Spete procedura insolventei. Decizia 1386/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1386
Ședința publică din 3 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1010 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată M, reprezentată prin lichidatorul judiciar
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată depuse la data de 12 noiembrie 2009, prin registratura instanței, concluzii scrise din partea lichidatorului judiciar.
Dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din 27 octombrie 2009, cele declarate fiind consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, când,
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1010 din 18 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa dispus închiderea procedurii enței debitoarei M, reprezentată prin lichidatorul judiciar T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, tribunalul a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de ență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 1666 din 25 septembrie 2008 aceluiași tribunal procedura enței față de debitoarea Mam ai fost închisă, dar recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ost admis de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 167 din 3 februarie 2009, cu motivarea că maniera în care a procedat judecătorul-sindic nu a fost una conformă cu normele incidente în cauză, creditorii nefiind în măsură să decidă dacă sunt sau nu de acord să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată. Or, dacă creditorilor nu li s-a adus la cunoștință că în averea debitoarei nu există bunuri sau alte valori pentru a se acoperi cheltuielile administrative, este evident faptul că aceștia nici nu au fost în măsură să avanseze sumele corespunzătoare, neputându-se face presupuneri sub acest aspect până când nu există o confirmare clară din partea creditorilor.
În rejudecare, după casare, tribunalul constatând că, deși legal citați, niciunul dintre creditori nu s-a oferit să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură și că, față de această situație, lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii colective, care a fost deschisă prin încheierea nr. 671 din 9 aprilie 2008, în cauză fiind întocmite și comunicate notificările cerute de art. 61 din Legea enței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, a apreciat că cererea practicianului este întemeiată.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T, solicitând casarea hotărârii tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât judecătorul-sindic în mod nelegal a dispus închiderea procedurii concursuale față de debitoarea M, fiindu-i încălcate în acest fel drepturile procesuale prin care avea posibilitatea să-și recupereze creanța înscrisă la masa credală. Deși lichidatorul judiciar nu a primit actele contabile ale falitei el a solicitat închiderea procedurii fără să facă demersurile legale pe care le avea la dispoziție, mai precis nu a formulat plângere penală împotriva administratorilor societății, știut fiind faptul că nedepunerea respectivelor documente este sancționată de Legea nr. 85/2006 ca și infracțiune. De asemenea, neavând actele contabile, practicianul s-a pronunțat asupra incidenței prevederilor art. 138 din lege, arătând că în opinia sa nu se impune antrenarea răspunderii materiale a foștilor administratori. Aceasta, în ciuda faptului că potrivit textului menționat se poate solicita antrenarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei dacă aceștia nu au ținut sau au făcut să dispară actele contabile ale societății. Pe de altă parte, lichidatorul nici nu a solicitat creditorilor să avanseze sumele necesare continuării procedurii, pe adresa instituției recurente nefiind transmisă o asemenea cerere, astfel că practicianul nu poate face presupuneri sub acest aspect până când nu are o confirmare clară din partea tuturor creditorilor. Mai mult, având în vedere cuantumul creanțelor înscrise la masa credală, recurenta consideră că lichidatorul judiciar trebuia să depună diligențele necesare în administrarea procedurii de ență și nu să solicite închiderea acesteia. Deoarece hotărârea este dată fără drept de apel, creditoarea a solicitat ca la judecarea recursului instanța să nu se limiteze la motivele de recurs prevăzute de art. 304 și să facă aplicarea art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar, s-a prezentat la dezbateri și a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
ichidatorul judiciar nu are competența legală de a formula plângere penală împotriva administratorului societății debitoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 147 din Legea nr. 85/2006, modificată ("nedepunerea actelor contabile"), aspect ce rezultă cu claritate din cuprinsul art. 25, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. g) din același act normativ.
În ceea ce privește nesolicitarea antrenării răspunderii materiale a foștilor administratori criticile recurentei nu sunt întemeiate, simpla invocare a art. 138 lit. d) din Legea enței nefiind suficientă pentru a se angaja o asemenea răspundere. de specialitate s-a pronunțat în sensul că răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, ca natură juridică, este o răspundere civilă, care poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală, fiind necesară probarea îndeplinirii condițiilor acestei forme de răspundere. Ca atare, se poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei să fie suportat de membrii organului de conducere dacă s-a dovedit în mod cumulativ că aceștia au săvârșit cel puțin una dintre faptele prevăzute expres de legiuitor, culpa în ceea ce privește comiterea faptelor respective, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și ajungerea debitoarei în situația încetării de plăți, toate aceste elemente fiind absolut necesare a fi probate. Simpla ajungere în stare de ență sau de faliment nu echivalează cu angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății falite.
Referitor la faptul că instituția recurentă nu ar fi fost notificată pentru a-și manifesta acordul în vederea avansării sumelor de bani necesare continuării procedurii s-a arătat că textul art. 131 vorbește despre "creditorul care se oferă să avanseze sumele corespunzătoare", ceea ce înseamnă că inițiativa apaține acestuia și nu lichidatorului judiciar. Și apoi, este unanim cunoscut că creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice (T, în cazul de față) nu obișnuiește să avanseze bani în acest scop în procedurile la care participă. Pe de altă parte, cuantumul creanțelor nu condiționează în niciun mod conduita lichidatorului, acesta îndeplinindu-și toate obligațiile prevăzute de lege. De asemenea, s-a învederat faptul că recurenta a invocat același motiv și în recursul soluționat anterior de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 167 din 3 februarie 2009, iar după casare, prima instanță a luat act de faptul că niciunul dintre creditori nu intenționează să avanseze aceste sumele necesare continuării procedurii, situație în care critica este neîntemeiată.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii enței față de debitoarea nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susține instituția creditoare.
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar T prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanță în care acesta a propus închiderea procedurii de ență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei M, întrucât societatea falită nu mai desfășoară nicio activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și că în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea-cadru, dispunând închiderea procedurii colective.
Textul de lege menționat statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Având în vedere faptul că niciunul dintre cei doi creditori înscriși în tabelul definitiv de creanțe (fila 24 dosar de fond) nu s-a oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de ență față de societatea debitoare, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006, criticile recurentei fiind, de această dată, neîntemeiate. Prin acest caz de închidere a procedurii de ență legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menținerea procedurii deschisă. Rațiunea închiderii procedurii într-o astfel de situație rezidă în aceea că scopul legii - acoperirea pasivului debitorului ent - nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfășurarea ei, prin asemenea cheltuieli înțelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de ență. Din dispozițiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiții: inexistența bunurilor în averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative și faptul că niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli.
Ambele condiții pretinse de legiuitor sunt îndeplinite în speță, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite, iar creditorii nu au avansat sumele necesare continuării administrării procedurii. În atare condiții în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
În esență, singurele critici aduse de instituția recurentă sentinței civile nr. 1010 din 18 iunie 2009 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de ență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de ență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu toate acestea, în fața primei instanțe, lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura de ență față de debitoarea M, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. De asemenea, nici comitetul creditorilor nu a cerut judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea în răspundere pe motiv că administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori că acesta a omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Prevederile art. 138 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de ență a societății a fost cauzată prin una din faptele enumerate la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura enței. Potrivit prevederilor alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de ență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor. Acesta reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura enței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura enței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr M de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura enței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai Mac reanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în ență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a enței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurente, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a enței.
În ceea ce privește critica referitoare la nesolicitarea de către practician creditorilor să avanseze sumele necesare continuării procedurii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită în condițiile în care anterior a mai fost dispusă de către tribunal, tot în temeiul art. 131 din legea-cadru, închiderea procedurii colective, iar prin decizia civilă nr. 167 din 3 februarie 2009 instanța de control judiciar a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că maniera în care a procedat judecătorul-sindic nu a fost una conformă cu normele incidente în cauză, creditorii nefiind în măsură să decidă dacă sunt sau nu de acord să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată. Astfel, dacă creditorilor nu li s-a adus la cunoștință că în averea debitoarei nu există bunuri sau alte valori pentru a se acoperi cheltuielile administrative este evident faptul că aceștia nu au fost în măsură să avanseze sumele corespunzătoare, neputându-se face presupuneri sub acest aspect până când nu există o confirmare clară în acest sens. Or, în prezent, instituția creditoare nu mai poate susține cu temei că nu a fost încunoștiințat de lichidator sau de către instanță că în averea falitei nu există bunuri și că dacă creditorii nu vor avansa sumele necesare judecătorul-sindic va face aplicarea dispozițiilor art. 131. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reprezentantul său a fost prezent la termenul de judecată la care s-a propus închiderea procedurii enței, arătând că lasă la aprecierea instanței soluția în această privință.
Nu în ultimul rând, nu i se poate reproșa practicianului lipsa de diligență în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina sa, mai exact neformularea unei plângeri penale întemeiată pe art. 147 din Legea enței împotriva fostului administrator social atâta timp cât creditorii au dat dovadă de lipsă de rol activ în derularea procedurii de executare colectivă. De asemenea, și instituția recurentă, fiind unul dintre creditorii care și-au declarat creanța la masa credală, putea să formuleze plângere penală împotriva fostului administrator social pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de acest text de lege, lucru pe care nu l-a făcut.
Chiar dacă sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea îl va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că intimata a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Curtea va obliga instituția recurentă la plata sumei de 1287 lei cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat potrivit facturii seria -, nr. 0143/26.10.2009 și a chitanței seria -, nr. 0054/ 26.10.2009 emise de Societatea Civilă Profesională de Avocați și Asociații din Baroul Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1010 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată M, reprezentată prin lichidator judiciar
Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 1287 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /18.11.2009
Dact. /19.11.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Csaba Bela Nasz
