Spete pretentii comerciale. Decizia 441/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 441
Ședința publică de la 10 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liliana Crîngașu
JUDECĂTOR 2: Rodica Zaharia
GREFIER - - -
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelantele - - și - B SRL împotriva sentinței comerciale nr.2481/13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială, în contradictoriu cu intimatul .
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au fost consemnate prin încheierea de ședință din data de 3.11.2009, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Prin sentința comercială 2481/13.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta - - și - B SRL, fiind obligată pârâta - B SRL la plata către reclamantă a sumei de 966.164,31 lei - echivalentul a 265.269,43 euro la cursul BNR din 06.06.2008, reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata sumei de 12.852,98 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - B SRL, se reține existența identității între persoana chemată în judecată și subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligațional dedus judecății, identitate evidențiată prin clauza 22.2. a contractului de execuție lucrări nr.348, dispoziție contractuală care cuprinde clauza penală conform căreia "în cazul în care utilizatorul/beneficiarul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzută la clauza 18.1, acesta are obligația de a plăti ca penalități, o sumă echivalentă cu 0,5% pe zi de întârziere din plata neefectuată până la efectuarea plății".
Se reține astfel că pârâta - B SRL și-a asumat, în solidar cu Leasing atât obligația de plată a facturilor emise de executant, cât și cea de plată a penalităților de întârziere.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, se reține că prin convenția intitulată "contract de novațiune" încheiat la data de 3.05.2005, acest pârât și-a asumat numai obligația de plată a facturilor emise de către - -, nu însă și obligația de plată a penalităților stabilite în sarcina utilizatorului și beneficiarului prin contract de execuție lucrări nr.348/1.06.2009.
Se arată că, față de principiul libertății contractuale, în raport de dispozițiile art.969 și 1066 Cod civil, pentru se dispune obligarea unei părți la plata penalităților de întârziere, este necesar să se prevadă expres o clauză penală în acest sens.
Pe fond, referitor la facturile neachitate în baza cărora au fost solicitate penalitățile de întârziere, se reține faptul acestea au fost primite de Leasing, conform mențiunilor făcute în cuprinsul acestora. Întrucât Leasing nu a procedat la plata sumelor facturate în temeiul prev. de art.18.1, pârâtei - B SRL îi incumbă obligația plății în conformitate cu dispozițiile art.5 lit.b din actul adițional a debitului principal, dar și a penalităților de întârziere în temeiul clauzei penale regăsită în art.22.2 din contractul de execuție nr.348/1.06.2004.
Se mai arată că pârâta - B SRL nu se poate prevala de lipsa confirmării exprese a facturilor de către Leasing atâta timp cât nu s-a făcut dovada formulării unor obiecțiuni din partea utilizatorului/beneficiarului. Clauza 18.4 alin.3 stabilește în sarcina utilizatorului și beneficiarului confirmarea situațiilor de plată în termen de maxim 2 zile lucrătoare de la predarea lor spre însușire de către executant. Omisiunea confirmării lucrărilor la care fac referire facturile nu exonerează pârâta de obligația asumată, în condițiile aplicării principiului forței obligatorii a contractului, consacrat prin disp. art.969 Cod civ. și cel al executării cu bună-credință al convențiilor instituit prin art.970 Cod civil.
Se mai reține și că pârâta nu poate invoca pentru a paraliza pretențiile părții adverse, faptul că facturile nu poartă denumirea sa, atâta timp cât obligația ce-i incumbă are ca obiect "plata facturilor confirmate de Leasing". Se mai arată că reprezentantul legal al pârâtei a recunoscut, prin proces-verbal nr.1/14.07.2005 existența unui debit față de reclamantă reprezentat de c/val. facturilor scadente" și neachitate până la 1.07.2005.
Referitor la cuantumul penalităților solicitate, tribunalul a invocat disp. art.4 din Legea 469/2002 potrivit cărora totalul penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căruia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stabilit contrariul. Părțile nu au precizat expres că valoarea penalităților poate fi superioară cuantumului debitului principal, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, tribunalul a limitat cuantumul penalităților calculate și pretinse de creditoare la suma de 265.269,43 euro, în echivalent lei, ce corespunde valorii debitului principal.
Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta și pârâta - SRL.
Apelanta pârâtă solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantei în întregime, în principal admițând excepția lipsei calității procesual pasive, iar în subsidiar, ca nefondată.
Motivele de apel invocate sunt, în esență, următoarele:
Prin contractul de execuție nr.348/1.06.2004 beneficiarul lucrărilor, care era Leasing și utilizatorul - B SRL nu au intenționat să se oblige la plata lucrărilor efectuate de - - în solidar, ci evident și logic, așa cum era precizat în însăși contractul de execuție, întărit în acest sens de existența și prevederile contractului de leasing, leasing era finanțatorul și beneficiarul oricăror lucrări executate în baza contractului de execuție 348/2004, aceasta fiind voința expresă a părților atunci când au negociat și încheiat contractele, calitatea fiecăreia fiind expres și clar precizată în toate contractele încheiate, Leasing în calitate de beneficiar și finanțator plătitor, - B SRL în calitate de utilizator.
Apelanta-pârâtă susține că potrivit art.5 lit.b din actul adițional nr.1/IV.2005 rezultă, contrar celor reținute de instanța de fond, că singura parte care mai avea rolul de a confirma lucrările efectuate în vederea achitării oricăror sume către reclamantă era Leasing, încetând implicit aplicabilitatea prevederilor art.18.1 din contractul de execuție referitor la confirmarea situațiilor de lucrări de către reprezentantul - B SRL și excluzând astfel orice posibilitate ca - B SRL să poată confirma sau achita sume de bani în contul lucrărilor al căror beneficiar era Leasing, fără acordul expres al acesteia.
Prin urmare, - B SRL putea face plăți către - - numai în urma confirmării facturilor emise de de către Leasing, acest aspect fiind cât se poate de clar exprimat în art.5 lit.b din actul adițional la contractul de execuție 348/2004 pentru ca voința părților să nu mai poată fi interpretată altfel, actul adițional înlăturând solidaritatea contractuală existentă în baza contractului de execuție, iar - putând achita numai facturile confirmate de către Leasing, solidaritate pasivă care nu se prezumă.
În opinia apelantei pârâte, nefiind îndeplinită condiția contractuală, în sensul că Leasing nu a confirmat niciodată lucrările pretins a fi efectuate de în luna mai -iulie 2005, și nici nu a confirmat și aprobat facturile, în temeiul art.969 Cod civil, - era pe deplin îndreptățită să refuze plata facturilor și nu putea fi obligată la plată.
Lipsa confirmării lucrărilor de către Leasing nu este numai un motiv formal - procedural de refuz la plată din partea lui - B SRL, deoarece afecta direct dreptul acesteia de a recupera sumele plătite către de la Leasing.
Apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării în solidar a celor doi pârâți la plata sumei de 4.874.238,47 lei, echivalentul a 1.338.267,66 euro cu titlu de penalități de întârziere datorate în baza art.22.2 din contractul de execuție lucrări nr.348/2004.
Motivele de apel invocate sunt, în esență, următoarele:
În mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului câtă vreme contractul de novație prevede în art.3 lit.D plata de către pârât a facturilor în conformitate cu prevederile contractului de execuție lucrări nr.348/2004 iar în art.6 același contract face referire la plata penalităților de întârziere de către acest pârât.
În plus, se arată că penalitățile de întârziere sunt accesorii ale obligației principale, plata facturilor emise de pentru lucrările executate la imobilul proprietatea pârâtului, acesta fiind obligat la plata facturilor, în subsidiar cu - prin hotărâre definitivă și irevocabilă. De asemenea, se arată că pârâtul a achitat - - pe data de 6.02.2009 debitul de 959.159,01 lei la care fusese obligat, în solidar cu - B SRL prin sentința comercială nr.10805/1.10.2007 a Tribunalului București.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, apelanta-reclamantă invocă disp. art.3 lit.D din contractul de novație potrivit căruia obligația de plată asumată de către acesta este aceeași ca și obligația de plată asumată de pârâta - B SRL cât privește termenele de plată ori penalitățile de întârziere.
Prin urmare, în opinia apelantei pârâtul era ținut la achitarea în termen a facturilor sub sancțiunea plății penalităților de întârziere, ori pârâtul, deși și-a asumat prin contractul de novațiune obligația de plată a facturilor (fără TVA) în termenul contractual, a achitat aceste facturi de abia în 6.02.2009, urmare a procedurii de executare silită.
Din art.6 contractul de novație rezultă, contrar celor susținute de instanța de fond, că pârâtul și-a asumat și obligația de plată a penalităților de întârziere prevăzute de contractul de execuție nr.348/1.06.2004, câtă vreme acesta și-a rezervat un drept de retenție asupra construcției până la recuperarea integrală a sumelor plătite de el către apelanta-reclamantă, inclusiv a penalităților de întârziere, în baza contractului nr.348/1.06.2004.
Referitor la cuantumul penalităților de întârziere, apelanta-reclamantă susține că instanța de fond, în mod eronat a limitat acest cuantum atâta vreme cât părțile au prevăzut expres în art.22.2 din contractul de execuție că penalitățile se datorează până la efectuarea plății.
Astfel, din moment ce părțile au convenit că penalitățile se datorează până la efectuarea plății, instanța de fond nu avea dreptul să reducă cuantumul acestora, cu atât mai mult cu cât Legea nr.469/2002 nu obliga la utilizarea vreunei expresii sau formule sacramentale de genul "cuantumul penalităților poate depăși cuantumul sumei datorate".
Apelanta consideră că această limitare a penalităților apare ca inexplicabilă cu atât mai mult cu cât chiar instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că "voința părților exprimată în condițiile art.969 și 1066 cod civil a fost aceea ca penalitățile să curgă până la achitarea debitului principal"
În apel nu au fost solicitate probe noi părțile înțelegând să se folosească de probele administrate în fața instanței de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, motivele de apel invocate de către ambele părți, Curtea reține următoarele:
Referitor la apelul declarat de către pârâta - B SRL, Curtea constată că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente.
Contractul de execuție lucrări nr.348/1.06.2004 stabilește cu claritate calitatea fiecăruia dintre părțile contractante, precum și, drepturile și obligațiile fiecăruia dintre ele.
Astfel, potrivit art.1 - B SRL avea calitatea de utilizator, KLeasing pe aceea de beneficiar, iar - - calitatea de executant al imobilului a cărui executare a făcut obiectul contractului.
Obligațiile principale ale utilizatorului și ale beneficiarului erau acelea de plată a lucrărilor efectuate de către executant.
Dispozițiile contractuale prin care este reglementată această obligație de plată instituite în sarcina utilizatorului și a beneficiarului, pornind și de la calitatea fiecăreia dintre părțile contractante duc la concluzia că voința reală a părților la încheierea acestui contract a fost aceea ca obligația de plată a lucrărilor către - să aparțină Leasing, în calitate de beneficiar și de finanțator al lucrării în baza contractului de leasing încheiat cu utilizatorul -.
Astfel, potrivit art.18.1 lit.a) din contractul de execuție plățile urmau a fi efectuate către executant în termen de 7 zile de la primirea facturării emisă de către acesta, însoțită de situațiile de lucrări confirmate de reprezentantul utilizatorului.
De asemenea, potrivit art.18.4 alin.2 din contract (articol care a fost ulterior modificat prin actul adițional nr.1/IV.2005) decontarea lucrărilor urma să se facă pe baza situațiilor de plată și a atașamentelor confirmate de către -, în calitate de utilizator situațiile de plată lunare confirmându-se de către utilizator/beneficiar în termen de maximum 2 zile lucrătoare de la predarea lor spre însușire de către executant.
Toate facturile emise de către - au fost pe numele beneficiarului Leasing, în calitate de finanțator al lucrărilor, acesta din urmă achitând de altfel c/val. lucrărilor executate până la momentul în care s-a confruntat cu dificultăți financiare, fiind de notorietate publică starea acesteia de insolvență oficial constatată de către instanțele judecătorești de la sediul acesteia.
Actul adițional încheiat în aprilie 2005 vine să confirme faptul că până la încheierea acestuia, -, utilizatorul imobilului, nu avea nici o obligație de plată în nume propriu pentru lucrările efectuate în baza contractului de execuție.
Abia prin încheierea acestui act adițional se instituie în sarcina - o obligație principală de plată a lucrărilor, însă obligație ce se va naște doar în situația în care beneficiarul Leasing va întârzia plata facturilor peste termenul prev. la art.18.1 din contract și doar după confirmarea acestor facturi de către același beneficiar.
Dispozițiile art.5 lit.b din actul adițional prin care au fost modificate prevederile art.18 alin.2 și 4 din contract sunt clare în sensul reținut de către C: "în situația în care beneficiarul Leasing întârzie plata facturilor peste termenul prev. la art.18.1 din contract, utilizatorul - B SRL va asigura plata facturilor confirmate de Leasing, urmând ca utilizatorul și beneficiarul să regleze plățile și încasările în baza unui acord comun între părți".
Din interpretarea acestor dispoziții ale actului adițional rezultă neîndoielnic faptul că singura parte care mai avea rolul de a confirma lucrările efectuate în vederea achitării lucrărilor executate era Leasing, încetând implicit aplicabilitatea disp. art.18.1 din contract referitor la confirmarea lucrărilor de către reprezentantul utilizatorului.
Ca atare, utilizatorul - putea face plățile către doar după confirmarea facturilor emise de aceasta de către Leasing.
Obligația de a face dovada confirmării facturilor de către Leasing revenea apelantei reclamante și nu apelantei pârâte astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond, lipsa confirmării facturilor fiind o apărare de fond a pârâtei, aceasta neputând face dovada existenței unui fapt negativ, iar potrivit art.1169 Cod civil cel ce face o propunere trebuie să o dovedească, apelanta reclamantă nefăcând această dovadă.
La dosar nu există nici o dovadă din care să rezulte că facturile emise pe numele Leasing au fost confirmate de către aceasta astfel încât obligațiile de plată să se nască în sarcina apelantei pârâte -.
Prin același act adițional, părțile au stabilit ca în situația în care depășește termenul privind execuția lucrărilor, beneficiarul Leasing era îndreptățit să rețină din plata facturilor emise în luna iulie 2005 eventualele penalități de întârziere prev. la art.22.1 din contract.
Rezultă fără îndoială că intenția părților a fost aceea ca beneficiarul Leasing să plătească în continuare c/val. lucrărilor efectuate și doar în cazul în care acesta întârzie plata, acesta să fie efectuată de către, însă numai după confirmarea acestor facturi de către Leasing, având în vedere calitatea exclusivă a acestuia de finanțator și totodată de beneficiar al lucrării.
Atâta vreme cât în sarcina - nu s-a născut obligația de plată a facturilor neachitate de către Leasing, nefăcându-se dovada confirmării acestora, clauza penală instituită în art.22.2 din contract devine inoperantă.
Obligația - de a plăti penalitățile de întârziere ar fi fost imputabilă acesteia doar dacă nu ar fi achitat facturile din culpa sa, după confirmarea acestora de către Leasing, nerespectând astfel clauzele actului adițional implicit ale contractului de execuție, dovadă care nu a fost făcută însă.
Existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care - și au fost obligați la plata c/val. facturilor emise de către nu îndreptățește pe aceasta să obțină obligarea de drept a părților din prezenta cauză și la plata penalităților aferente, fără a pune în discuție din nou raportul juridic obligațional dintre părți astfel cum a fost reglementat prin contractul de execuție, actul adițional și contractul de novație, sentința judecătorească invocată având activitate de lucru judecat doar cu privire la dispozitivul acesteia, nu și cu privire la considerentele hotărârii, chiar dacă penalitățile de întârziere sunt accesorii ale obligației principale.
Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea în temeiul art.296 pr.civ. urmează să admită apelul declarat de pârâta - B SRL, să schimbe în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată cu privire la obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.
Referitor la apelul declarat de reclamanta - - Curtea urmează să-l respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului, în subsidiar cu -, la plata penalităților de întârziere în temeiul contractului de novație încheiat la data de 3.05.2005, invocând disp. art.3 lit.D potrivit căruia rezultă că pârâtul și-a asumat obligația de plată a facturilor emise de nu oricum, ci "în conformitate cu prevederile Contractului de execuție nr.348/1.06.2004".
Cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Curtea nu poate reține aceste susțineri ale apelantei reclamante pornind chiar de la dispozițiile contractuale invocate. Astfel, potrivit art.3 lit.D, va achita facturile emise de - - sau după caz de către furnizorii de materiale, echipamente sau dotări, aprobate de către și primite de la Leasing, în conformitate cu prevederile contractului de executare lucrări nr.348/1.06.2004 respectiv:
-plăți facturi (invoice) în contul - - deschis la BANK
-plăți facturi (invoice) garanții de bună execuție în contul - -."
Nu rezultă, nici măcar îndoielnic, faptul că pârâtul s-a obligat la plata penalităților de întârziere pentru facturile emise de către, neexistând nici măcar o trimitere în acest sens la contractul de execuție lucrări, contract unde sunt reglementate aceste penalități.
Existența unei clauze penale în sarcina pârâtului nu rezultă nici din disp. art.6 din contractul de novație care prevăd: "pentru plățile efectuate de către în contul Leasing către - - Leasing convine ca să aibă un drept de retenție asupra construcției până la data recuperării integrale a sumelor plătite de acesta către - a penalităților de întârziere și a oricăror alte daune i se pot aduce direct sau indirect ca urmare a neîndeplinirii de către Leasing a obligațiilor din acest contract, din contractul de execuție nr.348/1.06.2004".
Simpla referire a art.6 la recuperarea de către pârâtul a eventualelor penalități de întârziere care i se pot aduce ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către Leasing nu echivalează cu existența în sarcina pârâtului a unei solidarități pasive cu privire la plata penalităților de întârziere, neexistând expres nici o clauză penală în acest sens.
Prin contractul de novație pârâtul a devenit codebitor alături de debitorii inițiali din contractul de execuție, însă doar în ceea ce privește c/val. facturilor, în lipsa unei mențiuni ori trimiteri exprese cu privire la penalitățile de întârziere.
Și sub acest aspect este lipsit de relevanță faptul că pârâtul a fost obligat prin sentința comercială nr.10805/1.10.2007 la plata în solidar cu -, a c/val. unor facturi către, acest lucru neechivalând cu obligarea de plano a pârâtului și la plata penalităților pe considerentul că acestea sunt accesorii ale debitului principal, izvorul obligațiilor al celor două obligații fiind diferit.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel al - -, motiv care vizează neacordarea în totalitate a penalităților de întârziere, se vor avea în vedere considerentele reținute de către C în motivarea apelului declarat de către - B SRL, ocazie cu care s-a apreciat că aceste penalități nu se datorează în totalitate.
Totuși, pentru a lămuri problema de drept invocată, Curtea reține că potrivit art.4 din Legea 469/2002, lege în vigoare la momentul încheierii contractului de execuție, totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Ca atare, în lipsa unei dispoziții exprese în sensul că penalitățile de întârziere, respectiv cuantumul acestora, pot depăși debitul principal aferent, exprimată în orice modalitate ori formulă, dar din care să rezulte expres voința părților, apelantei-reclamante nu îi pot fi acordate penalități într-un cuantum care să depășească debitul principal, respectiv suma acordată prin sentința comercială nr.10805/1.10.2007 pronunțată de Tribunalul București.
Față de cele de mai sus arătate, Curtea în temeiul art.296 pr.civ. urmează să respingă apelul declarat de reclamantă, să admită apelul pârâtei - B SRL, să schimbe în parte sentința atacată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei față de pârâta - B SRL, ca nefondată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
În temeiul art.274 pr.civ. va obliga intimata - - la plata cheltuielilor de judecată către apelanta - B SRL reprezentând taxă timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMLELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta - - împotriva sentinței comerciale nr.2481/13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială, în contradictoriu cu intimații și - B SRL.
Admite apelul declarat de pârâta B SRL cu sediul în B,-, sector 4, împotriva aceleiași sentințe în contradictoriu cu intimații domiciliat în comuna, sat,-, Județul și cu - - cu sediul în B,-, sector 5.
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantă față de pârâta - B SRL, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Obligă intimata - - la plata sumei de 6887 lei cheltuieli de judecată (taxă de timbru) către apelanta - B SRL.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 10.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. Jud. - 20.11.2009
Tehnored. - 24.11.2009
6 ex.
Președinte:Liliana CrîngașuJudecători:Liliana Crîngașu, Rodica Zaharia
