Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 165/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 165/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 10366/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 165/2014
Ședința publică din 21 Mai 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. P.
JUDECĂTOR F. M.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) împotriva sentinței civile nr._/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, părțile litigante solicitând judecarea acuzei și în lipsă .
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Se reține că apelul este declarat în termen, motivat, comunica. Totodată se constată că intimata nu a formulat întâmpinare.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, constatând că nu sunt alte cereri de formulat precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr._/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, având Cod fiscal RO8296093, în contradictoriu cu pârâta . din Bistrița, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, având CUI_.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 715,44 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere, în temeiul art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Instanța a constatat că pârâta . este persoană juridică cu sediul în România, așa cum rezultă din „furnizare informații date de identificare” emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului (f.6).
S.C. FFE „Electrica Furnizare Transilvania Nord” S.A. a emis un număr de 20 de facturi, aferente perioadei octombrie 2010 – iunie 2012, privind obligația pârâtei de a achita taxa radio în cuantum de 30 lei lunar (filele 7-26).
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța nu a reținut însă că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamanta, privind calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili, ci ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens, și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor nr. 297/2004 și nr. 331/2006 că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice cărora nu le revine obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamantă era cel al art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, potrivit căruia „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64/16 februarie 2009, rămasă irevocabilă urmare a respingerii recursurilor formulate împotriva ei prin decizia nr. 607/ 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În considerentele deciziei nr. 607/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv independent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din Constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut, în acord cu considerentele deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
Nu se poate reține în cauză existența unei prezumției legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina persoanelor juridice cu sediul în România, iar reclamanta nu a probat în nici un fel calitatea pârâtei de beneficiar al taxei de radiodifuziune, obligație ce-i incumba conform art. 1.169 din Codul civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamantă a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă) – astfel că pretenția solicitată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune nu este fondată.
Pentru considerentele arătate mai sus, instanța a dat eficiență juridică dispozițiilor legale amintite și în baza probatoriului administrat, a apreciat cererea reclamantei ca fiind neîntemeiată, astfel că a respins-o ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelul, în termen legal,apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului s-a arătat,în esență, că în mod eronat a fost respinsă cererea la instanța de fond, reținând că prevederile art.40 alin.3 dinL.4l/l994 rep., sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică beneficiază în mod real de un atare serviciu și s-a invocat faptul că obligația prevăzută de textul menționat este una legală iar nu convențională, iar legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că SRR este o instituție publică, iar beneficiarul principal al serviciilor prestate îl reprezintă întreaga populație a României cu precizarea că taxa radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege.
In fine, s-a susținut că prin decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale a fost clarificată probleme obligativității plății taxei, indiferent dacă se deține sau nu un receptor de către persoanele fizice sau juridice, iar prevederile HG nr. 977/l994, art.3 alin.2, nu contravin dispozițiile art.40 alin.3 din L.4l/l994.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și sub toate aspectele, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză tribunalul nu a reținut existența unei prezumții legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente s-a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat apelul declarat de S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.l0236 din l8.l2.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos.civ.nr.l_ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 2l mai 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
I. P. F. M. L. C. A.
Red/dact
PI/CR/4 ex.
16.06..20l4
Jud.fond: B. V.
| ← Încuviinţarea executării silite. Încheierea nr. 1623/2014.... | Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr.... → |
|---|
