consideră că aprecierile făcute de reclamanți privind incidența unor norme fiscale în speță, este eronată și neaplicabilă în cauză, astfel că se vor analiza succint dispozițiile invocate pentru a se lămuri cadrul procesual și faptul că relațiile contractuale sunt supuse legilor comune, având în vedere disp. art. 56. com. și faptul că actul încheiat, este din punct de vedere al proprietarului un act de gestiune.
OUG nr. 45/2003, la care se referă apelanta în motivarea apelului și a cărei aplicabilitate o invocă (nu este ordonanță simplă cum apare în redactare) este abrogată prin nr. 273/2006, astfel că nu se mai poate face aplicarea dispozițiilor acesteia în prezent, iar reclamanții nu au făcut nici o precizare dacă se invocă aplicabilitatea acestor dispoziții pe o anumită perioadă de timp, ea fiind prezentată în susținerea cererii inițiale și a apelului, fără vreo astfel de precizare.
Analizând susținerea conform căreia prin nr. 1917/2005 pentru aprobarea normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, ar include veniturile realizate din chirii în categoria celor bugetare, Curtea constată că nici nu s-a contestat natura de venit bugetar al sumelor de bani realizate astfel de Municipiul Așa cum chiar acest ordin le descrie, ele sunt venituri realizate din activități economice și ca urmare, nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns. Dar, în esență, acest ordin prevede modul de utilizare a conturilor.
Chiar dacă acestea sunt venituri bugetare, ele sunt realizate în urma încheierii unui contract de închiriere pe care organul administrației publice locale nu îl încheie în calitatea sa de organ al autorității publice, ca act de autoritate, ci ca orice alt comerciant fiind vorba de un act de gestiune.
În virtutea acestuia fapt, și ca un provizion, conform clauzelor contractuale, Municipiul T, în baza convenției părților, și-a rezervat dreptul de a modifica, prin hotărâri adoptate de consiliul local, tariful de bază pe mp la chirii. Însă, nu există nici o dispoziție contractuală care să îl scutească de a comunica această modificare cocontractantului, sau care să îi permită să modifice, includă ori adauge orice altă clauză contractuală, respectiv, majorările de întârziere sau penalitățile și nici perioada pentru care acestea se pot percepe, alta decât cea prevăzută în contractul inițial, dacă chiriașul nu își însușește prin semnătură o atare modificare.
În speță, nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractuale, prin acordul părților contractante, astfel că, orice altă modificare făcută în mod unilateral de către proprietarul spațiului, cu excepția tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriașului, raportat la disp. art. 969.civ.
Legea nr. 469/2002 este astfel aplicabilă în speță. Art. 4 alin. 4 stabilește că: Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Conform contractului încheiat de părți, o astfel de modificare în sensul ca totalul accesoriilor să depășească debitul principal, un există.
În continuare, se susține că sunt aplicabile în speță, dispozițiile art. 91 din Codul d e procedură fiscală, respectiv, termenul de prescripție de 5 ani, asimilat cu prevederea din nr. 571/2003.
Nici acest aspect nu are legătură cu speța, respectiv cu obligațiile pecuniare ce derivă din contractul dedus judecății.
Conform dispozițiilor art. 2, impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe venit;
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale.
ART. 5 din nr. 273/2006 stabilește că veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;
d) donații și sponsorizări.
Analizând și dispozițiile legale anterioare celor invocate de reclamanți, respectiv OG nr. 36/2002, HG nr. 1278/2002, preluate sau regăsite, parțial în art. 248 din Codul fiscal și HG nr. 44/2004, Curtea constată că nu au fost individualizate categoria veniturilor realizate din închirierea spațiilor comerciale ca venituri fiscale.
Mai mult, chiar apelanții arată în motivarea apelului lor faptul că prezentul contract de închiriere este catalogat drept un act de gestiune, în ceea ce îi privește, astfel că, din propriile susțineri rezultă că nu poate fi încadrat în categoria actelor de autoritate pentru a beneficia de ul alt regim juridic, preferențial.
Fără a detalia definițiile incidente prezentate în literatura de specialitate (autori ca Șaguna, ori și -), raportat la dispozițiile mai sus enunțate, Curtea constată că termenul de prescripție incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispozițiile nr. 167/1968, iar întreruperea prescripției nu operează, în speță, decât în condițiile art. 16 din același act normativ.
Cum debitul principal a fost achitat, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză și cu dispozițiile legale în materie și că în speță nu s-a evidențiat nici unul dintre motivele de desființare ori de schimbare a hotărârii dintre cele prevăzute de art. 295-297 Cod procedură civilă, apelul de față va fi respins ca nefondat.
Raportat la dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga reclamanții la plata sumei de 5000 RON către pârâta SC SRL, cu titlu de onorariu avocat, în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, cu sediile în T, Bd.-,nr.1, județul T împotriva sentinței civile nr.145/PI/11.03.2008 pronunțată în dosarul nr.- al Tribunalului Timiș în contradictoriu cu pârâta SC SRL, cu sediul în T,-, județul
Obligă apelanții la plata sumei de 5000 RON către intimata SC SRL, onorariu de avocat în apel.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 16.06.2008.
Președinte, /Judecător, Grefier,
- - - - - -
aflat în, semnează
Președinte secție,
Red./08.07.2008
dact./09.07.2008
6 ex./
Primă instanță: Tribunalul Timiș, judecător
Președinte:Anca ButaJudecători:Anca Buta, Petruța Micu
