Spete pretentii comerciale. Decizia 569/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1612/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 569
Ședința publică de la 17 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Eugenia Voicheci
JUDECĂTOR 2: Adriana Teodora Bucur
GREFIER - -
******************
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta reclamantă - - LEASING ROMANIA SA împotriva sentinței comerciale nr.4384/17.03.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă - & SRL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 03 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 10 2009 și 17 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului comercial d e față
Prin cererea înregistrată sub nr- la 29 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a VI - a Comercială, reclamanta - LEASING ROMANIA SA, cu sediul în Bac hemat-o în judecată pe pârâta - & SA, cu sediul în B și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 133.237,16 lei reprezentând cheltuieli aferente închiderii importului obiectului material al contractului de leasing financiar nr. 24572/2006. A solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de leasing financiar nr.24572 din 7 iunie 2006 pentru o barcă cu motor model, pentru importul căreia la 23 iunie 2006 fost emisă declarația vamală nr. I 16347. susținut că, potrivit Codului vamal și OG nr. 51/1997, drepturile vamale de import urmau să fie achitate la data finalizării operațiunii de import, respectiv la data încetării contractului de leasing financiar.
Reclamanta a arătat că prin actul adițional încheiat cu pârâta la 4 martie 2008 s-a convenit reducerea duratei de leasing de la 48 de luni la 21 de luni și, după încheierea perioadei de leasing, a depus la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale C documentul pentru regularizarea operațiunilor vamale deschis în baza articolului 27 alineat 2 din OG nr.51/1997, înregistrat sub nr. 39289 din 14 martie 2008 și întocmit în baza declarației vamale de import nr. 16347 din 23 iunie 2006, în care la rubrica 47 "Calculul impozitelor" figura doar TVA. Prin urmare,reclamanta a arătat că a achitat la 13 martie 2008 doar TVA aferent valorii reziduale, în sumă de 14.182 lei.
A susținut reclamanta că, potrivit articolului 10.1 din Condițiile generale de leasing, care sunt parte integrantă din contractul de leasing, utilizatorul este cel care răspunde de plata tuturor drepturilor vamale de import, având obligația de a le achita în conformitate cu actele constatatoare întocmite de autoritățile vamale, că această obligație a fost inserată și în actul adițional, fiind prevăzută și de articolul 27 alineat 4 din OG nr.51/1997.
Reclamanta a arătat și că, ulterior emiterii facturii aferente valorii reziduale, la 2 martie 2008 Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Caî ncunoștiințat-o despre necesitatea refacerii documentului de regularizare, întrucât acesta nu cuprinde și cuantumul accizelor, iar reclamanta a dat curs solicitării, refacturând pârâtei drepturile vamale de import, conform facturii fiscale nr. - din 31 martie 2008, suma datorată de pârâtă fiind 133.237,16 lei. În plus, reclamanta a arătat și că, având în vedere că documentul de regularizare nu este acceptat dacă nu se face și dovada plății drepturilor vamale de import, pentru a stinge datoria vamală și a închide importul, la 2 aprilie 2008 achitat și cota de acciză de 111.964 lei cu ordinul de plată nr. 19265, precum și TVA-ul aferent accizei, în sumă de 21.273 lei cu ordinul de plată nr. 19266, documentul de regularizare refăcut fiind aprobat de organele vamale la 7 aprilie 2008, fiind înregistrat sub nr. 85/4987 din 7 aprilie 2008.
În ce privește poziția pârâtei, a arătat că la 17 aprilie 2008 aceasta și-a manifestat refuzul de plată, invocând lipsa oricărui temei contractual sau legal, refuz menținut și ulterior convocării la conciliere directă.
Reclamanta a apreciat că pârâta datorează suma solicitată în conformitate cu dispozițiile articolului 161 alineat 16 Cod fiscal, articolului 208 alineat 4 Cod fiscal, articolului 2211Cod fiscal și articolului 412din HG nr. 610/2005, iar neplata acesteia ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru pârâtă.
Cererea este întemeiată în drept și pe dispozițiile articolelor 969-970 Cod civil, pe dispozițiile articolelor 7201- 72010Cod procedură civilă, pe dispozițiile OG nr. 51/1997, pe dispozițiile Codului fiscal și pe dispozițiile HG nr. 610/2005.
La 9 februarie 2009 pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat invocând în primul rând excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de împrejurarea că, după emiterea facturii pentru rata reziduală, prin care se transmite proprietatea asupra bunului, pârâta nu mai are calitate de utilizator, deci nu mai este parte contractantă, iar la momentul formulării întâmpinării nu mai are nici calitate de proprietar al bunului. A formulat apărări și pe fondul pricinii, apreciind acțiunea ca neîntemeiată și susținând că reclamanta avea obligația de a aștepta documentul de regularizare a operațiunilor vamale și abia apoi putea emite factură pentru rata reziduală, acțiunea fiind formulată cu invocarea culpei exclusive a reclamantei și cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Prin sentința comercială nr.4384 din 17 martie 2009, Tribunalul București - Secția a VI - a Comercială a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că din analiza cererii de chemare în judecată reiese că debitul pretins de reclamantă izvorăște din contractul de leasing și este anterior momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra bunului asupra căruia a purtat contractul de leasing.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut existența între părți a raporturilor contractuale de leasing financiar, a reținut că reclamanta i-a comunicat pârâtei factura fiscală nr.- din 12 martie 2008 în vederea închiderii leasingului, valoarea reziduală achitându-se o dată cu ratele de leasing și că în martie 2008 a operat transferul dreptului de proprietate, pârâta înstrăinând bunul astfel dobândit în august 2008 către - SRL.
A reținut și notificarea făcută la 28 martie 2008 de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C către reclamantă, precum și demersurile întreprinse de aceasta din urmă, astfel cum au fost prezentate în cererea principală, instanța confirmând întrutotul situația de fapt arătată de reclamantă.
Prima instanță a invocat prevederile articolului 27 alineat 2 din OG nr.51/1997 și punctul 3 din Anexa la Ordinul nr. 84/2007, din care a reținut că plata datoriei vamale este amânată la închiderea leasingului și a mai reținut și faptul că, la închiderea anticipată a unui contract de leasing financiar pentru achiziția unui bun din import, utilizatorului i se emite factura ce conține taxa vamală și accize, din actul adițional reieșind că locatorul urmează a factura utilizatorului, după închiderea importului, dreptul vamal de import, prestațiile privind închiderea contractului și transferul proprietății asupra bunului.
A reținut că se pune problema în speță dacă, după momentul la care au fost facturate prestațiile contractuale și la care a operat transferul proprietății bunului, mai pot fi impuse obligații de plată a accizelor, legalmente datorate, în condițiile în care culpa privind neplata accizelor nu îi incumbă utilizatorului. A apreciat că răspunsul la această problemă este negativ, întrucât reclamanta își invocă propria culpă în neemiterea facturii corespunzătoare, iar a admite altfel ar însemna a pronunța o soluție lipsită de echitate, de natură a prejudicia pe pârâtă, care, în baza principiului securității actelor juridice și a principiului previzibilității acestora, considerându-se proprietar și apreciind că și-a îndeplinit toate obligațiile rezultând din contractul de leasing, a înstrăinat bunul pentru un preț fără TVA foarte apropiat de valoarea accizelor.
Pentru aceste considerente, a apreciat acțiunea ca neîntemeiată, făcând în favoarea pârâtei și aplicarea articolului 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 7 iulie 2009 pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a V - a Comercială.
În motivarea apelului a fost reiterată prezentarea situației de fapt pe care s-a grefat litigiul părților și s-a susținut că, în domeniul leasingului, societatea de leasing, ca proprietar al bunului importat, este titularul importului și debitor direct față de stat, urmând să își recupereze de la utilizator cheltuielile efectuate cu drepturile vamale de import. Sub acest aspect, s-a susținut că premisele care stau la baza acestei operațiuni sunt contractuale și legale, respectiv articolul 3.3 și articolul 10.1.din Condițiile generale de leasing, reluate în actul adițional din 4 martie 2008, cu raportare la articolul 27 alineat 4 din OG nr.51/1997, în concluzie intimata - pârâtă, ca utilizator, fiind obligată să achite cheltuielile provenind din drepturile vamale de import.
A reiterat temeiurile de drept care au fundamentat calculul valorii accizei și a TVA-ului corespunzător, indicate în cererea introductivă de instanță.
Privitor la hotărârea primei instanțe, apelanta - reclamantă a apreciat că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost întemeiată pe culpa apelantei - reclamante, pe lipsa echității și pe principiul securității și previzibilității actelor juridice civile.
În ce privește culpa proprie imputată de prima instanță, apelanta - reclamantă a invocat faptul că declarația vamală de import depusă la data importului și avizată de organele vamale a fost completată din eroare fără menționarea accizei și a TVA-ului aferent, ceea ce nu îi poate antrena culpa. Sub acest aspect, apelanta - reclamantă a susținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 9.1. din contract, care prevăd că părțile au convenit încheierea unui contract de transfer al proprietății bunului după evidențierea valorii reziduale în contul locatorului și după îndeplinirea tuturor obligațiilor ce decurg din contract. .-se pe aceste prevederi contractuale, apelanta-reclamantă a susținut că transferul proprietății operează numai la momentul semnării acestui contract și sub condiția achitării celorlalte obligații, inclusiv drepturile vamale de import și că respectivul contract, ca negotium și ca intrumentum, nu a fost încheiat de părțile litigante.
A susținut, în cadrul acestei prime critici legate de culpa reținută de prima instanță în sarcina sa, că ar fi putut fundamenta o soluție de respingere numai dacă apelanta - reclamantă ar fi solicitat de la intimata - pârâtă eventuale penalități de întârziere sau amenzi aplicate de organul vamal.
În cadrul aceleiași critici, apelanta - reclamantă a susținut și că, chiar dacă s-ar presupune că din eroare a facturat mai puțin decât datora intimata - pârâtă, aceasta nu echivalează cu renunțarea la drept și nici cu remiterea de datorie, în considerarea dispozițiilor articolului 13.5 alineat ultim din Condițiile generale de leasing, după cum nu are ca efect exonerarea intimatei - pârâte de obligația de a plăti dreptul de import, obligație care izvorăște din lege și de care intimata pârâtă nu se poate apăra invocând necunoașterea legii.
A doua critică vizează aplicarea de către prima instanță a principiilor echității, previzibilității și securității actelor juridice. În ce privește principiul echității, prin prisma prevederilor articolului 100 din Codul vamal și al articolului 91 alineat 1 din Codul fiscal, care consacră dreptul organului vamal de a modifica din oficiu declarația vamală într-o perioadă de 5 ani și dreptul organului fiscal de a stabili obligația fiscală într-un termen de prescripție de 5 ani, a apreciat ca inechitabil în ce o privește pe apelanta - reclamantă să suporte plata unor debite ce o privesc pe intimata - pârâtă, ca utilizator, câtă vreme dispozițiile articolului 7 punctul 7 din Codul fiscal prevăd că riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate sunt în patrimoniul utilizatorului încă de la încheierea contractului de leasing. În lumina acestor argumente, a apreciat că teoriile previzibilității și securității actului juridic trebuie transpuse peste realitățile legislative și economice și că instanța de fond a ignorat faptul că intimata - pârâtă, deși i s-a notificat datoria constând în accize, a ales totuși să ignore debitul și să vândă bunul la o sumă mai mică, ceea ce infirmă aplicarea principiului de echitate reținut de instanță.
O altă critică vizează aprecierea nevinovăției intimatei pârâte în neplata drepturilor vamale, apelanta reclamantă susținând că această obligație este de sorginte legală și contractuală și nu este influențată de atitudinea culpabilă a debitoarei obligației. Sub acest aspect, apelanta - reclamantă a susținut că, de vreme ce obligația izvora din lege, intimata - pârâtă nu se putea apăra invocând necunoașterea legii, conform principiului de drept nemo ignorare legem censetur și dispozițiilor articolului 16 din Constituția României.
Ultima critică vizează acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum nepotrivit de mare în raport cu complexitatea cauzei, cu munca avocatului, cu numărul de termene de judecată acordată și cu probele administrate. Sub acest aspect, apelanta - reclamantă a subliniat și faptul că excepția invocată de intimata pârâtă a fost respinsă de prima instanță și a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să micșoreze semnificativ onorariul avocatului intimatei, în conformitate cu dispozițiile articolului 274 alineat 3 Cod procedură civilă.
Apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 282 și următoarele Cod procedură civilă, pe dispozițiile articolelor 969-970 Cod civil, pe dispozițiile articolului 7201-72010Cod procedură civilă, pe dispozițiile OG nr. 51/1997, pe dispozițiile Codului fiscal și pe dispozițiile HG nr.610/2005.
La 10 octombrie 2009, intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, formulând apărări în fapt și în drept față de motivele de apel.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de apelanta - reclamantă pe fondul cauzei privesc punctual argumentele invocate de instanța de fond, argumente care se referă la aplicarea a patru principii: principiul echității, principiile securității și previzibilității circuitului civil și principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, acesta din urmă coroborat și cu aprecierea inexistenței oricărei culpe a intimatei - pârâte în neexecutarea obligației de plată a datoriei vamale.
Curtea va analiza aceste critici după examinarea detaliată a prevederilor contractuale pe care se întemeiază acțiunea în pretenții a apelantei - reclamante, ca și după examinarea incidenței în cauză a dispozițiilor Codului vamal, ale Codului fiscal și ale altor acte normative care reglementează datoria vamală, datoria fiscală și pe titularii acesteia în cazul contractelor de leasing financiar.
Se impune a se aprecia ab initio că prima instanță a stabilit în mod corect și în consens cu părțile situația de fapt pe care s-a grefat litigiul de față, reținând existența raporturilor juridice întemeiate pe contractul de leasing financiar nr.24572 din 7 iunie 2006 și pe actul adițional de la 4 martie 2008.
A reținut de asemenea, în conformitate cu probele administrate, că, ulterior emiterii facturii fiscale privitoare la rata reziduală zero și după sesizarea făcută de organul vamal, apelanta - reclamantă a facturat în sarcina intimatei pârâte accize și TVA ce nu figurau în declarația vamală de import încheiată la 23 iunie 2006, în baza căreia se acordase liber de vamă, plătind la bugetul de stat sumele facturate cu acest titlu.
Relativ la accize, prima instanță a reținut că acestea erau legal datorate de către intimata - pârâtă, fără a aduce vreun argument de text în sprijinul acestei aserțiuni. Pentru considerentele ce se vor arăta, Curtea apreciază că intimata - pârâtă, ca utilizator în contractul de leasing privitor la un bun adus din import, nu datora accize în puterea legii și că, sub același aspect, sunt inoperante și clauzele nr. 3.3. și nr. 10.1 din Condițiile generale ce fac parte integrantă din contractul de leasing.
Potrivit dispozițiilor articolului 4 punctul 13 dinlegea nr.86/2006 privind Codul vamal al României, datoria vamalăreprezintă obligația unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export. Punctul 14 al aceluiași articol defineștedrepturile de importca fiind taxele vamale și taxele cu efect echivalent al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri.
Ordinul nr.84/2007 al Ministerului Finanțelor Publice, invocat chiar de apelanta - reclamantă, a fost edictat pentru aprobarea măsurilor de aplicare a reglementărilor în domeniultaxelor vamale,taxei pe valoarea adăugatășiaccizelor datorate în vamăîn cazul operațiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării României la Uniunea Europeană. Chiar din titulatura Ordinului în cauză reiese indiscutabil distincția taxă vamală - TVA-accize.
Potrivit articolului 1.2 din Anexa la acest act normativ, la punerea în liberă circulație a mărfurilor comunitare (cazul bărcii achiziționate în speță din Italia - fila 14 dosarului de fond),nu se datorează taxe vamale și nici dobânzi compensatorii, acest lucru reieșind de altfel și din declarația vamală de import de la 23 iunie 2006, unde taxele sunt zero. Pe cale de consecință, este nefondată și a fost înlăturată susținerea apelantei potrivit cu care intimata datorează sumele pretinse în cerere în temeiul legii, întrucât dispozițiile art.27 alin.4 din nr.OG51/1997 ( în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing ) fac referire numai la taxe vamale, care în speță erau zero, iar reclamanta solicită despăgubiri provenind numai din și din accize, acestea fiind în sarcina sa potrivit considerentelor ce se vor arăta.
În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată,Curtea reține că dispozițiile articolului 125 din legea nr.571/2003 privindCodul fiscalo definesc drept un impozit indirect datorat bugetului de stat, iar dispozițiile articolului 126 alineat 2, raportat la articolul 128 alineat 1 și la articolul 129 alineat 2 litera a din același act normativ prevăd că o astfel de taxă se aplică livrării de bunuri și prestărilor de servicii, în care include și contractul de leasing. Potrivit dispozițiilor articolului 127 din Codul fiscal, TVA este în sarcina persoanei impozabile, apelanta - reclamant, ca proprietar inițial al bunului și ca importator, încadrându-se în această categorie (articolul 127 alineat 1 și 2). În același sens sunt și dispozițiile articolului 150 alineat 2 din Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing.
În ceea ce priveșteaccizele, Curtea reține că dispozițiile articolului 162 din legea nr.571/2003 privind Codul fiscal le definesc drept taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru o serie de produse provenite din producția internă sau din import. Articolul 164 din același act normativ prevede că produsele sunt supuse accizelor la momentul importului lor în țară, iar articolul 165 teza I, raportat la articolul 166 alineat 1 litera c din codul fiscal prevede momentul exigibilității acestei taxe, care nu este prevăzut niciodată ca fiind momentul transferului proprietății bunului către utilizator, dispozițiile articolului 193 alineat 2 Cod fiscal fiind relevant în acest sens.
Din coroborarea tuturor dispozițiilor legale pe care Curtea le-a invocat reiese fără putință de tăgadă că atât taxa pe valoarea adăugată, cât și accizele sunt taxe datorate pentru bunuri de import, dar că acestea nu fac parte din drepturile de import, deci din datoria vamală, fiind distincte de aceasta din urmă. Având în vedere modul de calcul al accizelor și al taxei pe valoarea adăugată, care va fi prezentat în considerentele ce urmează, precum și dispozițiile art.157 alin.2 din Codul fiscal, Curtea apreciază că singura alăturare care se poate realiza între taxa pe valoarea adăugată ( ce are în componența ei și accizele ) și drepturile de import este dată de faptul că acestea se plătesc în cazul importurilor la organul vamal, numitorul comun al celor două taxe fiind așadar organul care le colectează.
Nici una din dispozițiile legale la care s-a făcut referire și nici o altă dispoziție din Codul vamal, Codul fiscal, HG nr. 44/2004, HG nr.610/2005 sau Ordinul nr. 84/2007 nu îl indică drept debitor al obligației de plată a TVA-ului și a accizelor pe utilizatorul din contractul de leasing financiar, Curtea reținând în cele ce preced că din interpretarea articolului 127, articolului 150 alineat 2 și a articolelor 164-166 din Codul fiscal reiese că debitoarea TVA și a accizelor este persoana impozabilă, respectiv cel care importă bunul, în speță apelanta - reclamantă. În același sens este și recunoașterea pe care apelanta însăși o face în motivele de apel atunci când susține că este debitor direct al statului ca titular al importului și proprietar al bunului importat (fila 4 dosarului de apel, Secțiunea I. 1"Aspecte care țin de obligația intimatei de plată a datoriei vamale").Plecând de la aceste considerente, Curtea apreciază că principiul nemo censetur ignorare legem nu poate fi aplicat în contra intimatei pârâte, pe care dispozițiile Codului fiscal și cele ale Codului vamal nu o definesc drept debitoare de și de accize la import.
Așadar singurul temei al acțiunii în pretenții îndreptată împotriva intimatei - pârâte rămâne convenția părților, respectiv articolul 3.3. și articolul 10.1 din Condițiile generale ce fac parte din contractul de leasing, precum și prevederea similară din actul adițional (fila 16 dosarului de fond).
În ceea ce priveșteTVA-ul aferent prețului,se constată că aceasta a fost prevăzut de părți în contractul de leasing și a fost plătit de intimata - pârâtă odată cu ratele, iar în ce privește același impozit datorat pentru rata reziduală, se reține că acesta a fost plătit de apelantă cu ordinul de plată nr.18645 din 13 martie 2oo8, așa cum rezultă din copia ordinului de plată aflată la fila nr. 20 dosarului de fond. Referitor la această din urmă plată, Curtea apreciază ca relevantă împrejurarea că apelanta nu solicită a fi recuperată de la intimată, ceea ce confirmă o dată în plus susținerea că apelanta este cea care o datorează.
Câtă vreme sumele achitate cu titlu de de către intimata - pârâtă odată cu ratele de leasing nu fac obiectul prezentei judecăți, Curtea nu le va lua în analiză, limitându-se doar la examinarea temeiniciei pretențiilor apelantei - reclamante în legătură cu ceea ce aceasta numește expressis verbis "acciza corespunzătoare obiectului material al leasingului, inclusiv a TVA-ului aferent"(fila 2 dosarului de fond - paragraful 10).
În ceea ce privește diferența de TVA, calculată și în funcție de accize prin raportare la dispozițiile articolului 139 alineat 1 și la dispozițiile articolului 208 alineat 7 litera b din Codul fiscal (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing, potrivit principiului de drept tempus regit actum), Curtea apreciază că aceasta nu este datorată, pentru considerentele pentru care apreciază ca nedatorată și acciza.
Așa cum s-a arătat în precedent, în cazul operațiunilor de importimportatoruleste cel care datorează bugetului de stat taxa pe valoarea adăugată și acciza, acest lucru reieșind indiscutabil și din dispozițiile legale care reglementează momentul exigibilității și momentul plății accizelor. Nici o altă dispoziție legală ulterioară, nici măcar HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii nr. 571/2003, modificată prin HG nr.610/2005 și nici chiar Ordinul nr. 84/2007 care aprobă măsurile unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată și accizele datorate în vamă în cazul operațiunilor de leasing aflate în derulare nu schimbă pe titularul acestor obligații și nici nu îi conferă dreptul de a le transfera utilizatorului.
Dispozițiile legale care stabilesc obligația de plată a TVA și a accizelor sunt imperative. În ambele cazuri, debitorul obligației de plată are la îndemână pentru înlăturarea acestei obligațiidoar procedura de scutirede la plata celor două taxe, prevăzută de articolul 152 și următoarele din Codul fiscal pentru TVA, respectiv de articolul 199 și următoarele din același act normativ pentru accize.
Transferul acestei obligații către un terț, prin încheierea unei convenții în acest scop, încalcă astfel norme imperative, fiind evident că importatorul, care în cauză este și finanțator în contractul de leasing, își asigură de plano exonerarea de la plata stabilită de lege în sarcina sa pentru tipul de operațiune comercială pe care o desfășoară. Altfel spus, simpla contopire în persoana aceluiași subiect de drept a calității de importator și a celei de finanțator în contractul de leasing nu autorizează transferul unei obligații pe care legea o pune în sarcina importatorului ca proprietar inițial al bunului importat.
Acesta este motivul pentru care Curtea apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile articolului 969 alineat 1 Cod civil, aplicabile doar în cazul convențiilorlegalfăcute, reținând că toate clauzele contractuale din Condițiile generale anexă la contractul de leasing și din actul adițional la acest contract, referitoare la obligația utilizatorului de plată a costurilor în legătură cu importul, altele decât taxele vamale, contravin dispozițiilor legale imperative sus-amintite, prin care legea fiscală și vamală l-au definit indiscutabil pe debitorul obligației.
Și dacă, in extremis, s-ar accepta conformitatea cu legea a acestor prevederi contractuale, fără a proceda la o motivare subsidiară și păstrându-se în cadrul contractual pe care apelanta l-a invocat în susținerea cererii sale, Curtea încă apreciază că intimata - pârâtă nu datorează sumele pretinse de apelanta - reclamantă. Pe de o parte se constată că nivelul accizei nu este prevăzut în contractul de leasing, deși dispozițiile articolului 207 litera o, raportat la articolul 208 alineat 4 punctul 8 din Codul fiscal prevedeau nivelul accizei la momentul încheierii contractului. Din acest punct de vedere, prin raportare la principiul nemo censetur ignorare legem, invocat chiar de apelanta - reclamantă, aceasta nu se poate apăra invocând faptul că declarația vamală de import nu menționa decât TVA la rubrica 47 - Calculul impozitărilor, cu atât mai puțin cu cât rubricația preformată permitea completarea de către declarant cu toate taxele ce se datorau. Împrejurarea că declarația vamală de import nu a fost completată de apelantă, ci de către o altă persoană juridică, nu este exoneratoare de răspundere.Dispozițiile art.31 din legea nr.86/2006 prevăd posibilitatea conferită unui importator de a-și desemna un reprezentant în relația cu autoritatea vamală, reprezentant îndreptățit a completa în numele și pe seama declarantului declarația vamală ( art.31 alin.1 din codul vamal ). Or, atâta vreme cât nu s-a susținut în cauză că reprezentantul a fost considerat a acționa în nume propriu și pe contul său, astfel cum prevăd dispozițiile art. 31 alin. 8 din precitatul act normativ, este dincolo de orice îndoială că a acționat în numele și pe seama apelantei reclamante, care poartă întreaga răspundere pentru modul în care a fost completată declarația vamală, aceasta neputând opune intimatei nici necunoașterea dispozițiilor legale privitoare la obligația de plată a accizelor și nici neregularitatea provenită dintr-o faptă considerată a sa, întrucât ar înfrânge principiile nemo censetur ignorare legem, respectiv nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Potrivit dispozițiilor art. 155 alin.1 din legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de leasing, pentru livrările de bunuri și pentru prestările de servicii persoana impozabilă plătitoare de este obligată să emită factură fiscală, dispozițiile alineatului nr.8 literele f-h prevăzând expres mențiunile necesare pentru determinarea
Prin prisma acestor prevederi legale, Curtea apreciază că apelanta reclamantă, dincolo de faptul că era obligată să cunoască la momentul completării declarației vamale obligația proprie de plată a accizei pentru bunul importat, avea și obligația ca finanțator în contractul de leasing de a include acciza în costul total al bunului achiziționat de intimată, pentru ca aceasta din urmă să își evalueze resursele financiare și să accepte în cunoștință de cauză acest cost la momentul când a acceptat să plătească -ul și acciza datorate de importator. Acest lucru nu este lipsit de importanță, având în vedere valoarea considerabilă a sumelor facturate de apelanta reclamantă, pretinse în acțiune, valoare care ar fi fost în măsură să pună chiar sub semnul îndoielii încheiere contractului în aceste condiții oneroase.
Este de asemenea de luat în seamă și împrejurarea că apelanta, omițând din culpă introducerea accizei în costul total al contractului, solicită, ulterior emiterii facturii pentru rata reziduală, plata uno ictu a accizei și a diferenței de, într-un cuantum considerabil, făcând astfel ca situația intimatei să fie mult mai împovărătoare decât dacă această sumă ar fi fost repartizată uniform în cuprinsul ratelor de leasing.
Din această perspectivă, Curtea apreciază, răspunzând printr-un considerent comun tuturor criticilor în legătură cu fondul cauzei, că prima instanță a aplicat în mod corect principiile enunțate, cu următoarele remarci complementare. Dispozițiile art. 970 alin.1 cod civil instituie obligația executării convențiilor cu bună-credință, Curtea reținând că în speță intimata a efectuat plata tuturor obligațiilor contractuale pe care le-a cunoscut. Nefiind obligată în temeiul legii și la plata accizelor și neconvenind expres, față de calculul prezentat de apelantă, și la plata acestei taxe, Curtea apreciază că nu i se poate imputa că nu a anticipat o datorie pe care nu a consimțit în cunoștință de cauză să o preia. Ca atare, și dacă in extremis s-ar considera ca legală o clauză de preluare a accizei ca efect al voinței exprese a părților, datoria cu privire la acciză nu poate fi considerată ca o urmare neexprimată în contract, dar pe care o impune echitatea în raport de tipul contractului de leasing, astfel cum prevăd dispozițiile art.970 alin.2 Cod civil; dimpotrivă, criteriul de echitate operează în favoarea contractantului care și-a dus la bun sfârșit obligațiile exprese asumate în cunoștință de cauză.
Același principiu de echitate, coroborat cu principiul securității circuitului civil, impune ca, la sfârșitul contractului de leasing, utilizatorul care a optat pentru cumpărarea bunului să aibă garanția că, o dată plătite toate datoriile sale astfel cum au fost prevăzute în contract, cuantumul acestora să nu mai poată fi rediscutat, iar exercitarea prerogativelor de proprietar să nu fie îngrădită. În această ordine de idei, Curtea apreciază că previzibilitatea întinderii obligațiilor contractuale,ridicată de prima instanță la de principiu de drept, se impune a fi asigurată cu deosebire în materie comercială, unde transferul proprietății bunurilor se desfășoară cu rapiditate și în ritm susținut, acest imperativ al previzibilității făcând parte integrantă din securitatea circuitului civil.
Pe de altă parte, dispozițiile Ordinului nr.3512 /2008 al Ministrului Finanțelor Publice prevăd că facturile fiscale au regim de documente justificative, pe baza cărora se fac înregistrările în contabilitate. Efectul acestor prevederi legale constă în aceea că beneficiarul prestației, în speță intimata pârâtă, poate să efectueze plata numai în temeiul unei facturi fiscale emise cu respectarea cerințelor legale.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că apelanta nu era în drept să pretindă, iar pârâta nu avea posibilitatea de a face o plată legală în baza facturii fiscale seria -, nr. - din 31 martie 2008, întrucât în această factură, aflată la fila 19 dosarului de fond, la rubrica denumirea produselor sau a serviciilor apare cheltuiala cu accize, rezultând ad literam că apelanta se consideră în drept să factureze acciză separat și să îi aplice, respectiv să aplice impozit indirect la o taxă specială de consum.
Acest mod de întocmire a facturii contravine pe de o parte dispozițiilor art.155 alin.8 din Codul fiscal, care prevăd ce anume trebuie să conțină o factură fiscală, cu raportare specială la literele f-h ale acestui alineat.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că, pentru regularizarea datoriei și în îndeplinirea obligației legale de a emite facturi fiscale corespunzătoare, apelanta avea obligația de a storna facturile emise pe parcursul contractului de leasing și de a emite facturi noi, cu evidențierea corectă a În acest sens, Curtea invocă prevederile art. 208 alin. 7 din Codul fiscal, care prevăd că, la produsele de import, cota de acciză se aplică la suma rezultată din valoarea bunului în vamă, taxele vamale și taxele speciale. Invocă și prevederile art.139 alin. 1 și 2 din același act normativ, care prevăd că A se aplică la baza de impozitare, compusă din valoarea în vamă a bunului, taxe vamale, comision vamal, accize și alte taxe. Coroborând aceste prevederi legale, Curtea apreciază că este absolut exclus ca să se aplice individual pe componentele bazei de impozitare, iar o factură emisă în condițiile sus-enunțate nu poate servi drept document justificativ al plății pentru intimată, câtă vreme datoria nu constă, așa cum susține apelanta, în "acciză și -ul aferent",ci în acciză și diferența de calculată la întreaga bază de impozitare.
Nu în ultimul rând, Curtea apreciază că intimata era în drept să aștepte să facă plata tuturor obligațiilor născute și nefacturate doar în baza actului constatator emis de organul vamal competent, astfel cum chiar părțile au prevăzut în articolul 10.1. din Condițiile generale.
Numai că un astfel de act constatator nu s-a dovedit a fi fost emis în cauză. Apelanta - reclamantă a dat curs adresei nr. 3998 din 28 martie 2008 Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale C, adresă prin care i se solicitărefacerea documentului de regularizare,această adresă neputând fi încadrată în categoria actelor constatatoare prevăzute de Codul vamal.
În condițiile în care prin adresa sus-menționată se indica modul de calcul al accizei raportat la dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 84/2007, iar acest ordin era ulterior încheierii contractului și putea fi pusă în discuție inaplicabilitatea lui în raport de articolul 15 alineat 2 din Constituția României, în condițiile în care acest ordin făcea trimitere la aplicarea articolului 2211din Codul fiscal, iar acest articol nu exista la momentul încheierii contractului, fiind introdus ulterior prin articolul 213 din lege nr.343 din 17 iulie 2006, Curtea apreciază că, raportat chiar la stipulația din articolul 10.1 din Condițiile generale, apelanta-reclamantă avea obligația de a aștepta emiterea de către organul vamal a unui act constatator, prezervându-și implicit dreptul de a-l contesta în condițiile articolului 266 și următoarele din Codul vamal și asigurându-i intimatei - pârâte garanția bunei credințe că acciza și diferența de TVA suntlegaldatorate, astfel cum prevăd chiar dispozițiile articolului 3.3 din Condițiile generale.
În raport de aceste motive, prin care s-a răspuns global tuturor criticilor din apel,Curtea apreciază ca neîntrunite cerințele articolelor 969-970 Cod civil pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei pârâte în temeiul contractului. Curtea apreciază că soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei este legală și temeinică prin prisma considerentelor expuse în precedent și care, văzând caracterul devolutiv al apelului, vin în complinirea motivării sentinței atacate.
Este neîntemeiată și a fost înlăturată și critica relativă la acordarea unor cheltuieli de judecată nepotrivit de mari.
Se constată că prezenta cauză deduce judecății o pretenție considerabilă, de 133.237,16 lei, iar cauza este numai în aparență una obișnuită, aceasta presupunând studiul legislației specifice operațiunilor de leasing, al legislației vamale și fiscale, cu nenumăratele modificări survenite și care impun o permanentă și riguroasă aplicare a principiului tempus regis actum.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază ca lipsite de relevanță susținerile privitoare la numărul termenelor de judecată și la lipsa unei probațiuni complexe și de durată, după cum lipsită de relevanță este și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, câtă vreme soluția pe fondul cauzei îi este favorabilă intimatei-pârâte și parțial se întemeiază și pe argumente expuse de aceasta în întâmpinare.
De asemenea, se constată că apelanta - reclamantă se limitează la a invoca disproporția dintre cheltuielile de judecată acordate, pe de o parte, și complexitatea cauzei și munca avocatului, pe de altă parte, fără a prezenta un contracalcul care să convingă Curtea de această disproporție, ceea ce conduce la concluzia că partea însăși nu are reprezentarea sumei datorate în concret, așadar contestarea cuantumului cheltuielilor de judecată este fără fundament și nu i se poate da eficiență în condițiile articolului 274 alineat 3 Cod procedură civilă.
Toate aceste considerente au format convingerea Curții că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică atât pe fondul litigiului dedus judecății, cât și privitor la cheltuielile de judecată, de aceea în conformitate cu dispozițiile articolelor 295 și 296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă - LEASING ROMÂNIA(- LEASING ROMANIA RO ) SA, cu sediul în B, Șos. B-P, nr. 17-21,. 2 sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.4384/17.03.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă - & SRL, B,--32,. 4,. 41 sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile libere de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.Jud.
Tehnored.
4 ex./
Tribunalul București - Secția a VI a Comercială
Judecător fond:
Președinte:Eugenia VoicheciJudecători:Eugenia Voicheci, Adriana Teodora Bucur
