Spete procedura insolventei. Decizia 705/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 705
Ședința publică din 12 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 982/ din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentantă prin lichidator judiciar Reșița.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 982/ din 18 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului C-S a respins obiecțiunile formulate de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva raportului final din 20 noiembrie 2008 întocmit de lichidatorul judiciar Reșița, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului debitoarei, dispunând, totodată, în baza art. 132 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței societății debitoare, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în temeiul art. 136 din același act normativ, a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, iar în conformitate cu art. 135 din lege a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării ei în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 1031/ din 22 septembrie 2000 Tribunalul C-S a deschis procedura de reorganizare judiciară și a falimentului instituită prin Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei, în calitate de administrator judiciar desemnând Expert Reșița, iar prin încheierea nr. 410/ din 22 septembrie 2002 dispus intrarea debitoarei în procedura falimentului, în calitate de lichidator judiciar menținând același practician.
Cum însă, procedura falimentului nu a fost închisă până la 21 iulie 2006, când a fost abrogată Legea nr. 64/1995, după această dată procedura a continuat să se deruleze în conformitate cu Legea nr. 85/2006.
Luându-se act de împrejurarea că fostul practician în reorganizare judiciară și lichidare Expert Reșița nu s-a reorganizat în practician în insolvență, în conformitate cu prevederile nr.OUG 86/2006, prin încheierea comercială nr. 495/ din 28 februarie 2007 pentru administrarea procedurii colective s-a dispus desemnarea în calitate de lichidator a lui Ferm Consult T, iar prin încheierea nr. 476/ din 22 mai 2008 s-a luat act de încetarea calității de lichidator judiciar a acestui practician, în locul său fiind numit Reșița, care ulterior s-a transformat în societate civilă profesională cu răspundere limitată ().
Prin raportul final din 20 noiembrie 2008 lichidatorul a propus închiderea procedurii falimentului având în vedere că întregul patrimoniu al debitoarei a fost valorificat și că nu mai sunt alte surse pentru obținerea de lichidități pentru îndestularea creditorilor care s-au înscris la masa credală până la acoperirea integrală a creanțelor ce au fost declarate. Practicianul a mai arătat că în procedura de lichidare a averii societății debitoare au fost obținute lichidități în sumă totală de 61.088,75 lei, care au fost distribuite între creditori și pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii și că, față de probele existente la dosar, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii administratorului, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 (acesta fiind decedat).
Împotriva raportului final a formulat obiecțiuni doar creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, solicitând obligarea lichidatorului judiciar la refacerea raportului în sensul continuării procedurii de lichidare a debitoarei cu măsuri care să conducă la recuperarea sumelor datorate creditorilor. În susținerea obiecțiunilor s-a învederat, în esență, că deși în raportul final practicianul a arătat că sumele obținute au fost propuse spre distribuire creditorilor, instituția creditoare fiind propusă pentru suma de 14.247 lei, aspect pe care nu îl, totuși contestă faptul că în susținerea propunerii lichidatorul a arătat că, în opinia sa, nu sunt elemente care să susțină ideea că situația în care a ajuns s-ar datora faptelor săvârșite de către foștii administratori. Această apreciere este eronată deoarece o astfel de concluzie poate fi trasă doar de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor din fosta conducere a debitoarei, practicianul având datoria de a căuta modalități de recuperare a patrimoniului pentru a plăti cât mai multe dintre creanțele declarate la masa credală.
Lichidatorul judiciar nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 și următ. din Legea nr. 85/2006, având în vedere că aceste fapte trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea în încetare de plăți, scopul acestor norme fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale prin care să poată să-și acopere creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Creditoarea mai consideră că practicianul trebuia să menționeze persoanele din conducerea societății debitoare din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la Casa de Asigurări de Sănătate, instituție de la care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bap reluat creanța neachitată și în locul căreia se în drepturi.
Din economia obiecțiunilor se constată că acestea vizează în mod direct atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor din conducerea debitoarei în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 în scopul acoperirii pasivului acestei debitoare până la nivelul creanțelor înscrise la masa credală potrivit tabelului definitiv consolidat. Este corect că membrii organelor de conducere, din categoria cărora face parte și administratorul social, sunt răspunzători față de societate și pot fi obligați la plata unei părți din pasivul debitoarei în cazul în care au săvârșit vreuna dintre faptele enumerate în mod limitativ la alin. 1 al art. 138 și care au avut drept consecință ajungerea respectivei persoane juridice în starea de insolvență. Cum însă, potrivit acestui text, calitatea procesuală activă în a promova o acțiune în răspundere patrimonială împotriva persoanelor care au cauzat starea de insolvență o are numai administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul și cum luarea unei asemenea măsuri ține de managementul aferent procedurii, care aparține practicianului în insolvență, judecătorul-sindic, ale cărui atribuții, conform art. 11 alin. 2, sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cereri de natură judiciară aferente procedurii, nu se poate pronunța pe calea soluționării de obiecțiuni formulate în condițiile art. 129 alin. 1, în sensul dispunerii continuării procedurii de lichidare cu măsuri care să conducă la recuperarea sumelor datorate de către debitoare și de a pune în vedere practicianului să promoveze o acțiune în răspundere patrimonială împotriva administratorului. Or, în condițiile în care creditoarea a apreciat că în cazul debitoarei își găsesc aplicabilitate prevederile art. 138 alin. 1 și că lichidatorul nu a înțeles să formuleze acțiunea în răspundere, ea se putea adresa comitetului creditorilor pentru ca acest organ al creditorilor să ceară judecătorului-sindic să fie autorizat, în conformitate cu alin. 3 al art. 138, să introducă cererea de chemare în judecată, dovadă care în cauză nu s-a făcut, astfel că obiecțiunile au fost respinse ca fiind neîntemeiate.
După cum a precizat lichidatorul judiciar Reșița prin raportul final din 20 noiembrie 2008, toate bunurile din averea falitei au fost valorificate în cadrul procedurii de lichidare, iar sumele rezultate au fost distribuite între creditori și pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii. De aceea, instanța de judecată a apreciat că temeiul legal în baza căruia urmează a se dispune închiderea procedurii falimentului societății debitoare este art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, deși în raport el nu a fost indicat.
Pentru considerentele de mai sus, în baza art. 129 alin. 3 din același act normativ, tribunalul a aprobat raportul final întocmit de către lichidator și, în baza art. 132 alin. 2, dispus închiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prin recursul formulat, prima creditoare a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală și netemeinică, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru ca lichidatorul să modifice tabelul definitiv consolidat în sensul de a înscrie creanța Direcției Generale a Finanțelor Publice C-S în cuantum de 141.475 lei, astfel cum el a fost obligat prin sentința civilă nr. 463 din 7 decembrie 2004 Tribunalului C-S, urmând a reface și distribuția fondurilor obținute din lichidare conform legii, iar în subsidiar modificarea sentinței și a tabelului definitiv consolidat în sensul înscrierii instituției creditoare cu suma de 141.475 lei, urmând a se dispune distribuirea diferenței ce i s-ar fi cuvenit recurentei proporțional cu creanța sa, pentru următoarele motive:
Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S are o creanță certă față de societatea debitoare în cuantum de 114.233 lei, iar prin suplimentul de creanță nr. 1301/29.07.2004 a solicitat suplimentarea creanței cu suma de 27.241 lei, din însumarea celor două valori rezultând o creanță totală de 141.475 lei.
Întrucât în tabelul definitiv recurenta a fost înscrisă doar cu suma de 80.235 lei, a formulat obiecțiuni, care prin sentința civilă nr. 463 din 7 decembrie 2004 Tribunalului C-S au fost admise, constatându-se că instituția contestatoare are față de debitoare o creanță certă în cuantum total de 141.475 lei, dispunându-se înscrierea sa cu respectiva sumă. Cu toate acestea, lichidatorul nu a întocmit și nu i-a comunicat tabelul definitiv consolidat, modificat conform dispozitivului sentinței menționate, și nici planul de distribuție între creditori, în condițiile în care distribuirea fondurilor obținute din lichidare depindea de valoarea creanței Direcției Generale a Finanțelor Publice C-S care, fiind mai, determină și o sumă mai de distribuit către acest creditor.
În speță au fost încălcate mai multe dispoziții legale, și anume: art. 108 alin. 5 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit cărora tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanțelor admise împotriva averii debitorului, existente la data intrării in faliment, cu respectarea dispozițiilor art. 110; art. 122 alin. 1-2, care arată că la fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării și cuprinse într-un program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe și un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea si plata remunerației sale și a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1. Raportul asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe va cuprinde, cel puțin, următoarele: a) soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire; b) încasările efectuate de către lichidator din valorificarea fiecărui bun și din recuperarea creanțelor; c) cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea debitorului ca urmare a păstrării în conturi bancare a sumelor nedistribuite sau prin administrarea bunurilor existente în averea debitoarei; d) totalul sumelor aflate în contul de lichidare. Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanțe; b) sumele distribuite deja; c) sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv și distribuirile efectuate deja; d) sumele ce fac obiectul distribuirii; e) sume rămase de plată după efectuarea distribuirii. Pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate prelungi cu cel mult o lună sau poate scurta termenul de prezentare a raportului și a planului de distribuire. Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa tribunalului și lichidatorul va notifica aceasta fiecărui creditor. O copie de pe raport și o copie de pe planul de distribuire vor fi afișate la ușa tribunalului; art. 123 și 124, care reglementează ordinea de distribuire a creanțelor în cazul falimentului.
Prin închiderea procedurii instituția creditoare a fost prejudiciată, având în vedere și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.
În drept a invocat art. 299 și 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, precum și art. 12 din Legea nr. 85/2006.
Prin recursul formulat creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii obiecțiunilor sale și, pe cale de consecință, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei până la recuperarea tuturor datoriilor pe care le are de achitat creditorilor, fără cheltuieli de judecată.
În fapt, instanța de fond a respins obiecțiunile creditoarei, dispunând închiderea procedurii colective, în motivare reținând că lichidatorul judiciar a arătat în raportul final că se impune adoptarea acestei soluții. Astfel, practicianul a învederat că în patrimoniul debitoarei nu mai sunt evidențiate bunuri valorificabile, sumele obținute fiind distribuite creditorilor, în opinia sa neexistând elemente care să susțină ideea că insolvența s-ar datora faptelor săvârșite de către foștii administratori, deși în același raport s-a arătat explicit că nu au fost depuse documentele contabile ale societății. Totodată, judecătorul-sindic a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au făcut parte din conducerea debitoarei este un atribut exclusiv al lichidatorului.
Alineatul 3 al art. 138 din Legea nr. 85/2006 prevede că atributul declanșării procedurii prevăzute de alin. 1 al acestui text poate aparține și comitetului creditorilor, însă pentru aceasta ar fi trebuit ca lichidatorul judiciar să expună creditorilor în mod clar intenția sa de a nu uza de această normă, pentru a da posibilitatea creditorilor să analizeze și să aprecieze dacă se impune abordarea dispozițiilor art. 138 alin. 3.
Din punctul de vedere al instituției recurente, pornind de la însăși izvorul creanței solicitate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, respectiv creanța pe care debitoarea o datora Casei de Asigurări de Sănătate C-S, o aplicare a art. 138 reprezintă, de fapt, găsirea persoanei din conducerea debitoarei, vinovată de deturnarea sumelor oprite de la angajatul asigurat și folosite în alte scopuri decât cel prevăzut de lege, cu încălcarea flagrantă și constantă a art. 94 din nr.OUG 150/2002, modificată, conform cărora utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuției reținute de la asigurați constituie infracțiunea de deturnare de fonduri și se pedepsește conform prevederilor art. 3021din Codul penal (în prezent art. 454) și art. 280 din Codul muncii. Ca urmare a săvârșirii faptei de deturnare de fonduri, statul român, reprezentat în cauza de față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitorului.
Lichidatorul judiciar nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006. Este evident că aceste fapte trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți. Prin aceste fapte debitoarea a fost lipsită de lichidități tocmai pentru că, probabil, a fost administrată cu rea-credință sau cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale prin care să poată să-și acopere creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, atât în ceea ce privește judecata, cât și în ceea ce privește probațiunea legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Lichidatorul nu este un executor judecătoresc care ar avea doar obligația de a vinde bunurile aflate în averea debitoarei, ci atribuțiile sale sunt mult mai complexe. Nu întâmplător, în art. 25 din lege, prima dintre atribuțiile sale constă în examinarea activității debitorului în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, această analiză constituind premisa declanșării unor potențiale acțiuni în baza art. 138.
Principalul considerent pentru care instanța de fond a respins obiecțiunile a fost că singura persoană care are calitatea procesuală activă de a aprecia asupra oportunității declanșării procedurii prevăzute de acest text este lichidatorul judiciar. Însă opinia este contrară alin. 3 al art. 138, conform cărora comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dar aplicarea respectivei norme ar fi necesitat punerea în discuția creditorilor, de către lichidator, la termenul de discutare a raportului final, a faptului că practicianul nu consideră că starea insolvenței s-ar datora în vreun fel foștilor administratori și că nu intenționează să formuleze o cerere de chemare în judecată în acest sens.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 3041din Codul d e procedură civilă, art. 2, 5 alin. 1, 136, 138, 140 și 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Debitoarea intimată, deși legal citată prin lichidatorul judiciar, nu s-a prezentat la dezbateri și nici nu a depus întâmpinare.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând să le respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței debitoarei efiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susțin recurentele.
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar Reșița prin raportul final depus la dosarul de primă instanță la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008 (filele 284-290 dosar de fond), în care acesta a propus închiderea procedurii de insolvență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, republicată, și continuată sub imperiul Legii nr. 85/2006, modificată, pe seama debitoarei, deoarece întregul patrimoniu al falitei a fost valorificat și că nu mai sunt alte surse pentru obținerea de lichidități în scopul îndestulării creditorilor care s-au înscris la masa credală până la acoperirea integrală a creanțelor ce au fost declarate, în procedura de lichidare fiind obținută suma totală de 61.088,75 lei, care a fost distribuită între creditori și pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii și că, față de probele existente la dosar, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii administratorului conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 132 alin. 2 din legea menționată, dispunând închiderea procedurii colective.
Acest text de lege statuează fără echivoc că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunța o sentință, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora.
În ceea ce privește angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, și numai ca excepție în condițiile alin. 3 al acestui articol (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie). Întrucât alin. 1 al art. 138 statuează că, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, creditorii nemaiavând potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea acestor dispoziții față de membrii organelor de conducere ai debitoarei, susținerile legate de problema aplicării art. 138 din lege nu pot fi primite.
Criticile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B nu sunt fondate în condițiile în care, în conformitate cu textul menționat, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Potrivit alin. 3, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză lichidatorul judiciar Reșița a arătat în mod expres că nu înțelege să formuleze cerere de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei intimate, considerând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 din lege, iar susținerile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B referitoare la arătarea de către practician în cuprinsul raportului final că nu au fost depuse documentele contabile ale debitoarei nu au niciun corespondent cu realitatea. De altfel, atât din adresa nr. 689/12.12.2000, cât și din raportul nr. 36/14.01.2002 întocmite de administratorul judiciar Expert Reșița rezultă fără putință de tăgadă că fostul administrator social a prezentat, chiar dacă cu întârziere, actele contabile solicitate de practician, acte care ulterior au stat și la baza întocmirii unui raport cu privire la situația economico-financiară a debitoarei și la propunerea unui plan de reorganizare judiciară care, din păcate, a eșuat.
Cum în primă instanță lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, iar comitetul creditorilor nu a cerut autorizarea instanței pentru introducerea acțiunii în răspundere, ci doar creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii obiecțiunilor sale și, pe cale de consecință, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei până la recuperarea tuturor datoriilor pe care le are de achitat creditorilor, Curtea constată că cererea sa nu poate fi primită, fiind exclusiv culpa creditorilor că nu au dat dovadă de rol activ în derularea procedurii colective și nu au solicitat autorizarea judecătorului-sindic în temeiul alin. 3 al art. 138, deși comitetul a fost desemnat încă din anul 2007, după cum rezultă din raportul de activitate nr. 63/26.02.2007, prezentat de practician la termenul de judecată din 1 martie 2007.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile acestei recurente privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate C-S nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, cum în mod eronat susține creditoarea, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138, condiții care în cazul de față, așa cum s-a arătat mai sus, nu se regăsesc. Mai mult decât atât, prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 conțin în mod implicit cerința culpei membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, aspect ce rezultă și din natura juridică a acestei forme de răspundere - o răspundere civilă delictuală, legiuitorul folosind în textul legii expresia "au cauzat" starea de insolvență, și nu pe aceea de "a contribui", ca în vechea reglementare.
Instituțiile recurente au avut cunoștință despre raportul final al lichidatorului judiciar prin care acesta propunea închiderea procedurii colective față de debitoarea, tuturor creditorilor fiindu-le comunicat un exemplar al raportului, însoțit de planul de distribuție, potrivit borderoului pentru trimiteri de corespondență cu serviciul suplimentar "", prezentate în serie, nr. 21/24.11.2008 (filele 299-303 dosar de fond), raportul fiind afișat și la ușa tribunalului, așa cum pretind dispozițiile art. 129 din lege.
În ceea ce privește recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, Curtea reține că, într-adevăr, prin sentința civilă nr. 463 din 7 decembrie 2004 Tribunalului C-S a fost admisă contestația acestei creditoare împotriva tabelului definitiv al creditorilor întocmit de lichidatorul judiciar Expert Reșița, constatându-se că instituția contestatoare are față de societatea debitoare o creanță bugetară certă, lichidă și exigibilă în cuantum total de 141.475 lei, dispunându-se înscrierea sa cu respectiva sumă. Totuși, lichidatorul, atât în tabelul definitiv consolidat anexat distribuției parțiale propusă la termenul de judecată din 23 noiembrie 2006 (fila 91 dosar de fond) și în cel atașat raportului de activitate din 24 septembrie 2008 (fila 276 dosar de fond), cât și în planul de distribuție anexat raportului final (filele 288-290 dosar de fond) a înscris respectiva creditoare cu suma de 80.235,31 lei, și nu cu suma modificată conform sentinței menționate.
Însă, atâta timp cât recurenta, contrar prevederilor Legii insolvenței, nu a sesizat niciodată judecătorul-sindic în legătură cu această împrejurare și nici nu a formulat obiecțiuni la raportul final în conformitate cu art. 129, care statuează fără echivoc că upă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului, judecătorul-sindic trebuind să convoace adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării, la ședință judecătorul-sindic urmând să soluționeze, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, care va fi aprobat sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, instanța constată că criticile sale nu pot fi primite, neputându-se încălca principiul omisio medio în materia exercitării mijloacelor și a căilor procesuale.
Pe de altă parte, sunt neîntemeiate susținerile creditoarei în sensul că prin această omisiune a practicianului, în calitate de reprezentantă a statului, ar fi fost vătămată în drepturile sale legitime în condițiile în care distribuirea fondurilor obținute din lichidare depindea de valoarea creanței Direcției Generale a Finanțelor Publice C-S care, fiind mai, ar fi determinat și o sumă mai de distribuit către acest creditor, întrucât în speță s-a putut distribui doar suma de 51.178,76 lei, astfel: 10.000 lei onorariul practicianului pentru întreaga procedură, recurentei suma de 26.753 lei, iar Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B suma de 14.247 lei, restul de 178,76 lei reprezentând comisioane bancare. Este adevărat că art. 124 și 125 din lege statuează că umele de distribuit între creditori în același de prioritate vor fi acordate proporțional cu suma alocată pentru fiecare creanță, prin tabelul menționat la art. 108 alin. 2 lit. d) - tabelul definitiv consolidat. de creanțe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanțe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123, în cazul insuficienței sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanțelor cu același de prioritate, titularii acestora urmând să primească o cotă falimentară, reprezentând suma proporțională cu procentul pe care creanța lor îl deține în categoria creanțelor respective. Cum însă, toate sumele rezultate din lichidare au fost distribuite doar celor două instituții recurente, banii ajungând în cele din urmă tot în bugetul general consolidat, statul român nu a fost prejudiciat în vreun fel.
Chiar dacă sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile instituțiilor creditoare nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 982/ din 18 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentantă prin lichidator judiciar Reșița.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
escu
GREFIER
Red. /26.05.2009
Dact. /.27.05.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul C-
Judecător-sindic -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
