Rezoluțiune contract. Decizia 64/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 64/
Ședința publică din data de 23 martie 2009
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
Grefier: - -
S-a luat în examinare apelul formulat de reclamanta - - împotriva sentinței civile nr. 1121/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - SRL, având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită, fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care, se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 19.03.2009, concluzii scrise formulate de reclamanta apelantă, la care s-au atașat jurisprudență și copia facturii nr. 0064/12.05.2008 reprezentând onorariu de avocat.
De asemenea, se constată ca mersul dezbaterilor si concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16.03.2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea soluției fiind amânată pentru termenul de azi, când,
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1121/19.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș a respins acțiunea principală formulată de reclamanta - în contradictoriu cu pârâta - SRL, având ca obiect rezoluțiune contract; a admis cererea reconvențională precizată formulată de - SRL; a obligat reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la "Clădire garaj și atelier întreținere auto" obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999, sau în caz de refuz, hotărârea va ține loc de contract de vânzare-cumpărare.
De asemenea, a obligat reclamanta la cheltuieli de judecată în sumă de 2567 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea introductivă reclamanta - T, în contradictoriu cu pârâta - SRL T, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea rezoluțiunii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999 și revenirea părților la situația anterioară încheierii actului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că antecesoarea sa a încheiat cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999, că pârâta era obligată prin contract să preia și să folosească bunul "Clădire garaj și atelier întreținere auto" conform destinației stabilite prin contract, să efectueze plățile cu titlu de redevențe în cuantumul valoric stabilit și la datele fixate în contract, să execute la termen și în bune condiții toate lucrările de întreținere, reparații curente și capitale la bunul ce face obiectul prezentului contract, inclusiv rețeaua electrică, apă, canal, pe cheltuiala proprie, să-și monteze pe cheltuia proprie contoare pentru alimentarea cu energie electrică, termică și apă, în termen de 6 luni de la semnarea contractului, să asigure bunul, să plătească lunar toate utilitățile consumate.
Reclamanta a precizat faptul că și-a îndeplinit întocmai obligațiile prevăzute în contract, dar în schimb pârâta nu a îndeplinit o mare parte din obligațiile ce-i reveneau, nu și-a montat contoare pentru energie electrică, termică și apă și nu a asigurat bunul așa cum s-a obligat. Deși termenul contractului era anul 2004, debitoarea nu a solicitat până în anul 2008 încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, recunoscându-și culpa în derularea contractului de leasing imobiliar.
Prin precizarea de acțiune, reclamanta a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare și și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1020 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, pârâta a solicitat în principal respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de obiect, iar pe fond ca neîntemeiată.
În motivarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, pârâta a arătat că ne aflăm în prezența unei cauze de natură comercială ce se impune a fi soluționată potrivit dispozițiilor legale în materie comercială și prin urmare înainte de sesizarea instanței pentru rezilierea contractului de leasing, reclamanta avea obligația de a încerca o soluționare amiabilă a litigiului pe calea invitației la conciliere. Această obligație nu a fost îndeplinită întrucât reclamanta nu a emis o convocare în acest scop și nu a depus la dosar nici un fel de dovadă în sensul respectării procedurii prealabile prevăzută de art. 720 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește lipsa obiectului acțiunii introductive la instanță, s-a învederat faptul că în conformitate cu art. 5 din contractul ce constituie obiectul litigiului: "termenul utilizării în sistem de leasing imobiliar este de 5 ani, cu începere de la data de 22.01.1999", contractul neputând fi prelungit peste acest termen, iar această clauză contractuală conduce la încetarea de drept a contractului și prin urmare contractul nu mai poate înceta prin reziliere în contextul în care acesta a încetat prin ajungere la termen.
Intimata a considerat prescrisă acțiunea privind obligațiile sale de montare a unor contoare pentru utilități, obligații ce trebuiau îndeplinite în termen de 6 luni de la data semnării contractului, pe de altă parte a susținut că aceste obligații au fost respectate.
Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu privire la: "clădire garaj și atelier întreținere auto", obiect al contractului de leasing nr. 205/22.01.1999.
Prin întâmpinarea la cererea reconvențională reclamanta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității considerând că dispozițiile art. 720 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în cazul în speță.
Cu privire la cererea reconvențională, reclamanta a invocat excepția prematurității formulării pretențiilor, arătând că pârâta nu a parcurs procedura concilierii prealabile directe prevăzută de art. 720 Cod procedură civilă în condițiile în care cererea reconvențională este evaluabilă în bani.
Pe fondul cererii reconvenționale reclamanta a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată susținând că pârâta a formulat aceste pretenții doar în momentul introducerii acțiunii principale, recunoscând de fapt în mod tacit rezilierea contractului încheiat între părți.
Față de aceste aspecte, Tribunalul Timișa reținut că între antecesoarea reclamantei și pârâtă s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cumpărare cu nr. de înregistrare 205/22.01.1999, prin care locatorul - se obliga să transmită pârâtei dreptul de folosință, urmând ca aceasta să plătească și să preia "clădire garaj și atelier întreținere auto" situat în incinta -, cu terenul aferent în suprafață de 279 mp.
La art.3 din contract locatorul se obliga să asigure pârâtei dreptul de folosință și posesie, să-i predea bunul la termenul stipulat în contract, să respecte la expirarea contractului de leasing imobiliar, dreptul de achiziționare al bunului ce face obiectul acestui contract.
Potrivit art. 5 din contract, termenul utilizării în sistem de leasing a fost stabilit la 5 ani cu începere de la data de 22.05.1999.
Prima instanță a mai reținut că susținerile reclamantei privind pretențiile formulate prin cererea reconvențională în sensul obligării reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare în ceea ce privește data la care acestea au fost formulate, respectiv data introducerii prezentei acțiuni, sunt contrazise de cererea depusă la dosarul cauzei înregistrată la sub nr. 710/6.02.2002 prin care pârâta solicită ca în conformitate cu prevederile art. 3 lit. c din contract să încheie contractul de vânzare cumpărare cu privire la imobilul descris în contract, menționând ca la data formulării cererii a achitat în întregime valoarea contractului de leasing. Achitarea integrală a contravalorii contractului de leasing este confirmată de către - -, antecesoarea reclamantei, prin adresa nr. 452/1.02.2002.
Dintre obligațiile contractuale pe care reclamanta susține că nu au fost respectate de către pârâtă sunt enumerate două obligații, respectiv: montarea de contoare pentru alimentarea cu energie electrică, termică și apă, și asigurarea bunului ce face obiectul contractului.
Tribunalul Timișa constatat că la dosar au fost depuse înscrisuri ce atestă îndeplinirea acestor obligații asumate de către pârâtă, respectiv contractul de asigurare din 1.04.1999, contract de furnizare al energiei electrice, astfel încât cererea reclamantei reconvenționale apare ca fiind întemeiată.
Cererea introductivă la instanță, formulată de către reclamantă, prin care se solicită a se constata rezoluțiunea contractului de leasing, raportat la data încetării contractului, respectiv 22.01.2004 a rămas fără obiect în condițiile în care contractul a încetat prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat.
Față de aceste considerente, instanța de fond a respins cererea principală formulată de - ca fiind rămasă fără obiect, a admis cererea reconvențională precizată formulată de - SRL și a obligat reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la "Clădire garaj și atelier întreținere auto" obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999, sau în caz de refuz prezenta hotărâre va ține loc de contract de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta - -, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, prin motivele de apel formulate solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată și să se respingă cererea reconvențională a intimatei, arătând că în baza contractului încheiat fiecare dintre părți avea drepturile și obligațiile expres specificate în cadrul acestui contract, că ne aflăm în prezența unui contract încheiat în formă scrisă, ad probationem, așa cum prevede norma legală, a unui acord de voință între părți bazat pe principiul consensualismului și care reprezintă "legea părților", că astfel obligativitatea încheierii în formă scrisă a contractului de leasing face ca acest tip de contract sa nu poată fi dovedit prin martori ori prin interogatoriu, ci doar prin înscrisuri, așa cum menționează doctrina juridică.
Apelanta reclamantă solicită să se constate că apărările și argumentele demersul judiciar al pârâtei nu au nici o legătură cu fondul cauzei, nu se sprijină pe temeiuri de drept corecte, deoarece nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare, nefiind prevăzută de legea care guvernează contractul încheiat între părți o asemenea variantă și nefiind prevăzută nici de contract. Arată că face confuzie între legea care guvernează contractul în speță - OUG 88/1997 și legea referitoare la leasing - OG 51/1997 (în vigoare la data încheierii actului). Arată că apelanta nu este o societate de Ieasing în sensul OG 51/1997, condiție esențială a calității de locator, iar contratul nu este un contract de leasing prevăzut de acest act normativ, ci o speță specială a contractelor de leasing imobiliar menite a accelera, a ușura și a finaliza procesul de privatizare al societăților cu capital de stat din România, lipsite de interes pentru investitori. Legiuitorul în încercarea de a găsi soluții juridice s-a inspirat din legea leasingului, dar nu a subordonat juridic acest gen de contracte la prevederile OG nr. 51/1997, argumentul principal fiind ca leasingul în sensul OG 51/1997 este o activitate comercială de sine stătătoare a unei societăți specializate.
Pe de altă parte, consideră apelanta că OG nr. 51/1997 ce reglementa la acea dată contractele de leasing îi este favorabilă, având în vedere următoarele argumente:
- principiultempus regit actum- respectiv că data încheierii și durata leasingului stau sub imperiul acestui act normativ, care nu prevede ca sancțiuni pentru locator pronunțarea unei hotărâri care să loc de act autentic, în cazul neîncheierii actului autentic de vânzare cumpărare, ci prevede (la fel ca și în contractul în speță) plata de daune interese către locatar, cu discuțiile privind cuantumul acestora (egal cu valoarea reziduală sau egal cu valoarea de circulație a bunului;
- prevederile OG 51/1997 și ale doctrinei stipulează expres că opțiunea locatarului de a cumpăra bunul ia naștere imediat ce se încheie contractul de leasing și trebuie să fie expres manifestată ori concretizată în justiție, în caz contrar se continuă contractul de leasing în aceleași condiții, însă cu alte redevențe (pârâta a stat o lungă perioadă de timp în pasivitate);
- prevederile cap. V art. 8 alin. 3 din contractul încheiat între părți, care conferă apelantei - locator - opțiunea de răzgândire în transmiterea proprietății bunului, sub sancțiunea plății de daune interese egale cu valoarea de circulație a bunului stabilită printr-un raport de specialitate la data încetării contractului.
Reclamanta recurentă susține că singura referire la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este în noua reglementare a leasingului - Legea 287/2006 dar care nu poate avea aplicabilitate în speță, deoarece contractul este supus reglementării speciale - OUG 88/1997, și având în vedere principiului neretroactivității legii civile.
Referitor la fondul cauzei, precizează că obiectul contractului de leasing imobiliar încheiat constă în faptul că antecesoarea s-a obligat să transmită dreptul de folosință și posesie asupra activului "Clădire garaj si atelier întreținere auto" cu terenul aferent în suprafața de 279 mp, că în momentul încheierii actului juridic nu s-au respectat anumite cerințe prevăzute imperativ de către legislația în vigoare. Astfel, OUG 88/1997 și HG 577/2002 prevăd în mod expres o condiție primordială pentru locatarul ce poate fi parte în contractul de leasing imobiliar, în speță - să fi deținut bunul în cauză ca titular al unui contract încheiat cu locatorul și mai ales să facă dovada că a efectuat investiții la activele pe care le-a utilizat până la data încheierii contractului de leasing care să depășească 15% din valoarea acestora, ori în speță această dovadă lipsește, iar pârâta nu a făcut această dovadă. De asemenea, același act normativ prevede obligativitatea existenței unei hotărâri AGA privind încheierea contractului și condițiile încheierii contractului, precum și desemnarea persoanei mandatate de AGA să încheie actul și să-l semneze, impunându-se precizarea mandatarului față de terți, conform dispozițiilor Legii 31/1990 și art. 377 Cod comercial.
Art. 46 alin. 1 din Legea 18/1991 prevede în mod expres faptul că pentru terenuri, indiferent de categoria de folosință sau de locul situării trebuie respectată formă autentică a contractelor încheiate ca o condițiead validitatem, în caz contrar actul are semnificația unui antecontract, precontract sau promisiune de vânzare cumpărare, iar legiuitorul prin OUG 88/1997 nu putea deroga de la lege, mai ales printr-o ordonanță. Astfel, până în momentul încheierii actului în formă autentică natura juridică a actului încheiat are regimul unui antecontract de vânzare cumpărare, care conferă proprietarului puterea/opțiunea de răzgândire, evident sub sancțiunea de daune plata dublului avansului încasat, având în vedere că în caz contrar s-ar încălca principii de drept civil. Consideră că nu ne putem raporta nici la dispozițiile OG 51/1997, deoarece recurenta nu are în obiectul de activitate efectuarea de operațiuni de leasing, nefiind o societate de leasing astfel cum aceasta este definită de către legislația în vigoare.
Apelanta arată că în fapt, contractul încheiat între părți are caracterul unui antecontract de vânzare cumpărare, antecontract în care sunt specificate clauze care trebuie respectate de către ambele părți contractante pentru a se perfecta ulterior un contract în formă autentică. Învederează că pârâta nu și-a respectat aceste clauze contractuale, fapt ce are ca finalitate rezilierea contractului și neîncheierea contractului final de vânzare cumpărare. Arată că deși pârâta argumentează cererea sa prin refuzul recurentei de a înstrăina imobilul, fără a face referire la culpa sa contractuală, având în vedere faptul că este vorba despre o promisiune de vânzare cumpărare, iar în cazul în care proprietarul imobilului se răzgândește de a mai vinde terenul și construcția în discuție, pârâta este îndreptățită a solicita daunele interese care sunt prevăzute în contract.
Astfel, arată că părțile în cuprinsul contractului încheiat au specificat la Capitolul - Răspunderea contractuală că "Dacă locatorul (adică recurenta) nu respectă dreptul utilizatorului de achiziționare a bunului acesta datorează daune interese în cuantum egal cu valoarea de circulație a bunului stabilită printr-un raport de specialitate la data încetării contractului". Consideră că și sub acest aspect, acțiunea pârâtei este inadmisibilă, având în vedere faptul că părțile au specificat în mod clar care este sancțiunea în cazul neînstrăinării imobilului de către recurentă, și anume plata de daune interese către pârâtă. Această reglementare există și în OG 51/1997, care prevede că în cazul în care finanțatorul nu respectă dreptul de achiziție a utilizatorului acesta va plăti daune interese către utilizator.
Apelanta consideră că prevederile Capitolul V art. 8 alin. 3 din contract îi conferă opțiunea de răzgândire în transmiterea proprietății bunului, sub sancțiunea plății de daune interese egale cu valoarea de circulație a bunului stabilită printr-un raport de specialitate la data încetării contractului, care în speță este luna ianuarie 2004, ori până la data de 09.04.2008, data introducerii acțiunii, pârâta a stat în pasivitate. Arată că nici un proprietar nu poate fi obligat să vândă, conform practicii și doctrinei, potrivit art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. Prin urmare, consideră că sancțiunea în cazul nerespectării contractului de către recurentă ar putea fi acordarea de daune interese în favoarea pârâtei și nicidecum obligarea sa la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
De asemenea, consideră că situația de fapt este alta decât cea prezentată de către pârâtă, că pârâta nu și-a montat contoare pe alimentarea cu energie electrică, energie termică și apă în termen de 6 luni de la data semnării contractului, și anume data de 22.01.1999, încălcând și prin aceste fapte dispozițiile contractuale, că pârâta nu a asigurat imobilul la o societate de asigurări conform obligației stabilite la art. 4 lit.j din contract, reieșind că aceasta nu și-a respectat majoritatea obligațiilor contractuale prevăzute în sarcina sa. Conform art. 1020 cod civil "condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său", iar temeiul juridic al rezoluțiunii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, astfel încât desființarea - rezolvirea întregului contract se impune.
Mai consideră că instanța trebuie să sancționeze pasivitatea pârâtei, care a introdus acțiune în justiție după 5 ani de la plata redevențelor.
Pârâta intimată - SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii apelate.
În ceea ce privește cererea principală a reclamantei, pârâta arată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că aceasta este lipsită de obiect, menționând că în conformitate cu art. 5 din contractul ce constituie obiectul litigiului, "termenul utilizării în sistem de leasing imobiliar este de 5 ani cu începere de la data de 22.01.1999. Contractul nu se poate prelungi peste termenul stipulat la alineatul precedent". Clauza contractuală citată induce consecința încetării de drept a contractului la împlinirea termenului, respectiv, 22.01.2004 și prin urmare, contractul nu mai poate înceta prin reziliere, în contextul în care acesta a încetat prin ajungere la termen.
De asemenea, pârțta intimată arată că a dovedit în fața primei instanțe faptul că acțiunea apelantei-reclamante bazată pe motivul că pârâta nu și-a montat contoare pentru alimentarea cu energie electrică și apă, este prescrisă. Așadar, în conformitate cu art. 4 lit. e) din contract, pârâta ar fi avut obligația să facă aceste demersuri în termen de 6 luni de la data semnării contractului, și anume, până la data de 22.07.1999, dată de la care curge și termenul de prescripție de 3 ani al acțiunii în rezilierea contractului. De altfel, prin contractul de furnizare a energiei electrice nr. 2/08.02.2001, încheiat între pârâtă și, prelungit prin actul adițional nr. 6 din 22.06.2006 până la data de 31.12.2006, aceasta din urmă s-a obligat să furnizeze energie electrică "la locul de consum din localitatea T, Calea nr. 3", acest contract reglementând raporturile "dintre și privind livrarea, facturarea, plata și condițiile de utilizare a energiei electrice". Mai mult, în ceea ce privește energia termică, pârâta arată că nu a avut asumată prin contract nicio obligație de montare a vreunui contor, lit. e) a art. 4 nefăcând referire decât la alimentarea cu energie electrică și apă. Prin urmare, susținerile apelantei referitoare la nerespectarea acestor obligații contractuale sunt atât prescrise, cât și nefondate.
În ceea ce privește obligația asigurării bunului - obiect al contractului, pârâta intimată arată că a încheiat la data de 01.04.1999 contractul de asigurare seria A nr. - cu ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ cu privire la acest bun.
Referitor la cererea sa reconvențională, pârâta consideră că prima instanță a procedat în mod corect atunci când a admis-o, invocând faptul că și-a îndeplinit obligația asumată la lit. m) a art. 4 din contractul de leasing, achitând întreaga contravaloare a contractului de leasing, și că a solicitat apelantei încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin adresa nr. 710/06.02.2002, apreciind că se impune obligarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la "Clădire garaj și atelier întreținere auto" - obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999.
Cu privire la susținerile apelantei potrivit cu care contractul de leasing încheiat între pârâtă și nu este guvernat de prevederile nr.OG 51/1997, arată că acestea sunt eronate, interpretarea apelantei izvorând din speculația acesteia, ce nu are niciun suport real.
Astfel, prevederile art. 24 alin. 5 din nr.OUG 88/1997 stabilesc dreptul societăților comerciale cu capital majoritar de stat de a încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Or, reglementând această posibilitate, legiuitorul a creat o situație de excepție, în care o societate care nu are ca obiect de activitate desfășurarea activităților de leasing să poată încheia astfel de contracte, chiar dacă nu este specializată în acest sens. Nicăieri în cadrul acestui act normativ nu se prevede că aceste contracte de leasing imobiliar încheiate în temeiul nr.OUG 88/1997 s-ar supune unui alt regim juridic decât cel care reglementează contractele de leasing în general, în caz contrar, legiuitorul fiind obligat să le reglementeze și regimul cu această ocazie. Or, în contextul în care nu a făcut acest lucru, acestea nici nu ar avea cărui regim distinct să se supună, nr.OG 51/1997 fiind singura reglementare în materie. Prin urmare, contractele de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiate în temeiul acestui act normativ se supun aceluiași regim legal ca și oricare alt contract de leasing, întrucât tocmai acest act normativ care le instituie le cataloghează astfel. În contextul în care OUG nr. 88/1997 prevede că societățile vizate de acest act normativ pot încheia contracte de leasing, nespecificând că aceste contracte ar constitui o specie nouă, distinctă de contractele de leasing cunoscute până atunci, trebui considerat că legiuitorul s-a referit la genul contractului de leasing, subordonându-l regimului general, aceasta fiind unica soluție logică, întrucâtubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
Relativ la afirmația potrivit căreiatempus regit actum, pârâta arată că într-adevăr, încheierea contractului de leasing s-a aflat sub imperiul prevederilor legale aflate în vigoare la acea dată, care au fost respectate, însă, cu toate acestea, pârâta solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, acest lucru fiind posibil potrivit prevederilor art. 16 din nr.OG 51/1997. Astfel, consideră că solicitarea sa este admisibilă raportat la noile prevederi legale care permit pronunțarea unor hotărâri care să țină loc de contract vânzare-cumpărare atunci când finanțatorul nu respectă dreptul de cumpărare al beneficiarului. De altfel, posibilitatea ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare nu era exclusa nici în vechea reglementare, dar nu era menționată în mod expres. Mai mult, arată că solicitarea sa în acest sens a fost întemeiată legal pe textul art. 1073 Cod civil, care dă creditorului dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației debitorului său, potrivit principiului executării în natură a obligațiilor. De asemenea, art. 1077 Cod civil consfințește dreptul creditorului de a fi autorizat el însuși de a aduce la îndeplinire obligația de a face, nerespectată de către debitor. Acest text legal are tocmai rațiunea de a garanta creditorului executarea în natură a obligației de a face, întrucât acesta are dreptul de a obține îndeplinirea exactă a obligației.
Se mai arată că opțiunea de răzgândire sub sancțiunea plății de daune interese nu aparține debitorului și, chiar dacă e specificată în cadrul contractului, nu exclude posibilitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare de către instanță, posibilitate care există ca alternativă a plății de daune interese ori de câte ori bunul se mai află în patrimoniul-vânzătorului. Doctrina a apreciat că pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare este cea mai bună modalitate de reparare a prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a nerespectării obligației de a face de către debitor, în virtutea respectării principiului executării în natură și cu bună credință a obligațiilor, această soluție fiind lăsată la discreția liberului arbitru al creditorului, care se bucură de dreptul de opțiune între cele două alternative, și anume: obținerea de daune interese care să compenseze prejudiciul suferit, respectiv, obținerea unei hotărâri care să garanteze îndeplinirea obligației corelative dreptului său.
Consideră că niciun argument al apelantei nu poate fundamenta inadmisibilitatea cererii reconvenționale a pârâtei. Chiar dacă actul încheiat între părți ar fi un antecontract de vânzare-cumpărare, pârâta apreciază că tot ar avea posibilitatea de a solicita instanței, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât există o clauză care stabilește în sarcina apelantei obligația de a respecta dreptul său de cumpărare a bunului ce face obiectul contractului de leasing. Chiar din sintagma folosită de nr.OUG 88/1997 pentru definirea contractului de leasing, respectiv, contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, se desprinde caracterul irevocabil al promisiunii de vânzare, această denumire exprimând în mod clar faptul că obligația de a vinde bunul nu mai poate fi revocată ulterior prin activarea unei clauze de răzgândire. Acest argument reiese din chiar motivarea apelului formulat, apelanta-reclamantă arătând că nr.OUG 88/1997 îi este aplicabil pârâtei, deoarece această ordonanță a avut scopul de a "accelera, a ușura și a finaliza procesul de privatizare al societăților cu capital de stat din România lipsite de interes pentru investitori". Or, vânzarea bunurilor acestor societăți corespunde acestui scop, actul normativ având în vedere crearea unor premise pentru vânzarea de active ale acestor societăți.
De altfel, ordonanța mai sus invocată vorbește despre contractele de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare tocmai la capitolul care reglementează vânzarea de active ale societăților vizate de acest act normativ, fiind mai mult decât evident că scopul legiuitorului a fost acela de a facilita înstrăinarea unor părți sociale și a unor active, iar contractele de leasing încheiate în baza acestei ordonanțe aveau clauze irevocabile de vânzare.
Astfel, pârâta susține că apare astfel clară ideea potrivit cu care actul normativ căruia apelanta consideră că i se subordonează contractul de leasing, și anume nr.OUG 88/1997, îi este favorabil pârâtei, întrucât dezvăluie obligația stabilită în sarcina apelantei, atât prin contract, cât și prin lege, respectiv, aceea de a vinde pârâtei bunul - obiect al contractului. Raportat la afirmațiile potrivit cărora pârâta ar trebui sancționată pentru pasivitate, arată că acțiunea sa a luat naștere nu în urma plății redevențelor, cum susține apelanta, ci la încetarea contractului conform art. 4 lit. m) din contractul de leasing, că ulterior comunicării adresei prin care a solicitat reclamantei să încheie contractul de vânzare-cumpărare, i s-a comunicat că a fost instituită măsura sechestrului asupra bunurilor societății, context în care vânzarea nu putea avea loc. Arată că avea cunoștință de faptul că bunurile - au fost puse sub sechestru pentru o lungă perioadă de timp, perioadă în care nu se putea pune problema înstrăinării acestora.
Relativ la susținerile apelantei conform cărora la încheierea contractului de leasing nu au fost respectate anumite proceduri și condiții impuse de lege, pârâta intimată arată că, apelanta nu ar trebui să invoce în apărarea sa propria culpă, că nu s-a ridicat problema nulității contractului de leasing a cărui reziliere se solicită, motiv pentru care consideră ca neavenită prezentarea unor concluzii în acest sens, apelanta trebuind să precizeze expres acest lucru.
Reclamanta apelantă - - a formulat note de ședință, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei reclamante reconvenționale Arată că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin întâmpinarea depusă, pârâta a precizat faptul că aceasta își întemeiază cererea reconvențională pe dispozițiile art. 1073 Cod civil, că în fapt, contractul încheiat între părți are caracterul unui antecontract de vânzare cumpărare, în care sunt specificate anumite clauze care trebuie respectate de către ambele părți contractante pentru a se perfecta ulterior un contract în formă autentică. Astfel, până în momentul încheierii actului în formă autentică, natura juridică a actului încheiat are regimul unui antecontract de vânzare cumpărare, care conferă proprietarului opțiunea de răzgândire, evident sub sancțiunea de daune (Codul civil - plata dublului avansului încasat) altfel, s-ar încălca principii de drept civil consacrate încă din istoria dreptului.
Părțile în cuprinsul contractului încheiat au specificat în cadrul Capitolului V Răspunderea contractuală că,Dacă locatorul, (pârâta) nu respectă dreptul utilizatorului de achiziționare a bunului, acesta datorează daune interese în cuantum egal cu valoarea de circulație a bunului stabilită printr-un raport de specialitate la data încetării contractului". Părțile prin antecontractul încheiat și-au asumat obligația de a face, de a încheia pe viitor un contract autentic de vânzare cumpărare în condițiile stabilite în acest contract. Această obligație trebuie îndeplinită fie la termenul stabilit de către părți fie, în lipsa termenului încă de la momentul încheierii convenției, iar termenul reținut de catre instanța de fond prin sentința pronunțată și cu care este de acord și pârâta reclamantă reconvențională este în opinia acestora data de 22.01.2004, termen care reprezintă data nașterii dreptului material la acțiune și de la care urmează să curgă prescripția extinctivă. În temeiul art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958, termenul de prescripție aplicabil raporturilor civile obligaționale este de 3 ani, fiind unul general în sensul în care se aplică tuturor acțiunilor personale întemeiate pe drepturi de creanță indiferent de izvorul concret al raportului obligațional.
Apelanta menționează că acțiunea intimatei are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, iar după cum s-a arătat și în doctrină, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare reprezintă o formă atipică de executare silită în natură a unei obligații de a face (de a încheia contractul de vânzare cumpărare în formă autentică), prin suplinierea consimțământului uneia dintre părți. Pentru a putea pretinde debitorului, adică reclamantei executarea unei obligații de a face, creanța trebuie să fie certă și exigibilă. După cum a reținut literatura de specialitate și practica judiciară, în cazul acțiunilor care au ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare în formă autentică, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Prin urmare, dreptul la acțiune al pârâtei reclamante este prescris, apelanta solicitând respingerea cererii reconvenționale.
Pe fond, apelanta arată că apărările și argumentele demersului judiciar al pârâtei nu au nici o legătură cu fondul cauzei, nu se sprijină pe temeiuri de drept corecte, deoarece nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare, nefiind prevăzută de legea care guvernează contractul încheiat între părți o asemenea variantă și nici contractul nu o prevede. Deși prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta face o elaborată analiză a textelor legale indicate de către apelantă, contractul încheiat de către ambele părți nu se subordonează legislației prevăzute de /1997, considerând că pârâta face o confuzie între legea care guvernează contractul în speță - OUG 88/1997 și legea referitoare la leasing - OG 51/1997 (în vigoare la data încheierii actului între părți), că reclamanta nu este o societate de leasing în sensul OG 51/1997, condiție esențială a calității de locator, iar contractul nu este un contract de leasing prevăzut de acest act normativ, ci o speță specială a contractelor de leasing imobiliar menite a accelera, a ușura și a finaliza procesul de privatizare al societăților cu capital de stat din România, lipsite de interes pentru investitori. Legiuitorul în încercarea de a găsi soluții juridice s-a inspirat din legea leasingului, dar nu a subordonat juridic acest gen de contracte la prevederile OG nr. 51/1997, argumentul principal fiind ca leasingul în sensul OG 51/1997 este o activitate comercială de sine stătătoare a unei societăți specializate.
Pe de altă parte, consideră că OG nr. 51/1997 ce reglementa la acea dată contractele de leasing, îi este favorabilă, reiterând argumentele prezentate în motivele de apel și precizând că nu este de acord cu perfectarea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. În acest sens arată că atât literatura de specialitate cât și jurisprudența sunt și au fost constante în această privință, și anume în cazul în care în contract este prevăzută o clauză de dezicere, de răzgândire a uneia dintre părți consimțământul poate fi revocat unilateral și instanța nu mai poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare. Interpretând clauzele contractuale ale contractului denumit contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/1999, se observă că părțile de comun acord au inserat o astfel de clauză de dezicere sau răzgândire a locatorului adică a apelantei. Tocmai datorită acestui aspect, a acestei clauze existente în contract, părțile au stabilit valoarea daunelor interese care urmează a fi suportate de către locator în cazul în care acesta se răzgândește, considerând că este evident faptul că apelanta nu dorește perfectare contractului de vânzare cumpărare, urmând să se aplice dispozițiile contractuale. Mai consideră că pârâta în mod intenționat nu a analizat această clauză care conferă dreptul locatorului, adică reclamantei de a refuza încheierea contractului de vânzare cumpărare, părțile prevăzând și sancțiunea în mod expres în contract, care urmează a interveni în acest caz în sarcina locatorului.
Arată că această reglementare există și în OG 51/1997, care prevede că în cazul în care finanțatorul nu respectă dreptul de achiziție a utilizatorului acesta va plăti daune interese către utilizator, iar prevederile Cap. V art. 8 alin. 3 din contract încheiat între părți, conferă reclamantei - locator, opțiunea de răzgândire în transmiterea proprietății bunului, sub sancțiunea plății de daune interese egale cu valoarea de circulație a bunului stabilită printr-un raport de specialitate la data încetării contractului, care în speță este luna ianuarie 2004, ori până la data de 09.04.2008, data introducerii acțiunii, aceasta a stat în pasivitate.
Prin urmare, consideră că sancțiunea în cazul nerespectării contractului de către reclamanta apelantă ar putea fi acordarea de daune interese în favoarea pârâtei și nicidecum obligarea sa la încheierea contractului de vânzare cumpărare, având în vedere că au trecut mai mult de 5 ani de la finalizarea contractului și acest demers al pârâtei este prescris. Pe de altă parte, nu există un capăt de cerere în subsidiar în acest sens, motiv pentru care apelanta solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond, admiterea acțiunii și respingerea cererii reconvenționale.
Reclamanta apelantă a formulat și concluzii scrise, prin care a reiterat susținerile din motivele de apel și din notele scrise, arătând că pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare reprezintă o formă atipică de executare silită în natură a unei obligații de a face (de a încheia contractul de vânzare cumpărare în formă autentică) prin suplinirea consimțământului uneia dintre părți. Pentru a putea pretinde debitorului, adică reclamantei executarea unei obligații de a face, creanța trebuie să fie certă și exigibilă.
Arată că acțiunilor care au ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare cumpărare în formă autentică, le este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, termen de presciptie cu care este de acord și intimata. Referitor la susținerile intimatei că ar fi fost suspendat cursul prescipției datorită notării în cartea funciară a unor ipoteci în favoarea unor bănci comerciale, consideră că acesta nu este un motiv de suspendare a cursului prescripției, acest fapt neîmpiedicând intimata să acționeze în instanță reclamanta și să-și valorifice drepturile prin intermediul instanței de judecată. Mai arată că doctrina definește o cauză generală de suspendare introdusă prin jurisprudență, în afara textelor precizate de Decretul-Lege 167/1958, dar acesta se referă la forța majoră, iar cum în Codul civil forța majoră nu reprezintă o cauză de suspendare a prescripției, în temeiul acestei reguli, jurisprudență a socotit că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă de a acționa, ea trebuie să constituie un caz de suspendare a prescripției extinctive. că grevarea cu sarcini a extrasului de carte funciară în care este inclus și imobilul care a făcut obiectul leasingului imobiliar, nu este un caz de forță majoră datorită faptului că simpla grevarea a unui extras de carte funciară nu îngrădea sau dreptul creditorului de a acționa debitorul și de a pretinde executarea obligațiilor contractuale.
Se mai susține că extrasul de carte funciară depus la dosarul cauzei reflectă întregul imobil care se afla în proprietatea și nu doar imobilul care face obiectul contractului de leasing imobiliar, valoarea imobilului depășind suma creditului acordat de către bancă. Prin urmare, consideră că dreptul material la acțiune al pârâtei reclamante reconvenționale este prescris.
Pe fond, apelanta reclamantă a reiterat susținerile din motivele de apel, subliniind faptul că în fapt contractul încheiat între părți reprezintă voința părților la acel moment, solicitând totodată și acordarea cheltuielilor de judecată.
Pârâta intimată a formulat note de ședință, prin care și-a precizat poziția procesuală cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către apelantă, arătând că la art. 4 lit. m) din contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.2009, se prevede că utilizatorul, în speță pârâta, se obligă "să întocmească contractul de vânzare-cumpărare a bunului după termenul de 5 ani de utilizare în sistem de leasing". Având în vedere că termenul contractului curge de la data încheierii, respectiv, 22.01.1999, rezultă că dreptul la acțiune al pârâtei a luat naștere la expirarea a 5 ani de la această dată, respectiv, 22.01.2004.
Arată că dreptul său la acțiune, fiind constituit din dreptul de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra bunului - obiect al contractului de leasing, este un drept de creanță și se prescrie în 3 ani de zile de la nașterea acestuia. Însă, din analiza CF nr. - T în care, la poziția 27 de sub A I, se află înscris dreptul de proprietate al apelantei asupra imobilului în speță, reiese că la data de 21.07.2006 s-a notat o interdicție de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară în favoarea Băncii Comerciale - Sucursala T (poziția B 34). Această interdicție s-a radiat din cartea funciară la data de 11.06.2007 (poziția B 37) și, în același timp, la data de 31.05.2007 s-a instituit drept de ipotecă și interdicție de înstrăinare în favoarea Bank România (poziția B 36), interdicție care nu a fost radiată.
Prin urmare, pârâta consideră că de la data nașterii dreptului său la acțiune și până la data instituirii interdicției de înstrăinare asupra bunului în speță, a trecut o perioadă de 2 ani și De la data de 21.07.2006, având în vedere că bunul care făcuse obiectul contractului de leasing a fost grevat de o interdicție de înstrăinare, neputând face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, rezultă că termenul de prescripție a fost suspendat în toată această perioadă, ca urmare a suspendării dreptului de dispoziție al apelantei asupra bunului, pârâta neputându-și exercita dreptul la acțiune din culpa apelantei. În acest sens, doctrina a statuat că alături de cauzele legale și determinate de suspendare a prescripției, și-a făcut apariția, penetrând dreptul pozitiv, un fel de "cauză generală de suspendare", introdusă de jurisprudență, în afara textelor și deasupra lor - cauză de suspendare care - poate fi rezumată în această regulă: "prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze". În consecință, termenul de prescripție de trei ani nu s-a împlinit datorită faptului că acesta s-a suspendat după o perioadă de 2 ani și 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune, iar cererea reconvențională a subscrisei nu este prescrisă.
În ceea ce privește susținerile apelantei potrivit cu care contractul încheiat între părți reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, pârâta arată că nu achiesează la concluziile acesteia, pentru motivele expuse în întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune al pârâtei reclamante reconvențional - SRL, excepție formulată de reclamanta - -, Curtea constată și reține următoarele:
Prin cererea reconvențională, pârâta reclamantă reconvențional - SRL a solicitat obligarea reclamantei - - la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu privire la "clădire, garaj și atelier întreținere auto", obiect al contractului de leasing încheiat între părți sub nr. 205/22.01.1999 cu clauză irevocabilă de vânzare, iar în caz de refuz, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.
Atât reclamanta, cât și pârâta sunt de acord că dreptul la acțiune al pârâtei reclamante reconvențional a luat naștere la 22.01.2004, deoarece în contractul de leasing încheiat între părți se prevede că utilizatorul se obligă să întocmească contractul de vânzare - cumpărare al bunului după un termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing. Așadar, din moment ce acest contract s-a încheiat la 22.01.1999, dreptul la acțiune al pârâtei a luat naștere la 22.01.2004, adică la expirarea termenului de 5 ani prevăzut în contract.
Începând cu data de 22.01.2004, pârâta reclamantă reconvențional - SRL avea la dispoziție un termen de 3 ani pentru aoa cționa pe reclamanta - - în judecată, termen care de altfel, constituie termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Deși pârâta reclamantă reconvențional - SRL recunoaște că a formulat acțiunea după depășirea acestui termen, consideră că în favoarea ei a operat suspendarea prescripției, deoarece după 2 ani și J de la nașterea dreptului său la acțiune s-a notat în cartea funciară o interdicție de înstrăinare a imobilului, începând cu 21.07.2006 și până la 11.06.2007, când această interdicție a fost radiată. În același timp, se susține că la 31.05.2007 s-a instituit din nou drept de ipotecă și interdicție de înstrăinare în favoarea - BANK ROMÂNIA -, pentru același imobil, interdicție care nu a fost încă radiată, astfel încât în această perioadă nu putea acționa în judecată reclamanta.
Deși pârâta consideră că împrejurarea descrisă mai sus constituie un motiv de întrerupere a cursului prescripției, deoarece în doctrină și-a făcut apariția un fel de cauză generală de suspendare, introdusă de jurisprudență, conform căreia prescripția nu curge în contra celui care nu putea să acționeze, această susținere este neîntemeiată, deoarece notarea în cartea funciară a unei interdicții de înstrăinare a unui imobil nu poate împiedica partea care are interes să formuleze acțiune în justiție cu privire la acest imobil. C mult pârâta putea fi împiedicată să formuleze o acțiune în justiție în caz de forță majoră, ceea ce doctrina și jurisprudența recunoaște ca fiind o cauză de întrerupere a prescripției, însă împrejurarea invocată de pârâtă nu constituie un caz de forță majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a acționa, motiv pentru care Curtea constată că cererea reconvențională formulată de aceasta, este prescrisă.
Din acest motiv nu se mai impune analiza celorlalte susțineri și apărări ale părților referitoare la cererea reconvențională formulată de - SRL.
Cât privește acțiunea principală formulată de reclamanta - -, prin care aceasta a solicitat să se dispună constatarea rezoluțiunii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999 și revenirea părților la situația anterioară încheierii actului, se reține că instanța de fond în mod corect a dispus respingerea acesteia, constatând că această cerere a rămas fără obiect în condițiile în care contractul a încetat prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, data încetării contractului fiind 22.01.2004. De altfel, deși a formulat apel prin care a solicitat admiterea cererii sale și respingerea cererii reconvenționale a pârâtei, reclamanta apelantă s-a referit în motivarea apelului său doar la considerentele pentru care cererea reconvențională a pârâtei se impune a fi respinsă atât pe fond cât și pe excepție, fără a prezenta motive prin care să combată împrejurarea reținută de instanța de fond conform căreia contractul încheiat între părți și-a încetat efectele.
Pentru aceste considerente, se va admite apelul formulat de reclamanta - -, se va schimba în parte sentința apelată în sensul că se va respinge cererea reconvențională formulată de pârâta - SRL.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă și reținând culpa procesuală a pârâtei intimate, o va obligă pe aceasta la 353 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite apelul formulat de reclamanta - -, cu sediul în T,-, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 1121/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - SRL, cu sediul în T,-, jud.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge cererea reconvențională formulată de pârâta - SRL.
Obligă pârâta intimată la 353 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red. /21.04.2009
Tehnored. /2 ex./22.04.2009
Instanță fond: Tribunalul Timiș
Judecător:
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta
