Spete pretentii comerciale. Decizia 113/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 113
Ședința publică din 26 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Raluca Suciu
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A împotriva încheierii nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâtul intimat și pârâta intimată Romania asigurare Reasigurare B (fostă ) având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă av. în reprezentarea pârâtului intimat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că recurenta a transmis prin fax concluzii scrise.
Reprezentanta intimatului depune, la rândul său, concluzii scrise, arătând că nu are alte cereri.
Nemaifiind formulate alte cereri, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Pârâtul intimat, prin reprezentant, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, potrivit celor dezvoltate în scris.
După închiderea dezbaterilor, dar înainte de ridicarea ședinței, se prezintă av. pentru creditoarea recurentă, care depune un nou exemplar al concluziilor scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Arada luat act de renunțarea la dreptul pretins și la judecarea acțiunii comerciale în pretenții, precizată, formulată de creditoarea A împotriva debitorilor și Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ), obligând societatea creditoare să plătească d-lui suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dând-o, totodată, în debit pe debitoare cu suma de 6.832,50 lei cheltuieli de judecată neachitate.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta Aas olicitat obligarea pârâților, în solidar, să-i plătească suma de 136.983,28 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului societății, conform devizului anexat, cu cheltuieli de judecată, arătând în motivare că la data de 12 aprilie 2008, pe 7, la km. 493, la intrarea în loc. Conop, jud. A, pe sensul de mers D-A, a avut loc un eveniment rutier în urma căruia pârâtul, care conducea autoturismul marca Renault Megan, cu nr. de înmatriculare -, a acroșat autobasculanta, cu nr. AR-4802, care tracta semiremorca cu nr. de înmatriculare -, condusă de dl. -, angajatul reclamantei, cauzând semiremorcii o pagubă de 80%. Pârâta Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ), care este asiguratorul șoferului vinovat de acest accident, deși a întocmit actele necesare a refuzat plata despăgubirilor. Ulterior, la 18 mai 2009, reclamanta și-a precizat pretențiile la sumele de 77.011,00 lei, reprezentând contravaloarea capului tractor, avariat în proporție de 100%, și de 227.622,93 lei daune accesorii, reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada 12.04.2008-12.04.2009 și rate de leasing. În ședința publică din 15 iunie 2009, ca urmare a precizării cererii de chemare în judecată, instanța a pus în vedere reclamantei să achite o diferență de taxă judiciară de timbru de 6.832,5 lei, sub sancțiunea anulării cererii. Aceasta nu s-a conformat celor dispuse de tribunal și, ca urmare a încheierii tranzacției depuse la dosar, a arătat că renunță la judecată și la dreptul pretins. Cum renunțarea nu s-a făcut până la prima zi de înfățișare, ci după citarea pârâților, în temeiul art. 246 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, pârâtul a solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, depunând în acest sens facturile fiscale nr. 207/11.06.2009 și nr. 208/12.06.2009, emise de și din
Față de cererea de renunțare la drept și la judecată, văzând prevederile art. 246 și 247 din același cod, instanța de fond a luat act de voința reclamantului, iar în temeiul alin. 3 al art. 246 obligat persoana juridică la plata cheltuielilor de judecată față de pârâtul. De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 24 alin. 21din Legea nr. 146/1997, modificată, reclamanta având dreptul de a formula o cerere de restituire a din valoarea taxelor achitate, precum și cele ale art. 20 alin. 5 din același act normativ, care, în situația de față, se aplică prin analogie, tribunalul a dispus darea în debit cu diferența de taxă de timbru de 6.832,50 lei pe care partea nu a achitat-
Împotriva încheierii de mai sus, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata către pârâtul a cheltuielilor de judecată de 14.280 lei, precum și a dispoziției de dare în debit cu suma de 6.832,50 lei.
În motivare a arătat că încheierea atacată este nelegală întrucât, în ceea privește suma pentru care a fost dată în debit, constând în diferență de taxă judiciară de timbru în sumă de 6.832,50 lei, prima instanță, deși a constatat și pus în discuția părților necesitatea timbrării acțiunii la valoare, sub sancțiunea anulării cererii, a soluționat litigiul dedus judecății, nefăcând aplicarea art. 20 alin. 3 din Legea taxelor judiciare de timbru. Tribunalul, pe de o parte, eronat invocă aplicarea art. 24 alin. 21din Legea nr. 146/1997, modificată, în loc de art. 23 alin. 21, cum era corect, acesta fiind textul de lege care dispune restituirea a din taxa judiciară de timbru plătită, iar pe de altă parte în mod greșit face aplicarea art. 20 alin. 5 din același act normativ, referitor la darea în debit pentru diferența de taxă de timbru neachitată. Acest din urmă text de lege privește o instanță judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, astfel că el nu se aplică în speță, întrucât tribunalul era învestit cu soluționarea unei cereri în primă instanță.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate pârâtului recurenta consideră că acestea nu au fost dovedite, deoarece în considerente se face vorbire doar de facturile fiscale nr. 207/11.06.2009 și nr. 208/12.06.2009, fără să fie depusă la dosar și chitanța sau un alt înscris care să ateste că s-ar fi plătit acest onorariu. Pe de altă parte, suma de 14.280 lei este foarte mare pentru munca depusă în cauză de către avocatul pârâtului, raportat la faptul că reclamanta a renunțat la judecată și la dreptul pretins. Judecătorul fondului era în măsură a face aplicarea alin. 3 al art. 274 din Codul d e procedură civilă, care arată că se poate micșora onorariul avocatului, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori se va constata motivat că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Într-o altă ordine de idei, reclamanta susține că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât a renunțat la judecată și la dreptul pretins înainte de prima zi de înfățișare, fiind aplicabil art. 275 din același cod, raportat la art. 134. Potrivit celui din urmă articol, este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Or, în speță, prima zi de înfățișare nu coincide cu primul termen de judecată, prima zi de înfățișare având loc la 5 octombrie 2009, întrucât la termenul din 18 mai 2005 (primul termen de judecată) cauza a fost amânată în vederea studierii întâmpinării și/sau soluționării amiabile a litigiului, la termenul din 15 iunie 2009 (al doilea termen de judecată) reclamanta a depus o precizare de acțiune, astfel încât pricina s-a amânat pentru 7 septembrie 2009 (al treilea termen de judecată) în vederea comunicării precizărilor, dată la care cauza a fost amânată datorită protestului magistraților la 5 octombrie 2009, când s-a și soluționat.
În drept a invocat art. 299 și următ. din Codul d e procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9, coroborat cu art. 3041din același cod.
Intimata Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, arătând că în mod corect Tribunalul Arada dat în debit reclamanta întrucât, deși în ședința din 15 iunie 2009 i-a pus în vedere să timbreze cererea de chemare în judecată cu diferența de 6.832,50 lei, aceasta a eludat legea și, profitând de tranzacția încheiată cu societatea de asigurare, a ignorat dispoziția instanței. De asemenea, este justă și decizia de a obliga reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, renunțarea la judecată nefiind făcută la prima zi de înfățișare, condiții în care, în temeiul art. 246 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, pârâtul în mod întemeiat a solicitat plata cheltuielilor ocazionate de proces.
Intimatul a depus concluzii scrise prin care, de asemenea, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii tribunalului, cu cheltuieli de judecată, arătând că, în ceea ce privește primul motiv de critică, referitor la faptul că reclamanta nu putea fi obligată la plata diferenței de taxă judiciară de timbru, acest lucru reprezintă o culpă procesuală, care nu-i poate fi lui imputată, astfel că lasă soluția la aprecierea instanței.
Cu privire la cealaltă critică, privitor la cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate, a învederat că nu are relevanță dacă acțiunea a fost sau nu soluționată în fond sau aceasta a fost anulată ca netimbrată, acest aspect neputând justifica respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, deoarece acordarea lor se bazează pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, așa că reclamantul trebuie să răspundă în toate cazurile în care partea adversă a efectuat anumite cheltuieli, indiferent de modul în care a fost soluționat litigiul. Susținerile recurentei în sensul că societatea nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată deoarece renunțarea la judecată și la dreptul pretins s-ar fi făcut înaintea primei zile de înfățișare nu sunt întemeiate. Din cuprinsul art. 275 din Codul d e procedură civilă se poate observa că, indiferent dacă renunțarea la judecată și la drept s-a făcut până la prima zi de înfățișare, în cazul în care pârâtul a fost pus în întârziere, se poate pretinde plata acestor cheltuieli. Recurenta omite să facă referire la notificarea de punere în întârziere și propunerea de conciliere prin care i-a adus la cunoștință pârâtului intimat că în urma evenimentului rutier din data de 12 aprilie 2008, al cărui autor a fost, are de achitat anumite despăgubiri, somându- să efectueze de urgență și necondiționat în termen de cel mult cinci zile de la primire plata. De asemenea, se preciza că în situația în care pârâtul nu va achita debitul integral, nu va contacta creditorul sau nu va da curs convocării la conciliere, el va fi acționat în justiție pentru recuperarea creanței, caz în care va suporta cheltuielile de judecată și cele de executare silită. Având în vedere aceste aspecte, pentru intimat nu are nicio relevanță dacă în momentul pronunțării încheierii recurate era sau nu la prima zi de înfățișare.
În ceea ce privește aprecierea că suma de 14.280 lei ar fi foarte mare pentru munca depusă în cauză de către avocat, s-a arătat că acest punct de vedere este unul subiectiv și vexatoriu raportat la cuantumul pretențiilor reclamantei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea intimatului la plata sumelor de 77.011,00 lei, reprezentând despăgubiri, și de 227.622,93 lei, reprezentând daune accesorii (prejudiciu și beneficiu nerealizat), în total rezultând un debit de 304.633,93 lei. Din această sumă, 193.600 lei reprezintă doar beneficiul nerealizat de către societate într-o perioada de 11 luni, astfel că onorariul avocatului intimatului, care include toate demersurile pe care acesta le-a făcut (răspunsul la notificarea primită de la creditoare, întâmpinarea depusă la Tribunalul Arad și deplasările făcute la această instanță) este unul normal și firesc în raport cu pretențiile pe care le avea recurenta. În mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 246 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, care statuează că dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli, soluția justificându-se prin aceea că, înainte de comunicarea acțiunii, pârâtul nefiind încunoștințat despre existența procesului, nu s-a aflat în situația de a efectua cheltuieli cu procesul. Or, în cazul de față, recurenta l-a notificat pe pârât, astfel că, la solicitarea intimatului, instanța era normal să-l oblige pe reclamant la cheltuieli. În același timp, nu trebuie ignorat nici rolul cheltuielilor de judecată, de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale. Jurisprudența noastră a făcut o aplicare a principiului menționat, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 11/1959, statuând că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate de partea câștigătoare. Cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, ele având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare, ele constituind și o frână în calea procesivității excesive a unor persoane. Nu în ultimul rând, Legea nr. 51/1995 instituie principiul potrivit căruia onorariul avocațial se stabilește pe bază de negociere între părțile raportului juridic de asistență juridică. De astfel, Curtea Supremă de Justiție a decis că instanța nu este îndreptățită să reducă onorariul convenit de avocat cu clientul său, în motivare reținându-se că, potrivit art. 34 din lege, contractul dintre părțile raportului juridic de asistență juridică nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, otrivit p. statutului profesiei de avocat onorariul fiind stabilit prin negociere între avocat și client.
Examinând recursul declarat, în baza art. 304, art. 3041și art. 312 Cod procedură civilă, prin prisma motivelor arătate, a apărărilor intimaților, precum și din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 2 din același cod, cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată că acesta este întemeiat și urmează să fie admis ca atare, dispunându-se casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Arad, având în vedere următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie reținut faptul că în speță nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de pct. 7 și 8 ale art. 304 din Codul d e procedură civilă, întrucât nu ne aflăm în situația în care tribunalul nu și-ar fi motivat hotărârea prin care a luat act de voința părților, încheierea recurată necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii și nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotărârea pronunțată de prima instanță, deși nu este lipsită de temei legal, a fost dată cu aplicarea greșită a legii. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greșit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanțele ei - greșita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislația în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile recurentei privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanțial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezența primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiții: a) legea pretins violată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății; b) să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigențelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanța, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, în raport cu exigențele textelor de lege, ipoteză care se regăsește în speță.
Astfel, prin încheierea atacată tribunalul a luat act atât de renunțarea la dreptul pretins, cât și la judecarea cererii de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta A împotriva pârâților și Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ), obligând societatea reclamantă să plătească d-lui suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Procedând în acest fel, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât, față de conținutul înscrisului intitulat "Tranzacție", depus la dosar atât de reclamantă la termenul din 15 iunie 2009, cât și de pârâta Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ) la data de 18 iunie 2009, judecătorul fondului trebuia să se edifice dacă părțile au înțeles să pună capăt litigiului printr-o tranzacție, consecința fiind aceea că "învoiala" lor va alcătui dispozitivul hotărârii, care deși constituie un act de dispoziție, reprezintă un contract judiciar care, ca orice convenție, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acțiunii în anulare pentru motivele prevăzute de lege, sau dacă nu, care este actul de dispoziție pe care reclamanta a înțeles să îl emane, distincția fiind anevoioasă nu numai pentru că cele două forme ale desistării se află sub semnul unor trăsături comune, dar și pentru că însăși operația de departajare nu este lesnicioasă, manifestarea de voință a reclamantei fiind imprecisă, instanța având datoria de aoi nterpreta, în mod greșit prin încheiere tribunalul luând act atât de renunțarea la judecată, cât și de renunțarea la dreptul subiectiv. Aceasta, deși primul act de dispoziție poate fi determinat de ivirea în viitor a unor împrejurări mai favorabile pentru poziția procesuală a reclamantului, efectele renunțării producându-se retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară declanșării litigiului, motiv pentru care, în cazul în care dreptul la acțiune nu s-a prescris, reclamantul are posibilitatea de a introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiași drept, fără să i se poată opune cu succes autoritatea de lucru judecat, în procesul anterior nejudecându-se, practic, nimic. În schimb, prin renunțarea la dreptul subiectiv pretins împotriva pârâtului, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată prin care să urmărească valorificarea respectivului drept. Tocmai de aceea, în acest caz, pentru pârât nemaiexistând riscul de a fi acționat din nou în justiție, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța să ia act de renunțarea la drept, acțiunea introductivă urmând să fie respinsă ca nefondată.
Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune (se sprijină pe manifestarea voluntară de voință a reclamantului, numai uneori urmată și de consimțământul pârâtului, au ca efect închiderea sau stingerea judecății, prin renunțarea la judecată închiderea procesului constituind efectul principal al renunțării, iar prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, stingerea constituind efectul secundar al renunțării, amândouă exprimă dorința de conciliere), distincția dintre ele este absolut necesar a fi făcută, tocmai pentru că prin renunțarea la judecată reclamantul nu-și abandonează și posibilitatea de a exercita ulterior o acțiune împotriva aceluiași pârât, cu același obiect și cu aceeași cauză, în timp ce prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății reclamantul renunță definitiv la pretenția sa, nemaiputând reînvesti instanța cu o cerere identică, efectele juridice ale actelor de dispoziție mai sus analizate fiind diferite. Or, față de conținutul dispozitivului hotărârii primei instanțe, presupunând că aceasta ar rămâne irevocabilă, nu se poate ști dacă societatea reclamantă mai are sau nu dreptul, în cadrul termenului de prescripție, să promoveze un nou proces pentru a-și acoperi integral paguba pe care a reclamat-o, ținând seama că potrivit actului depus la dosar i-a fost plătită de societatea de asigurare doar suma de 50.000 lei, deși cererea de chemare în judecată a fost precizată pentru despăgubiri de 304.633,93 lei.
Pe de altă parte, încheierea atacată este nelegală și întrucât, în ceea privește suma pentru care recurenta a fost dată în debit, constând în diferență de taxă judiciară de timbru de 6.832,50 lei, judecătorul fondului, deși la termenul din 15 iunie 2009 constatat și pus în vedere reprezentantului societății necesitatea timbrării la valoare, sub sancțiunea anulării cererii, ulterior el a soluționat acțiunea în pretenții fără să facă aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, care statuează fără echivoc că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit fiind sancționată cu anularea cererii, prevederi similare fiind cuprinse și în art. 9 din nr.OG 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare. De asemenea, tribunalul, invocând art. 23 alin. 21din Legea nr. 146/1997, modificată, (trimiterea la art. 24 fiind o simplă eroare materială) în mod greșit a făcut aplicarea, prin analogie, a alin. 5 al art. 20 din același act normativ, referitor la darea în debit pentru diferența de taxă de timbru neachitată. Acest din urmă text de lege privește exclusiv instanțele de control judiciar, statuând că în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât darea în debit se referă la "debitoare" (or, în primul alineat al dispozitivului sunt menționați doi debitori - dl. și Romania Asigurare Reasigurare B (fostă ) -, deși aceștia au avut calitatea de pârâți și, deci, nu datorau nicio taxă judiciară), fără a se preciza expres partea, cu indicarea elementelor de identificare strict necesare în vederea executării hotărârii.
Față de cele reținute, în baza art. 312 alin. 2 și 5 din Codul d e procedură civilă, Curtea urmează să admită recursul formulat de reclamanta A, să caseze în tot încheierea atacată și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie, urmând ca această instanță să verifice atât actul de dispoziție depus de părți, cât și existența la dosar a taxelor judiciare aferente cererii de chemare în judecată, precum și să statueze cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtul persoană fizică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A, cu sediul în loc. A, str. -, -. B,. 8, jud. A, împotriva încheierii nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâtul intimat, domiciliat în loc. T,-,. 2,. 10, jud. T, și pârâta intimată Romania Asigurare Reasigurare (fostă ), cu sediul în B,- A, clădirea Conect 3,. 2, sector 2 și, în consecință:
Casează în tot hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. - 01.02.2010
Tehnored. - 02.02.2010 /5 ex./ 3 com.
Prima instanță: Tribunalul Arad
Judecător:
Președinte:Raluca SuciuJudecători:Raluca Suciu, Maria Ofelia Gavrilescu, Csaba
