Reziliere contract comercial Spete. Decizia 155/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara operator nr.2928
Secția Comercială
Dosar: -
DECIZIA CIVILĂ NR. 155/
Ședința publică din 15 septembrie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea apelurilor declarate de reclamanții Municipiul T prin Primar, Primăria municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T și pârâta SC SA împotriva sentinței civile nr. 161/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. -, având ca obiect reziliere contract.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanții apelanți consilier juridic, pentru pârâta intimată avocat -.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul pârâtei depune la dosar concluzii scrise și arată că nu mai are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea apelului.
Reprezentanta reclamanților apelanți solicită admiterea apelului său și respingerea apelului pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei intimate pune concluzii de admiterea apelului său și respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 161/PI/11.03.2008 pronunțată în dosarul nr. -, Tribunalul Timișa respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T; a respins acțiunea reclamaților Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă și a admis în parte cererea reclamantului MUNICIPIUL T reprezentat de Primarul Municipiului în contradictoriu cu pârâta
De asemenea, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în municipiul T, nr. 1, jud. T, înscris în CF nr. 5171 T, nr. top. 11777, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 83,63. și a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 674/30.04.1999 încheiat între părți, obligând pârâta să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma totală de 12.773 lei, din care 12.050 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 723 lei reprezintă penalități de întârziere.
Tribunalul Timișa respins în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 62.299 lei majorări de întârziere și a obligat pârâta să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția Comercială și de contencios Administrativ sub nr. - din 17.12.2007, reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T au chemat în judecată pe pârâta T, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 674/1999, încheiat între Primăria Municipiului T, reprezentata prin Primar si pârâta mai sus menționată; evacuarea din imobilul situat în T, nr. 1, jud. T, înscris în CF nr. 5171 T, nr. top. 11777, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 83,63.; obligarea la plata debitului in cuantum total de 75.072 lei, reprezentând diferența de chirie calculata conform nr. 42/2000 pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, în sumă de 12.050 lei, majorări de întârziere in suma de 62.299 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere in cuantum de 723 lei datorate pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005, aferente contractului de închiriere nr. 674/1999, cu privire la spațiul cu alta destinație decât aceea de locuință situat în nr. 1, jud. T, înscris în CF nr. 5171 T, nr. top. 11777, în suprafață de 83,63.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență a Tribunalului Timiș, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției, iar în al doilea rând a solicitat respingerea pe fond a acțiunii ca neîntemeiată
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate, arătând susținerile sale în acest sens, iar referitor la fondul cauzei, a solicitat admiterea în întregime a acțiunii sale.
La termenul de judecată din 22.02.2008, instanța a respins prin încheiere excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, cu motivarea că petitele principale (reziliere, evacuare) sunt neevaluabile în bani.
Față de aceste aspecte, Tribunalul Timișa reținut că la data de 30.04.1999, între reclamanta Primăria Municipiului T în calitate de locator și pârâta T în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 674, pentru imobilul situat în municipiul T, nr. 1, jud. T, înscris în CF nr. 5171 T, nr. top. 11777, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 83,63. Potrivit clauzelor contractului, respectiv art. 4 alin. 2, chiria lunară practicata urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care le abrogau pe cele anterioare.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Această hotărâre a fost atacată în justiție de Asociația din comerț, Alimentație Publică și Turism T, intervenienții Prefectul Județului T și un număr mare de chiriași. Acțiunea a fost admisă în prima instanță și s-a dispus anularea nr. 42/2000. Consiliul Local al Municipiului Tad eclarat recurs, care a fost admis și s-a respins acțiunea, nr. 42/2000 rămânând în vigoare.
Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003 se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 mai 2003. Prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 31.12.2003. Prin art. 1 din nr. 13/27.01.2004 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 30.06.2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale. Prin art. 1 din nr. 18/20.07.2004 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Pârâta nu a făcut dovada că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 a achitat chiria majorată prin nr. 42/2000, iar în art. 6 din contract se prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată raportat la prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 republicată și modificată și art. 1 al. 2 lit. i din aceeași lege. Conform art. 77 din actul normativ amintit, primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, neprevăzându-se că această structură ar avea personalitate juridică. Potrivit art. 23 al. 1 din sus-menționata lege, consiliul local este autoritatea administrației publice prin care se realizează autonomia locală, neprevăzându-se că această autoritate ar avea personalitate juridică, iar art. 41 al. 1 Cod procedură civilă stabilește că parte în judecată poate fi orice persoană care are folosința drepturilor civile, apreciind că întrucât doar unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, rezultă că numai acestea pot sta în judecată. Astfel, Tribunalul Timișa admis excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T și a fi respins acțiunea ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă.
Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o, deoarece prin prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
Art. 7 al. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, astfel că pentru soluționarea excepției este necesară analiza datei nașterii dreptului la acțiune și durata termenului de prescripție. În privința momentului nașterii dreptului la acțiune, constată că prin art. 5 al. 1 din contractul de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata. Prin 4 al. 2 din contractul de închiriere, care conform art. 969 al. 1 cod civil reprezintă legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003, modificat succesiv prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003, art. 1 din nr. 13/27.01.2004 și art. 1 din nr. 18/20.07.2004, se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Tribunalul Timișa reținut că părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat la 31.12.2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001. Prin urmare, văzând și art. 6 din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenței (31.12.2004), respectiv 30.01.2005, iar față de data introducerii cererii de chemare în judecată (14.12.2007), termenul de prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în raport cu Decretul nr. 167/1958 (3 ani, așa cum susține pârâta) sau în raport cu nr.OG 92/2003 (5 ani, așa cum susține reclamantul).
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtă în întâmpinare, tribunalul a constatat că și aceasta este neîntemeiată și a respins-o, având în vedere că pârâta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru că nu s-au respectat cerințele art. 720 Cod procedură civilă privind procedura concilierii prealabile în litigiile comerciale, iar nerespectarea acestor prevederi atrage sancțiunea nulității relative în condițiile art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, care stabilește că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720 alin. 1 Cod procedură civilă este aceea de a degreva instanțele de judecată prin încercarea de soluționare amiabilă a diferendelor comerciale având ca obiect pretenții bănești, precum și de a asigura celeritatea soluționării litigiilor ce nu au putut fi evitate, prin cunoașterea de către pârât, anterior sesizării instanței, a pretențiilor reclamantului, a temeiului lor de fapt și de drept și a actelor doveditoare pe care se sprijină acestea. În primul rând, pârâta cunoștea pretențiile reclamantului și temeiul lor de fapt și de drept, întrucât potrivit art. 4 alin. 2 din contractul de locațiune chiria lunară practicată urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului O dată cu adoptarea și publicarea nr. 42/2000, pârâta nu poate invoca faptul că nu a cunoscut pretențiile reclamantului privind chiria majorată, în raport de elementele inserate în contract pentru determinarea cuantumului chiriei - suprafață și tariful de bază pe
În al doilea rând, pârâta s-a aflat printre contestatorii nr. 42/2000, fiind intervenient în faza de recurs în dosarul nr. 2564/CA/2001 al Curții de Apel Timișoara, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 471/CA/R/01.10.2002 amintită. Acest aspect denotă faptul că orice încercare de conciliere pe tema chiriei majorate în baza nr. 42/2000 erau sortite eșecului.
Având în vedere că anterior introducerii acțiunii de drept comun a fost soluționată o cerere în contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea nr. 42/2000 ce constituie tocmai temeiul pretențiilor reclamanților, litigiu în care pârâta a intervenit în faza de recurs pe o poziție procesuală opusă celei a Consiliului Local al Municipiului T, instanța apreciază că procedura contenciosului administrativ desfășurată corespunde scopului pentru care au fost edictate dispozițiile art. 7201.pr.civ. și că o nouă conciliere ar fi fost superfluă și lipsită de orice finalitate. Pe de altă parte, pârâta nu a făcut dovada existenței vreunei vătămări datorate lipsei procedurii concilierii directe și, cu atât mai puțin, a împrejurării că vătămarea nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu încălcarea art. 720 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul Timișa considerat că acțiunea reclamantului MUNICIPIUL T reprezentat de Primarul Municipiului este întemeiată în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în parte în privința capătului de cerere constând în pretenții, că potrivit art. 1439 al. 2 Cod civil, în caz când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune, reținând că la dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform nr. 42/2000. Ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 674/30.04.1999 încheiat între părți.
Referitor la capătul de cerere constând în evacuarea pârâtei, tribunalul a apreciat că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios, motiv pentru care a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în municipiul T, nr. 1, jud. T, înscris în CF nr. 5171 T, nr. top. 11777, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 83,63.
În privința capătului de cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a majorărilor și a penalităților, prima instanță a considerat că pretențiile reclamantului sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în diferențele de chirie și penalitățile, întrucât conform art. 1429 Cod civil, locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite, iar din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei rezultă că acesta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 Cod procedură civilă. Debitul constând în chirie are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului T prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe, în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la nr. 42/2000. Pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pârâta datorează o diferență de chirie de 12.050 lei.
Au fost înlăturate susținerile reclamantului conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei sunt aplicabile disozițiile nr.OG 92/2003 deoarece veniturile din chirii ar constitui creanțe bugetare. Astfel, tribunalul observă că aplicabilitatea Codului d e procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte deoarece atâta vreme cât între părți există un contract valabil încheiat acesta își produce efectele potrivit clauzelor sale, iar pe de altă parte deoarece, chiar dacă veniturile din chirii constituie creanțe bugetare, această împrejurare nu implică și caracterul fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de egalitate juridică între părți, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță, raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legii civile.
S-a apreciat de către tribunal că reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală, fiind însă îndreptățit la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice. Cum penalitățile se calculează la suma datorată iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150 % din debit. Art. 4 al. 3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă pe care reclamantul o poate pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 12.050 lei. Dar, reclamantul a solicitat penalități doar în cuantum de 723 lei, situație în care își găsește aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în disp. art. 129 al. 6 Cod procedură civilă, potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Prin urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma totală de 12.773 lei, din care 12.050 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 723 lei reprezintă penalități de întârziere.
Tribunalul a respins în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 62.299 lei majorări de întârziere, iar raportat la art. 274 Cod procedură civilă, pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, aceasta a fost obligată să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată, reprezentând timbre judiciare (2 x 0,3 lei) și taxe judiciare de timbru (2 x 8 lei).
Împotriva acestei sentințe, reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA T au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii sale, ca temeinică și legală.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie, că spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, situat în T, nr. 1 fost închiriat către parată în baza contractului de închiriere nr. 674/1999.
Se arată că otrivit p. clauzelor contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art.4 alin.2, chiria lunară practicata urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului În acest sens, se arată că, succesiv, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr.42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art.1 că "Începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință."
Reactualizarea chiriei se referă atât la rata inflației, cât și la alți factori cum ar fi modificările impuse de cerințe de natura economică ori financiară a, precum nivelul chiriei pe internă si externă pentru bunuri similare, zona de interes, destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.
Se învederează că pârâta nu respectă principiul potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", respectiv clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere mai sus precizat (art.4).
Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, Consiliul Local al Municipiului T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr.42/2000.
Reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art.4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr.42/2000 prevede că începând cu data de 01.01.2001 tarifele de bază/mp la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr.1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, aflate în administrarea Consiliului Local Față de prevederile art.4 din contractul de închiriere (care prevăd că prin hotărâri ale consiliului local chiria să fie reactualizată/modificată) și în conformitate cu nr. 42/2001, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 12.050 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit nr.42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pentru care au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 723 lei pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005 și majorări de întârziere în cuantum de 62.299 lei pentru perioada 01.01.2005-31.10.2007 (dată până la care au fost calculate aceste majorări, respectiv dată la care a fost înaintat referatul de către serviciul de specialitate din cadrul instituției apelante în vederea promovării acțiunii în instanță).
În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor si penalităților de întârziere, se arată că acesta este nr.OG92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală, iar potrivit dispozițiilor acestei ordonanțe de guvern, pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi si penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală. Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere, instituția apelantă a solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005, în timp ce majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății. Conform prevederilor art. 6 din contractului de închiriere nr. 674/1999, nerespectarea termenului de plată către locator se penalizează cu 5 % /zi de întârziere pentru maxim de 30 de zile. După această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator.
Se mai arată faptul că, prin nr.182/2001 s-a modificat art.6 din contract, astfel "Nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se percepe plata, se penalizează cu 0,5% pe zi de întârziere pe suma datorată. După perioada de 30 de zile contractul este reziliat de drept." Deși după 30 de zile de la neplata debitului restant, contractul este reziliat de drept, penalizările (nu penalitățile), respectiv majorările de întârziere pentru neplata la termen se aplică până la data plății.
Din cele expuse mai sus, apelanta concluzionează că documentele justificative care reglementează și stabilesc obligațiile părților sunt contractul de închiriere și hotărârile de Consiliu Local, care sunt acte normative având caracter public și care se aplică tuturor celor care intră sub incidența lor, considerând că indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art.4 alin.2 din contractul de închiriere nr. 674/1999, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliu Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art.969 si 970 Cod civil, modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife.
Hotărârile Consiliului Local nr.42/2000 și nr.182/2001 sunt acte administrative de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, acte de autoritate care stau la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune, care, în ce privește cauza de față, este contractul de închiriere între părți. Consideră că art. 4 alin. 3 din Legea 469/2002 nu este aplicabil în speță, venind în contradicție cu principiul echității, că motivarea instanței este ambiguă în ceea ce privește penalitățile și majorările calculate, că instanța face confuzie între penalitățile de întârziere și majorările de întârziere, întrucât penalitățile de întârziere se percep pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 (perioadă în care au fost în vigoare conform OG 92/2003), fiind 0,5 % pe lună din suma datorată, în timp ce majorările de întârziere se percep de la data de 01.01.2005 până la data plății, fiind reglementate prin 182/2001, reprezentând 0,5 % pe zi de întârziere din suma datorată. Pe de altă parte, pentru respectarea principiilor egalității și echității, Hotărârile Consiliului Local sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, fiind inadmisibil ca unele societăți chiriașe să plătească chiria modificată cu majorările și penalitățile de întârziere, iar altele nu, prevalându-se de faptul că majorările de întârziere depășesc cuantumul debitului principal.
Pârâta SC SA a declarat apel împotriva aceleiași sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, solicitând admiterea excepției de necompetență a Tribunalului Timiș, cu consecința anulării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare Judecătoriei Timișoara; schimbarea în tot a sentinței atacate, ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate acțiunii pentru lipsa parcurgeri procedurii prealabile și respectiv a prescripției dreptului la acțiune al reclamantei intimate, iar în subsidiar schimbarea în parte a sentinței atacate, ca urmare a constatării faptului că sentința atacată este netemeinică, dispunând respingerea acțiunii formulată de reclamantul Municipiul
A mai solicitat ca în baza prevederilor art. 280 Cod procedură civilă să se dispună suspendarea executării vremelnice a sentinței apelate, cerere cu privire la care reprezentantul pârâtei, în ședința de la termenul din 23.06.2008, a arătat că este rămasă fără obiect și că nu o mai susține.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, având în vedere că art. 2 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă stabilește competența în primă instanță a tribunalului cu privire la procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, cererea de față fiind una comercială, deoarece imobilul care face obiectul contractului de închiriere are destinația de spațiu comercial, făcând parte din fondul de comerț al societății. Mai arată că suma solicitată este de 75.072 lei, deci sub plafonul indicat de lege, astfel că în speță competența de soluționare aparține judecătoriei. Raportat la susținerea primei instanțe cu privire la caracterul neevaluabil în bani al cererii introductive, consideră că existența unui petit în care sunt emise pretenții bănești, atrage după sine încadrarea întregii acțiuni civile în categoria celor evaluabile în bani, ceea ce conduce la competența în primă instanță a judecătoriei și nu a tribunalului. Consideră că instanța de fond a aderat tacit la ideea că acțiunea este evaluabilă în bani atunci când s-a pronunțat cu privire la inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, respingând-o nu pentru că această procedură nu ar fi obligatorie datorită caracterului neevaluabil în bani al cererii, ci pentru că această procedură nu se impunea în speță, finalitatea sa fiind atinsă prin alte mijloace.
Consideră că în opinia primei instanțe, petitul principal ar fi reprezentat de rezilierea contractului de închiriere, însă din motivarea sentinței rezultă că rezilierea intervine ca o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a diferenței de chirie, astfel că numai în cazul în care s-ar constata neplata, s-ar putea dispune rezilierea. Arată că atât acest capăt de cerere, cât și cel evacuarea pârâtei, apar ca un accesoriu al pretențiilor bănești, prima instanță reținând că potrivit art. 1439 alin. 2 Cod civil, când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și considerată neîntemeiată de către prima instanță, precizează că prezenta cauză are natură comercială și se impunea a fi soluționată potrivit dispozițiilor legale în materia litigiilor comerciale. Arată că reclamanta avea obligația potrivit art. 720 Cod procedură civilă, ca înainte de sesizarea instanței, să încerce o soluționare amiabilă a litigiului prin invitația la conciliere, obligație care nu a fost îndeplinită și cu privire la care reclamanta nu a făcut nicio dovadă. În schimb, prima instanță a considerat că această procedură este acoperită prin cunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei, ca urmare a intervenției pe care a făcut-o în litigiile având ca obiect modificarea chiriilor, concluzionând că orice încercare de conciliere ar fi fost sortită eșecului, respectiv că o nouă conciliere ar fi fost superfluă și lipsită de orice finalitate.
Pârâta apreciază că instanța nu are căderea de a aprecia șansele de reușită ale unei asemenea proceduri obligatorii, iar pe de altă parte, această procedură nu poate fi echivalată cu procedura contenciosului administrativ desfășurată și de pârâtă, întrucât pârâta a avut un rol pasiv în procedura prealabilă, nerevenindu-i acesteia sarcina efectuării acestei proceduri. De altfel, procedura contenciosului administrativ a avut loc în perioada 2001-2002, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în decembrie 2007, intervalul de timp dintre acestea fiind prea mare pentru a putea constitui o procedură prealabilă de conciliere directă în sensul avut în vedere de legiuitor. Mai mult, la momentul parcurgerii așa-numitei proceduri echivalente procedurii concilierii, dreptul material la acțiune al reclamantei nu era cel născut, astfel că orice procedura prealabilă era prematură. În aceste condiții, apreciază că acțiunea introductivă este inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută în mod imperativ de lege, această excepție fiind nelegal respinsă de către instanță.
Cât privește excepția prescripției acțiunii, respinsă în mod neîntemeiat de către instanța de fond, arată că perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform HCL 42/2000 începe de la data de 01.01.2001 și se încheie la data de 28.02.2003, iar cum ne aflăm în prezența unor relații contractuale de natură comercială pentru care termenul de prescripție conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este de 3 ani, iar acest termen curge în mod separat pentru fiecare chirie datorată, rezultă că, creanța pe care intimatul o solicită este prescrisă în întregime. Consideră că termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era, cel mai târziu 01.10.2002, dată la care s-a pronunțat decizia nr. 471 în dosarul nr. 2564/CA/2001 al Curții de Apel Timișoara - Secția Comercială și Contencios Administrativ. Arată că prima instanță a invocat faptul că părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute de hotărârile, acte care au prorogat la 31.12.2004 data scadenței pentru diferențele de chirie pe anul 2001. Astfel, instanța nu a făcut altceva decât să adauge la contractul încheiat între părți, care nu prevedea ca plata să se facă prin hotărârile consiliului local, ci arată că părțile au convenit ca stabilirea sau reactualizarea acestei chirii să se efectueze în baza acestor hotărâri, aceste prevederi regăsindu-se la capitolul intitulat "prețul" și nu la capitolul "plata chiriei".
Pârâta apelantă susține că în speță, contractul, care reprezintă legea părților, nu conferea intimatului vreun drept de a modifica unilateral chiria, că modificarea acestor condiții este lipsită de eficacitate, condițiile rămânând în continuare cele din contract, și anume "lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata". În acest condiții, intimatul avea calea acțiunii în justiție pentru recuperarea chiriilor pe care le pretinde și având în vedere că dreptul acestuia la acțiune a luat naștere la 01.10.2002, intimatul având 3 ani la dispoziție pentru a-și valorifica dreptul de creanță, dreptul pretins este prescris. A acceptat faptul că dreptul intimatului a luat naștere la o dată ulterioară datei la care instanța i-a consfințit acest drept, ar însemna să i se dea intimatului dreptul de a-și stabili sigur data de la care începe să curgă termenul de prescripție, fapt inadmisibil într-un sistem de drept. Arată că prescripția este reglementată de dispoziții imperative, legea fiind singura care poate stabili data la care ia naștere dreptul la acțiune al unei persoane.
A invocat pasivitatea intimatului, care până la data sesizării instanței, deși i-a fost stabilit dreptul de a pretinde chiriile majorate restante printr-o hotărâre irevocabilă, nu a procedat la emiterea unor facturi pentru aceste chirii și nu a efectuat niciun demers pentru recuperarea sumelor pe care le pretinde.
Cu privire la fondul cauzei, pârâta apelantă consideră că sentința pronunțată este netemeinică, că relativ la rezilierea contractului de închiriere, și în prezent locatorul emite facturi pentru chirie, pe care pârâta le achită, astfel că părțile își manifestă și în continuare acordul de voință inițial exprimat. Arată că rezilierea este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, iar în cauză nu se poate reține comportamentul culpabil al pârâtei privind nerespectarea clauzelor contractuale, astfel că această sancțiune nu poate opera. Arată că din acțiune nu reiese care este temeiul în baza căruia reclamanta solicită rezilierea contractului, instanța de fond apreciind că potrivit art. 1439 alin. 2 Cod procedură civilă, în caz când una din părți nu îndeplinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune". Consideră că reclamanta ar fi putut solicita o eventuală reziliere a contractului, în baza art. 6 al acestuia, în cazul în care ar fi emis facturi pentru diferențele de chirie invocate, iar pârâta nu le-ar fi achitat în termen de 30 de zile calendaristice. Or, până în momentul de față, pentru aceste diferențe de chirie reclamanta nu le-a emis factură fiscală, înțelegând să se adreseze direct instanței de judecată. Prin urmare, nu poate fi considerată nerespectare culpabilă a contractului faptul că pârâta n-ar fi plătit aceste sume, în contextul în care nu i s-a emis niciun document fiscal în baza căruia să facă acest lucru, și, mai mult decât atât, în contextul în care dreptul de a mai cere aceste sume s-a stins prin prescripție extinctivă, așa încât stingându-se dreptul material la acțiune privind pretențiile bănești (îndatorirea principală, după cum a reținut instanța), s-a stins și dreptul material la acțiune ce vizează rezilierea contractului de închiriere. Se consideră că solicitarea rezilierii este tardivă, reclamanta putând face acest lucru, conform art. 6 din contract, în termen de 30 de zile calendaristice, fiind și neavenită, în contextul în care aceasta a continuat relația contractuală materializată prin emiterea facturilor fiscale pentru chiriile curente și plata de către pârâtă a acestora.
Pârâta mai arată că reclamanta nu și-a exprimat niciodată vreo pretenție cu privire la sumele pe care le pretinde în prezent prin cererea de chemare în judecată, nu le-a făcut nicio comunicare prin care să arate suma solicitată sau temeiul în baza căruia pârâta îi datorează debitul despre care face vorbire în petitul acțiunii sale. Așadar, față de conduita contractuală a reclamantei, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, datorate cu orice titlu, pentru care aceasta nu a emis facturi, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept (nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans), principiu ignorat de către instanță, care a dispus rezilierea contractului, fără să se poată reține vreo culpă contractuală din partea pârâtei.
Relativ la petitul vizând evacuarea, pârâta apelantă arată că având în vedere faptul că acesta este un accesoriu al primului petit (accesorium sequitur principale), toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere urmează a fi aplicate mutatis mutandis și în acest caz. Nepronunțându-se rezilierea, nu se va putea pronunța nici evacuarea subscrisei, care este titulara unui drept de folosință născut în baza unui contract de închiriere perfect valabil. Consideră că afirmația instanței de fond că în urma rezilierii contractului de închiriere, pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios, nu poate avea niciun suport, în contextul în care dreptul material la acțiune era prescris, iar reclamanta emite în continuare facturi pentru chirie, pe care pârâta le achită.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata debitului reprezentând diferența de chirie calculată conform nr. 42/2000, aceasta consideră că instanța a constatat în mod greșit că reclamanta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 Cod procedură civilă. Menționează că în petit se arată că diferența de chirie a fost calculată pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003. Insă, așa cum rezultă din fișa de calcul întocmită de către reclamantă și acceptată de pârâtă, începând cu data de 01.11.2002, părțile au convenit, facturat și, respectiv, plătit, o chirie majorată în conformitate cu dispozițiile invocate de reclamantă. Astfel, perioada pentru care s-ar fi putut calcula eventualele diferențe ar fi trebuit să se încheie la data de 01.11.2002, și nu la data de 28.02.2003. Pe de altă parte, reclamanta, pentru a pretinde plata diferențelor de chirie, ar fi trebuit să se conformeze prevederilor legislației fiscale, care îi impunea emiterea unor facturi fiscale pentru sumele pretinse la plată, iar până în prezent, reclamanta nu a procedat la emiterea unor facturi fiscale în acest sens, astfel că pârâta nu ar fi putut achita aceste sume în lipsa unor documente justificative din punct de vedere contabil și fiscal. Dacă pârâta ar fi procedat la achitarea unor astfel de sume în lipsa facturilor fiscale, s-ar fi expus unui dublu risc: sumele respective nu ar fi fost deductibile la calculul impozitului pe profit; plata unor sume în lipsa unor facturi constituie contravenție. Prin urmare, pe această cale, reclamanta impune pârâtei să aibă un comportament contrar prevederilor legale în materie fiscală și contabilă.
Referitor la penalități, pârâta apelantă susține că instanța de fond, deși a reținut că reclamantul nu este îndreptățit la majorări și penalități de întârziere întemeiate pe prevederile Codului d e procedură fiscală, i-a acordat reclamantei penalitățile de întârziere contractuale, pe care reclamantul de altfel nu le-a solicitat, mărginindu-se că solicite doar penalități calculate conform Codului d e procedură fiscală. Raportat la principiul disponibilității în dreptul civil, instanța a dat ceea ce nu s-a cerut, cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități (pentru neplata unor creanțe bugetare), fiind în mod greșit admisă de prima instanță, deoarece se află în afara cadrului procesual fixat chiar de către reclamant.
Față de cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, aceasta arată că instanța nu s-a pronunțat asupra lor, constatând doar că aceasta a căzut în pretenții și obligând-o la plata cheltuielilor solicitate de către reclamant. Susține că nu a căzut total în pretenții, că în ceea ce privește pretențiile bănești, astfel că trebuie să facă aplicațiunea art. 276 Cod procedură civilă și să admită cheltuielile de judecată în parte. Pe calea apelului, pârâta solicită cenzurarea acestui aspect, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel.
Examinând sentința atacată, în baza art. 294 și următoarele Cod procedură civilă, prin prisma motivelor de apel invocate de cele două părți, precum și a susținerilor și apărărilor de care au înțeles să se folosească, Curtea constată și reține următoarele:
Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr. 674/1999, nr. 42/2000 și nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
În consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).
Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.
Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.
Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanta a susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.
În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.
Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la respingerea excepției prescripției extinctive.
În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de Apel Timișoara.
În același sens, Curtea înlătură susținerea instanței de fond conform căreia prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).
Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.
Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chirii lunare.
Acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 14.12.2007 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.
Reclamanta a solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere. Aceste cereri sunt nefondate, întrucât au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Așa fiind, în temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune Curtea dispensată de a mai analiza susținerile și apărările pe fond ale apelantelor, urmează a respinge pretențiile reclamanților.
Constatând prescrisă acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului referitoare la pretențiile solicitate privind plata chiriei restante a penalităților și a majorărilor de întârziere pe cale de consecință se vor respinge și capetele de cerere privind rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți și evacuarea pârâtei din spațiul închiriat căci acestea nu pot fi privite decât în mod interdependent cu capătul de cerere referitor la pretenții deoarece atât rezilierea unui contract cât și evacuarea din spațiul închiriat ca urmare a rezilierii contractului sunt o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului încheiat între părți, ori în speță s-a demonstrat prin probatoriile administrate că nu este vorba de culpa pârâtei pentru a fi atrase aceste sancțiuni.
Pentru toate aceste considerente expuse succint mai sus, apelul declarat de pârâtă apare ca fondat urmând a fi admis în baza art. 296.proCod civil iar apelul reclamanților va fi respins ca nefondat.
În consecință, se va schimba în tot sentința apelată, în sensul că se va respinge ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți.
Făcând și aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamanților, Curtea de Apel obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 1235 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
De asemenea, se va dispune restituirea cauțiunii de 500 lei consemnată de pârâtă, pentru cererea de suspendare a executării sentinței atacate, cerere la care aceasta a renunțat la termenul din 23 iunie 2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, cu sediul în T, Bd. - nr. 1, jud.
Admite apelul formulat de pârâta SC SA T, cu sediul în T, nr. 6, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 161/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. -.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că respinge ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți.
Obligă reclamanții la 1235 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Dispune restituirea cauțiunii de 500 lei consemnată de pârâtă.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 septembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red./03.10.2008
dact./6 ex./03.10.2008
Primă instanță: Tribunalul Timiș, judecător
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta
