Spete pretentii comerciale. Decizia 53/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 127/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 53
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Eugenia Voicheci
JUDECĂTOR 2: Adriana Teodora Bucur
GREFIER - -
*****************
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta pârâtă SC MEDICAL SRL împotriva sentinței civile nr.10854/20.10.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă MEDICAL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 07 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 14 ianuarie 2010, 21 ianuarie 2010 și 28 ianuarie 2010 când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a respins ca lipsită de interes cererea principală formulată de SC MEDICARE SRL (în prezent SC MEDICAL SRL) împotriva SC MEDICAL SRL și SC LEASING SA. A disjuns soluționarea cererii reconvenționale formulate de SC MEDICAL SRL împotriva SC MEDICAL SRL, acordând termen pentru continuarea judecății.
Prin cererea reconvențională, devenită cerere principală urmare a disjungerii și înregistrată sub nr-, SC MEDICAL SRL a solicitat ca pârâta SC MEDICAL SRL să fie obligată la plata sumei de 86.666,28 RON aferentă facturilor din perioadaaugust - octombrie 2006emise de SC LEASING SA în baza unor contracte de leasing pentru autoturisme și aparatură. A solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu SC LEASING SA următoarele contracte de leasing pentru aparatură medicală.
--CL- - 12504 pentru un audiometru diagnostic (P);
--CL- - 12431 pentru un ecograf 3500 (P);
--CL- - 12504 pentru un audiometru diagnostic ( MM);
--CL- - 12504 pentru un analizor ( );
--CL- - 12504 pentru o hotă flux laminar ( );
--CL--12504 pentru un analizor 911CE (S);
A arătat că a încheiat cu SC LEASING SA următoarele contracte de leasing pentru autovehicule:
-11548 pentru Peugeot B-21812, an de fabricație 2004 (B);
-12504/1 pentru Peugeot B-69730, an de fabricație 2005 (P);
-12504/5 pentru WV B-56312, an de fabricație 2006 (B ucurești);
-12504/5 pentru WV B-56338, an de fabricație 2006(P);
-11548 pentru Skoda B - 18616, an de fabricație 2004 (B);
-11548 pentru B-39-, an de fabricație 2004 (B);
-11548 pentru B-39-, an de fabricație 2004 (B);
-11548 pentru B-39-, an de fabricație 2004 (P);
12504/1 pentru B-46-, an de fabricație 2005 (B):
-12504/1 pentru B-46-, an de fabricație 2005 (P) și
-11548 pentru Skoda B-18617, an de fabricație 2004 (B).
Reclamanta a arătat că, la semnarea contractelor de leasing, a emis bilete la ordin pentru toată durata contractelor, bilete ce se decontau lunar, banca reținând automat bani din cont pentru sumele respective și că, urmare a notificării pârâtei, înregistrată sub nr. 1162 din 22 septembrie 2006, reclamanta i-a solicitat acesteia cu adresa nr. 5922 din 3 octombrie 2006 să se prezinte la sediul său la 9 octombrie 2006, pentru a clarifica o serie de aspecte referitoare la:
-situația plăților efectuate de reclamantă în baza contractelor de leasing preluate de pârâtă prin divizare;
-finalizarea documentației privind rezilierea sau denunțarea contractelor de leasing aferente mijloacelor fixe ce revin pârâtei;
-situația datoriilor existente în SC MEDICAL SRL la data întocmirii bilanțului de divizare;
-situația datoriilor constituite în SC MEDICAL SRL după data întocmirii bilanțului divizării, până la data pronunțării acestei divizări.
A susținut că pârâta nu a răspuns nici verbal, nici în scris solicitării până la data formulării cererii reconvenționale și a precizat că, până la aceeași dată, reclamanta a achitat către SC LEASING SA 86.666,28 lei în baza facturilor pentru perioada august - octombrie 2006, detaliind plățile pe mijloace fixe și pe perioade.
A mai arătat și că pârâta a recunoscut că la 4 mai 2006, data adoptării hotărârii AGA de divizare a SC MEDICAL SRL și înainte de finalizarea operațiunii divizării, că a preluat atât aparatura medicală, cât și autoturismele ce figurează în proiectul de divizare, astfel că aceasta a avut toate beneficiile rezultate din folosința acestora, lăsând toate datoriile în sarcina reclamantei.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile articolelor 969-970 Cod civil, pe principiile ce stau la baza dreptului de retenție (consacrate implicit de dispozițiile articolelor 771, 1444, 1618 și 1730 Cod civil), pe dispozițiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.31/1990 și pe dispozițiile articolelor 119-120 Cod procedură civilă.
La 15 aprilie 2008, reclamanta a formulat "precizări" privind obiectul cererii de chemare în judecată (filele 72-73 din vol. al III-lea al dosarului de fond), în care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 80.355,95 lei pentru perioada august-octombrie 2006 și de 261.481,93 lei pentru perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, aferente plăților pe care le-a efectuat în baza acelorași contracte de leasing indicate în cererea inițială. Și-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâta nu a preluat contractele de leasing și nu a făcut nici o plată aferentă nici după depunerea cererii înregistrată drept cerere reconvențională.
Privitor la această cerere, pârâta a invocat excepția tardivității depunerii ei, apreciind-o drept cerere modificatoare, iar instanța a respins această excepție la termenul din 19 mai 2008. Încheierea de la 19 mai 2008 nefiind atacată distinct cu apel, iar prevederile articolului 282 Cod procedură civilă în forma în vigoare la momentul declarării apelului (29 decembrie 2008) nemaiprevăzând că apelul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, Curtea apreciază că, prin hotărâre căzută în puterea lucrului judecat, s-a statuat că reclamanta a învestit legal instanțele cu cererea precizată la 15 aprilie 2008.
La termenul din 20 octombrie 2008, reclamanta a precizat verbal în ședință publică faptul că își limitează pretențiile la suma de 273.247 lei.
Prin sentința comercială nr. 10854 din 20 octombrie 2008, Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (rate leasing) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 și 6925,24 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că societatea pârâtă a luat ființă prin divizarea SC MEDICAL SRL, că proiectul de divizare a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1716 din 31 mai 2006 și că părțile au încheiat protocolul de predare - primire a activelor din anexele 1-17 ale proiectului de divizare la 12 iulie 2006, printre aceste bunuri numărându-se și cele indicate de reclamantă în cererea cu care a învestit instanța.
Tribunalul a reținut că efectul transmiterii cu titlu universal a unei părți din patrimoniul societății divizate parțial este, ope legis, subrogarea pârâtei în drepturile și obligațiile societății divizate aferente fracțiunii din patrimoniu transmise. Consecința, a reținut tribunalul, constă în faptul că, odată acceptată preluarea unor bunuri aflate în leasing, trebuia îndeplinită de către pârâtă și obligația de plată a ratelor restante, în lipsa unei convenții contrare.
Privitor la cuantumul ratelor, tribunalul și-a însușit concluziile expertizei contabile efectuate, modificate urmare a obiecțiunilor părților (filele 136-142 din vol. al III - lea ), reținând că ratele se ridică, pentru perioada august 2006-noiembrie 2007, la suma de 273.247 lei.
A apreciat întrunite condițiile acțiunii de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă caută, în sensul că patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea folosinței bunurilor (care reprezintă tocmai ratele suportate de reclamantă după data divizării) și că patrimoniul reclamantei s-a micșorat cu aceeași sumă plătită după preluarea activelor. A mai apreciat că reclamanta nu avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.
A făcut aplicarea dispozițiilor articolului 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel nemotivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 15 ianuarie 2009 pe rolul Curții de Apel București - Secția a Va Comercială.
Motivele de apel au fost depuse la 7 aprilie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de articolul 287 alineat 2 Cod procedură civilă.
În motivarea apelului s-a arătat în esență că apelanta - pârâtă a preluat bunurile indicate în cererea intimatei - reclamante, dar că nu au putut fi înscrise în contabilitate întrucât societatea de leasing a refuzat să încheie pentru acestea noi contracte de leasing în care apelanta - pârâtă să apară ca utilizator. A arătat apelanta - pârâtă că de aceea s-a aflat în imposibilitate de a plăti legal facturile emise de SC LEASING SA, în ciuda numeroaselor modificări pe care le-a trimis atât acestei societăți, cât și intimatei - reclamante.
Apelanta - reclamantă a evidențiat și situația contradictorie în care s-a aflat, situație concretizată de intenția sa de a plăti ratele de leasing pentru bunurile preluate, ca și de refuzul intimatei - reclamante de transmitere către apelanta - pârâtă a contractelor de leasing.
A apreciat că instanța a reținut greșit împrejurarea că intimata - reclamantă a fost obligată să plătească în continuare ratele de leasing, ignorând că intimata - reclamantă nu se supunea nici unui risc atâta vreme cât, urmare a rezilierii, bunurile din folosința apelantei pârâte aveau să reintre în patrimoniul finanțatorului.
A invocat adresa din 3 octombrie 2006 prin care SC LEASING SA și-a manifestat disponibilitatea de a modifica utilizatorul din contractele de leasing și a arătat că intimata - reclamantă nu și-a manifestat niciodată o astfel de intenție, a dovedit rea-credință și, prin plata ratelor de leasing, a forțat-o pe apelanta pârâtă la continuarea relației cu societatea finanțatoare. În acest mod - a subliniat apelanta - intimata reclamantă a pus-o în situația de a nu putea înregistra autoturismele în contabilitate, de a nu le putea utiliza pe drumurile publice și de a nu denunța contractele de leasing, plătind pentru apelantă o sumă importantă fără acordul expres al acesteia și optând în final pentru cumpărarea bunurilor, care nu au mai intrat în patrimoniul apelantei.
A criticat hotărârea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, susținând că acest tip de acțiune are un caracter subsidiar, putând fi folosită doar în lipsa altui mijloc juridic.
Apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 282 și următoarele Cod procedură civil și pe dispozițiile legii nr. 31/1990.
La 3 aprilie 2009, intimata - reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a reiterat situația de fapt și susținerile din cererea cu care a învestit prima instanță și a subliniat concluziile și constatările din expertiza întocmită în cauză, susținând că folosința bunurilor și lipsa dovezilor de plată a ratelor de leasing sunt necontestate de apelanta - pârâtă. A apreciat apelul ca neîntemeiat, susținând, în consens cu prima instanță, că divizarea a condus la un transfer de bunuri cu toate drepturile și obligațiile corelative către apelanta - pârâtă și indicând ca temeiuri de drept dispozițiile articolului 240 și cele ale articolului 251 din legea nr.31/1990.
A indicat OG nr. 51/1997 drept cadru legal pentru operațiunile de leasing și a susținut că intimata - reclamantă și-a micșorat patrimoniul, corelativ cu mărirea patrimoniului apelantei -pârâte cu suma de 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (!) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007.
A susținut că îmbogățirea fără justă cauză este unanim recunoscută de practica judecătorească și de doctrina juridică, a evocat prevederile articolului 992 cod civil și a arătat că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru restituirea îmbogățirii fără justă cauză.
A invocat și considerentele sentinței comerciale nr. 854 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului București - Secția a VI a Comercială, pronunțată în dosarul nr-, definitivă și irevocabilă.
A solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca întemeiat și îl va admite pentru următoarele considerente:
Curtea constată că apelanta - reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile articolelor 969-970 Cod civil, pe dispozițiile principiilor aplicabile în cazul dreptului de retenție și pe dispozițiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.-31/1990. Strict formal, apelanta - reclamantă a înțeles să uzeze de acțiunea în răspundere civilăcontractuală, neindicând niciodată expres în fața instanței de fond că a ales să uzeze de o actio de in rem verso și nefăcând nici implicit trimiterea la acest tip de acțiune și nici la existența condițiilor cumulative pentru exercitarea acestei acțiuni.
că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ceea ce presupune că partea are alegerea exclusivă și suverană asupra tipului de cerere cu care înțelege să sesizeze instanța, precum și a temeiurilor de fapt și de drept pe care să își întemeieze cererea.
, de asemenea, că indiferent de terminologia juridică sau nu pe care partea reclamantă o folosește pentru a-și caracteriza tipul de acțiune, indiferent de temeiul juridic indicat de parte în susținerea acțiunii, instanța de judecată este cea chemată a da calificarea corespunzătoare acestei acțiuni, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor articolului 84 Cod procedură civilă.
Numai că această posibilitate conferită instanței de judecată este atenuată și chiar anihilată în anume situații, una dintre acestea fiind cea din cauza de față, în care partea învestește instanța cu o acțiune în despăgubiri.
Doctrina și practica sunt unanime în a recunoaște trei izvoare obligaționale consacrate legislativ: contractul, delictul civil și faptul juridic licit. Sunt, de asemenea, unanime în a recunoaște că, pentru aceleași pretenții civile, nu este posibilă invocarea conjunctă a două sau a tuturor celor trei izvoare obligaționale. Rezultă pe cale de consecință obligația părții reclamante de a invoca drept temei al pretențiilor un singur izvor obligațional, corelativ cu limitarea adusă principiului instituit de articolul 84 Cod procedură civilă, respectiv a dreptului instanței de a soluționa cererea în pretenții în temeiul altui izvor obligațional apreciat ca aplicabil.
Această limitare este apreciată de C cu atât mai severă în cazul lui actio de in rem verso, cu cât această acțiune are trăsături specifice, date de caracterul său subsidiar în raport de celelalte mijloace juridice aflate la îndemâna reclamantului.
Concluzia care se impune în lumina acestor argumente este că, în cazul acțiunilor în pretenții (în despăgubiri), judecătorul este ținut în mod riguros, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 129 alineat 6 Cod procedură civilă, a soluționa cauza în raport de izvorul obligațional invocat de partea reclamantă, neputându-se substitui voinței acesteia decât cu consecința înfrângerii nepermise a principiului disponibilității, principiu fundamental ce guvernează procesul civil.
Revenind la pricina dedusă judecății, Curtea constată că intimata - reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, neexistând nici o modificare a tipului de acțiune pe parcursul judecății în fond.
Prima instanță a apreciat, însă, acțiunea ca întemeiată și a admis-o, schimbând izvorul obligațional, adică înlocuind contractul cu faptul juridic licit ca temei al pretențiilor și constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate a lui actio de in rem verso. Din acest punct de vedere, prin prisma considerentelor ce preced, Curtea apreciază că hotărârea este nelegală, fiind adoptată cu încălcarea dispozițiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedură civilă și a principiului disponibilității, principiu fundamental care guvernează procesul civil.
Curtea constată, însă, că apelanta - pârâtă nu formulează nici o critică la adresa hotărârii primei instanțe, cu atât mai puțin intimata - reclamantă. Apelanta - pârâtă invocă, în susținerea apelului, nesocotirea de către instanța de fond a demersurilor sale întreprinse în scopul regularizării contractelor de leasing (și, implicit, a bazei legale de plată a ratelor de leasing), a relei - credințe și a culpei intimatei-reclamante în neregularizarea acestor contracte. Invocă și nesocotirea de către prima instanță a caracterului subsidiar al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Sub acest din urmă aspect, apelanta - pârâtă a susținut doar că intimata - reclamantă avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru acoperirea pagubei suferite, fără a-l indica.
În atare situație, având în vedere lipsa oricărei critici a apelantei - pârâte sub aspectul încălcării de către prima instanță a dispozițiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedură civilă și a principiului disponibilității, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, posibilitatea nelimitată acordată ambelor părți litigante de a -și propune probe și de a-și formula apărări pe fondul litigiului circumscris lui actio de in verso, având în vedere de asemenea principiul tantum devolutum quantum appellatum, Curtea încă apreciază apelul ca întemeiat, pentru următoarele considerente:
În ce privește temeiul acțiunii introductive de instanță, neluat în analiză de prima instanță, Curtea apreciază că are a-l analiza în baza caracterului devolutiv al apelului, precum și prin prisma prevederilor art. 297 alin. 2 Cod procedură civilă, câtă vreme prima instanță s-a pronunțat pe fondul pretențiilor, nemaifiind posibilă trimiterea spre rejudecare a pricinii în fond.
Curtea apreciază ca neîntemeiată acțiunea în răspundere civilă contractuală, câtă vreme între părțile litigante nu s-a încheiat nici o convenție privitoare la plata ratelor de leasing pentru bunurile preluate de apelantă în urma divizării, iar temeiul divizării l-a constituit voința asociaților, manifestată în hotărârea adunării generale, care nu are valoarea juridică a unui contract. O astfel de obligație îi incumbă apelantei în temeiul legii, respectiv al art. 238 alin.3 din legea nr.31/1990, în forma în vigoare la momentul divizării, întrucât prin divizare operează transmisiunea de patrimoniu către societatea nou-înființată, iar patrimoniul, ca universalitate, se constituie din elemente de activ - în speță bunurile preluate -, precum și din elemente de pasiv - respectiv datoriile atașate acestor bunuri.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază ca neîntemeiată susținerea apelantei despre faptul că prin divizare a preluat doar elementele de activ, o atare situație nefiind stipulată expres în proiectul de divizare ( deși s-ar fi impus, așa cum reiese din interpretarea art. 251 alin. 1, 2 și 3 din legea nr.31/1990 ), ea neputând fi prezumată, față de principiul transmisiunii de patrimoniu, câtă vreme ar fi avut caracterul unei liberalități, asupra căreia voința părților trebuie exprimată fără dubiu.
Curtea a înlăturat apărarea intimatei reclamante întemeiată pe incidența dispozițiilor art.251.1 din legea nr.31/1990, întrucât aceste dispoziții legale vizează ipoteza în care, urmare a divizării, societatea comercială s-a desființat, ceea ce nu este cazul în speță.
Se constată că în cauză apelanta nu numai că nu a contestat această obligație, dar a făcut și demersuri, inclusiv judiciare, pentru respectarea ei, pretinzând, în schimb, că a fost pusă în imposibilitate de a face plata ratelor de leasing chiar de către intimată, ceea ce mută problema pe tărâmul aprecierii vinovăției în îndeplinirea unei obligații legale și se va analiza atunci când vor fi examinate condițiile de promovare a lui actio de in rem verso.
Curtea conchide, sub acest aspect, că nu sunt întrunite condițiile de antrenare a răspunderii contractuale, în lipsa unei convenții în acest sens între părțile litigante, intimata plătind ratele de leasing în baza unor contracte denunțate, față de care apelanta este terț în lipsa unei hotărâri judecătorești care să stipuleze contrariul.
Curtea apreciază că, față de probele administrate în cauză, nu sunt întrunite nici condițiile de promovare a acțiunii în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.
Următoarele împrejurări de fapt sunt necontestate:
- Apelanta se află în posesia unor bunuri, constând în aparatură medicală și autoturisme, care i-au revenit prin proiectul de divizare.
- Aceste bunuri formau obiectul unor contracte de leasing la momentul preluării.
- Contractele de leasing erau încheiate de intimată în calitate de utilizator și nu au fost transferate apelantei prin nici unul din modurile legale de transformare /transmitere a obligațiilor.
- După divizare și preluarea bunurilor, ratele de leasing au continuat să fie plătite de intimată, al cărei patrimoniu s-a micșorat astfel, în lipsa folosinței bunurilor, cu sumele determinate prin raportul de expertiză.
- Obligația de plată a ratelor de leasing revenea, după divizare, apelantei, potrivit considerentelor ce preced.
Revenind la temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost reținut de prima instanță, se constată că acesta este îmbogățirea fără justă cauză, temei neconsacrat legislativ de lege, dar acceptat unanim de doctrină și de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acțiune în răspundere patrimonială.
Faptul juridic licit este definit de legiuitorul român în art. 986 Cod civil drept fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți. Plecând de la această definiție și raportând-o la specificul cauzei de față, Curtea apreciază că în speță plata făcută necuvenit de intimată, dar în folosul apelantei nu poate constitui temei de antrenare a răspunderii acestei din urmă părți, întrucât nu îmbracă forma faptului juridic voluntar, astfel cum impun prevederile art.986 Cod civil. Astfel, dacă în privința obligațiilor inițiale decurgând din executarea contractului de leasing intimata a ales în mod voluntar ca plata să se facă prin bilete la ordin, remise finanțatorului ab initio, în privința plăților făcute în folosul apelantei după divizare nu mai subzistă elementul intențional care să dea plății caracter de fapt voluntar, plata făcându-se, așa cum intimata însăși o recunoaște, automat, prin onorarea biletelor la ordin la scadență. Așadar, modul de efectuare a plăților nu mai depinde de intimată, ci este efectul voinței societății finanțatoare, care o realizează prin prezentarea la plată a biletelor la ordin. Din acest punct de vedere, se poate afirma și că plata ratelor de leasing s-a făcut din fondurile intimatei, dar nu prin faptul acesteia, lipsind astfel o condiție fundamentală pentru exercitarea lui actio de in rem verso.
Se poate aprecia că nu este îndeplinită nici condiția liceității faptului cauzator de prejudiciu, impusă tot de dispozițiile art.986 Cod civil. Sub acest aspect, Curtea a apreciat întemeiată apărarea pe care apelanta a făcut-o în mod constant, în sensul că prin fapta culpabilă a intimatei a fost pusă în imposibilitate de a-și respecta obligația legală de plată. Curtea constată că apelanta nu este parte în contractele de leasing încheiate pentru bunurile care i-au revenit prin divizare, că societatea finanțatoare a continuat să emită facturi în sarcina intimatei și că intimata nu a dat curs notificărilor primite atât de la apelantă, cât și de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare pentru transferul obligațiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei.
În acest sens, Curtea reține că intimata, deși invocă în cererea cu care a învestit instanța că a convocat-o pe apelantă în vederea discutării mai multor probleme, printre care se afla și situația contractelor de leasing în litigiu, susținând că a făcut convocarea prin adresa nr. 5929 din 3 octombrie 2006 transmisă prin poștă recomandat cu confirmare de primire ( fila 3 din cererea reconvențională, respectiv fila 7 volumului I al dosarului de fond ), nu face dovada acestui demers. De asemenea, cu toate că pretinde că era direct interesată în lămurirea situației contractelor de leasing pentru bunurile preluate de apelantă, intimata nu dovedește care au fost demersurile întreprinse în concret cel puțin pe lângă societatea finanțatoare, cu care se afla în raporturi contractuale, deși această societate îi solicită concursul prin adresa nr.3390 din 25 octombrie 2006 ( fila 56 volumului I al dosarului de fond ), manifestându-și și disponibilitatea în adresa nr.1275 din 4 octombrie 2006, emisă către apelantă ( filele 10-11 ale aceluiași dosar ). Curtea reține că singurele demersuri dovedite în scopul sus-arătat îi aparțin apelantei, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 12-14 ale aceluiași volum din dosarul de fond.
Că apelanta a fost pusă în imposibilitate de a plăti în temeiul unor acte juridice întocmite legal exclusiv din culpa intimatei rezultă și din poziția procesuală pe care aceasta din urmă a avut-o în dosarul nr-, dosar din care s-a disjuns cererea ce formează obiectul prezentei judecăți. În acest dosar apelanta a încercat să lămurească situația contractelor de leasing din a căror executare izvorăsc pretențiile deduse judecății, sesizând instanța de judecată cu o cerere a cărei finalitate era tocmai asigurarea bazei legale a plăților pentru bunurile preluate la înființare. Curtea nu pune în discuție hotărârea pronunțată în acest dosar, care este irevocabilă, așadar căzută în puterea lucrului judecat, ci subliniază, legat de dosarul în care s-a pronunțat această hotărâre, doar faptul că apelanta este cea care a încercat să își asigure baza legală a plății, iar intimata, dincolo de faptul că nu a avut nici o inițiativă constructivă în acest scop, nici măcar nu a sprijinit demersul judiciar al apelantei, dimpotrivă, a formulat împotriva acesteia prezenta acțiune în pretenții.
Toate aceste aspecte au fundamentat convingerea Curții că izvorul prejudiciului înregistrat de intimata reclamantă prin plata ratelor de leasing pentru bunuri a căror folosință nu o avea îl constituie exclusiv inacțiunea culpabilă a intimatei pârâte, care nu a întreprins și nici inițiat nici un demers pentru transmiterea legală către apelantă obligației contractuale de plată, această inacțiune având caracterul faptului juridic ilicit.
Dincolo de aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză hotărârea primei instanțe este criticabilă și sub aspectul întinderii obligației de restituire a apelantei pârâte. Astfel, se constată că apelanta a preluat prin proiectul de divizare două tipuri de bunuri: aparatură medicală și autoturisme. Dacă în ce privește aparatura medicală nu s-a invocat și nici dovedit vreun impediment al exploatării, putându-se prezuma un spor al patrimoniului acestei părți cu valoarea obținută din folosința acesteia, în ceea ce privește autoturismele, este pe deplin întemeiată apărarea formulată constant de apelantă referitor la imposibilitatea folosirii lor în lipsa certificatelor de înmatriculare și a celorlalte documente care să le facă apte de circulația pe drumurile publice, deci de exploatare.
În această privință, Curtea reține că nu s-a dovedit de către intimată, căreia societatea de leasing i-a pus la dispoziție actele aferente autoturismelor, că la rândul ei le-a predat apelantei, pentru ca aceasta să aibă documentația legală în baza căreia bunurile să fie puse în circulație pe drumurile publice, potrivit destinației lor. Așadar nu se poate reține sporul patrimoniului societății apelante cu valoarea rezultată din folosința acestor bunuri.
Din acest motiv, Curtea apreciază că suma acordată de prima instanță nu este corect stabilită.Intimata reclamantă a solicitat și i s-a încuviințat proba cu expertiză contabilă, însă a fost preocupată de determinarea doar a sumei cu care s-a diminuat patrimoniul propriu, neexistând nici o cuantificare a sporului patrimoniului părții adverse. Or, în lipsa celor doi parametri și reținând și motivele pentru care Curtea a apreciat că apelanta nu a beneficiat de folosința autoturismelor, se poate lesne conchide că instanța de fond a acordat intimatei reclamante o sumă greșit determinată, întrucât principiul care guvernează materia îmbogățirii fără justă cauză este acela că restituirea trebuie făcută în limitele creșterii patrimoniului.
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Curții că prima instanță a stabilit în mod eronat situația de fapt și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor invocate, motiv pentru care va admite apelul în conformitate cu dispozițiile art.295-296 Cod procedură civilă, schimbând în tot hotărârea atacată. Apreciind că în cauză nu subzistă nici unul din temeiurile de angajare a răspunderii contractuale și că nu sunt îndeplinite nici condițiile de antrenare a răspunderii patrimoniale întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză,Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei,cu consecința înlăturării măsurii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă SC MEDICAL SRL, cu sediul în B, str. - - și ales în B,-,. 5 sector 2 și B,--91, împotriva sentinței civile nr.10854/20.10.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă MEDICAL, cu sediul în B,-,. 2 corp B,. camera 13 sector 5.
Schimbă în tot hotărârea atacată, în sensul că respinge cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Înlătură obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile libere de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
-
GREFIER
- -
Red.Jud.
Tehnored.
6 ex./
Tribunalul București - Secția a VI a Comercială
Judecător fond:
Președinte:Eugenia VoicheciJudecători:Eugenia Voicheci, Adriana Teodora Bucur
