Rezoluțiune contract. Decizia 756/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 756
Ședința publică din data de 14 mai 2009
PREȘEDINTE: Maria Pohoață
JUDECĂTOR 2: Valentin Niță
JUDECĂTOR 3: Alexandrina Urlețeanu
Grefier - - -
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de reclamanțiiG,domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2,G,domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2 și,domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2, împotriva sentinței nr. 70 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtaSC Management SRL,cu sediul în B,-,. parter, sector 1.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la a doua strigare, au lipsit recurenții-reclamanți G, G, și pârâta SC Management SRL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 27.11. 2008, reclamanții G, G și, au chemat în judecată pe pârâta SC Management SRL B, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale încheiat la 29.03.2008, pentru neplata prețului de către pârâtă și repunerea părților în situația anterioară, în sensul de a se constata calitatea de asociați a reclamanților în cadrul societății pârâte.
În dovedirea acțiunii reclamanții au depus la dosarul cauzei contractul de vânzare- cumpărare de părți sociale încheiat între părți la data de 29.03.2008 și actul adițional nr.2 /29.03.2008 la actul constitutiv al societății.
Prin sentința nr. 70 din 10 februarie 2009 Tribunalul Dâmbovițaa admis excepțiile invocate din oficiu, privind necompetența teritorială și materială a Tribunalului Dâmbovița - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal în soluționarea cauzei. și, în baza dispozițiilor art. 158 alin.1 raportat la art.1 pct.1 Cod procedură civilă, a dispus declinarea competenței judecării cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului 1
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere că potrivit actelor depuse la dosarul cauze, conform dispozițiilor cuprinse la pct.9.2 din contract, părțile au convenit ca,orice dispută în legătură cu contractul încheiat ce nu poate fi soluționată pe cale amiabilă, va fi deferită în vederea soluționării, Curții de Arbitraj Comercial d e pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în conformitate cu regulamentul de procedură al acesteia.
Instanța a mai reținut că, de asemenea, din conținutul contractului, nu există nicio altă dispoziție cu privire la alegerea de către părți a unei anumite instanțe privind soluționarea eventualelor litigii ce s-ar naște în cadrul derulării contractului, deși acțiunea formulată de reclamanți a fost înregistrată, în primă instanță, la ribunalul Dâmbovița, Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal, cu motivarea că părțile au ales în mod expres această instanță.
În ședința publică de la data de 10 februarie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale și excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, pe care le-a pus în discuția părților și pe care le-a considerat întemeiate, deoarece, potrivit dispozițiilor art.12 Cod procedură civilă reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și art.7 alin.1 Cod procedură civilă potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului și respectiv la instanța sediului principal al unei persoane juridice de drept privat, deoarece atâta timp cât reclamanții și pârâții au domiciliul și respectiv sediul în B, competența soluționării cauzei revine acestor instanțe.
Mai mult, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată- rezoluțiunea unui contract de vânzare- cumpărare de părți sociale- chiar dacă nu s-ar aplica normele generale privind competența instanței de la domiciliul/ sediul pârâtului, interpretarea dispozițiilor art.10 alin.1 pct.1 și pct.4 Cod procedură civilă duce la aceeași concluzie cu privire la competența teritorială în judecarea cererii cu care a fost investită instanța, aceasta revenind instanței locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligațiunii sau instanței locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății, în toate aceste cazuri, aceasta fiind instanța de la domiciliul /sediul părților, respectiv Municipiul
În conformitate cu dispozițiile art.3 din contractul de vânzare - cumpărare de părți sociale încheiat între părți rezultă că valoarea totală a părților sociale vândute de reclamanți este de 1275 RON, motiv pentru care având în vedere și Decizia nr.32/9.06.2008 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr.75/2007, prin care s-a admis recursul în interesul legii, competența soluționării prezentei cereri, îi revine Judecătoriei sectorului 1 B, în a cărei rază teritorială își are sediul societatea pârâtă SC Management SRL.
Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au declarat recurs reclamantii criticând-o pentru nelegalitate și solicitând casarea acesteia si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe.
În susținerea recursului, reclamanții arată că în ceea ce privește necompetența teritorială, prin trimiterea cauzei spre competentă soluționare instanței de la sediul pârâtei -Judecătoria sectorului IBs -a încălcat înțelegerea părților prevăzută printr-un "Protocol "prin care s-a stabilit ca în caz de divergență competența de soluționare a cauzei să aparțină instanțelor din circumscripția județului D -protocol care susține că se află în posesia pârâtei și care nu a fost obligată de instanță să îl depună la dosar, deși a solicitat acest lucru.
Critica recurenților vizează și modul de stabilire a competenței materiale în sensul că această excepție a fost invocată din oficiu și soluționată fără a fi pusă în discuția părtilor, încălcându-se în acest fel dreptul la apărare și principiul contradictorialității procesului civil.
Curtea, analizând sentința pronunțată de instanța de fond prin prisma criticilor formulate de recurenți, având în vedere actele dosarului și dispozițiile legale în materie, constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Critica adusă sentinței instanței de fond în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei este neîntemeiată.
Recurenții reclamanți invocă faptul că printr-un protocol (care se afla în posesia pârâtei ) încheiat de părti s-a stabilit că în caz de divergență litigiile se vor soluționa de instanțele din raza circumscripției D, protocol care nu a fost depus la dosar, deși partea care îl invocă și pe care pretinde că l-a semnat trebuie să fie în posesia acestuia.
Dar, față de susținerile reclamanților, în cauză incidente sunt dispozițiile art. 19 proc. civ raportat la art. 159 din același act normativ
Articolul 19 din Codul d e procedură civilă arată că -părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, că pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16.
Articolul 159 Codul d e procedură civilă, la rândul său, arată că necompetența este de ordine publică atunci când:
1. pricina nu este de competența instanțelor judecătorești;
2. când pricina este de competența unei instanțe de alt grad:
3. când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părtile nu o pot înlătura.
Articolul 19 din pr.Civ reglementează prorogarea convențională de competență care intervine în temeiul acordului de voință al părților. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 19 și 159, rezultă că o atare competență este posibilă numai în cazul competenței teritoriale reglementate prin norme dispozitive.
În cauză însă ne aflăm în fața unei competențe teritoriale reglementată prin norme juridice imperative, reprezentată de art. 7 alin. 1 din Pr. Civ, care stipulează că
cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal.
Cum instanța sediului principal al părâtei este sectorul IBi nstanța
de fond a stabilit corect competența teritorială, aceasta fiind, așa cum s-a arătat mai sus, o competență absolută cu privire la care părțile nu pot conveni.
Susținerile recurenților sunt nefondate și prin analiza art. 19 Proc. Civ referitoare ce anume pricini părtile pot conveni a fi judecate de alte instanțe decât cele competente teritorial, în raport cu normele de procedură dispozitive, și anume cele referitoare la bunuri, ceea ce nu constituie obiectul prezentei cauze.
Față de toate considerentele reținute, Curtea constată că în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale sentința instanței de fond este una legală.
Nici critica referitoare la stabilirea competenței materiale a instanței nu este întemeiată.
In cursul judecății necompetența se invocă pe cale de excepție diferit, după cum norma care o reglementează are caracter imperativ sau dispozitiv.
In cazul excepției de necompetența absolută, aceasta poate fi invocată din oficiu de către instanță.
În cauză, cum necompetența este de ordine publică, potrivit art. 159 alin. 2, pricina, în raport cu obiectul cauzei dedus judecății și cu aplicarea deciziei 32/2008, fiind de competența unei instanțe de alt grad, invocarea ei din oficiu de către instanță a fost o procedură legală.
Faptul însă că reclamanții au fost prezenți prin apărător,dar au arătat că nu sunt în măsura să pună concluzii asupra excepției invocată din oficiu de instanță, excepție de ordine publică, nu înseamnă că aceasta nu s-a pus în discuția părților sau s-a încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității procesului civil, așa cum susțin recurenții.
Încălcarea principiilor invocate de recurenți ar fi apărut numai atunci când
recurenții nu ar fi avut posibilitatea reală de a-și spune punctul de vedere cu privire la chestiunea pusă în discuție de către instanță, datorită absenței de la dezbateri din motive imputabile instanței sau imposibilității de a-și argumenta punctul de vedere din aceleași motive ( cum ar fi omisiunea de a i se acorda cuvântul ).
Dar, refuzul părții de a-și exprima punctul de vedere față de o situație invocată din oficiu de instanță pe probleme care țin de legalitatea soluționării cauzei, nu poate duce la încălcarea dreptului la apărare sau al principiului contradictorialității.
Față de toate aceste considerente, Curtea în raport cu dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civ va respinge recursul reclamanților ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții G, domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2,
G,domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2 și,domiciliat în B, nr. 225,.33,. A,. 1,. 2, sector 2, împotriva sentinței nr. 70 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtaSC Management SRL,cu sediul în B,-,. parter, sector 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red.AU
dact. MC/AU
2 ex/ 26. 05.2009
-Trib.
Operator date cu caracter personal
Număr notificare 3120
Președinte:Maria PohoațăJudecători:Maria Pohoață, Valentin Niță, Alexandrina Urlețeanu
