Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 121/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 121/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 10364/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA C I V I L Ă Nr. 121/2014
Ședința publică din 23 aprilie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: F. M.
JUDECĂTOR: V. C.
GREFIER: G. H.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (S.R.R.), împotriva Sentinței civile nr._/19.12.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, prin afișare cu intimata.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, apelul este declarat în termen, motivat, legal timbrat.
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art.131 alin.1 și art.95 pct.2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Instanța, constatând că nu sunt alte cereri, precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin Sentința civilă nr._/19.12.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ , s-a respins ca nefondată, cererea de valoare redusă formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, în contradictoriu cu pârâta S.C. R. P. S.R.L.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că pârâta S.C. R. P. S.R.L. este persoană juridică cu sediul în România, așa cum rezultă din „furnizare informații date de identificare” emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului (fila 6 dosar). S.C. FFE „Electrica Furnizare Transilvania Nord” S.A. a emis un număr de 8 facturi, aferente perioadei noiembrie 2010 – iunie 2012, privind obligația pârâtei de a achita taxa radio în cuantum de 30 lei lunar (filele 7-22).
Conform art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța de fond arată că nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamanta, privind calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili, ci ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”. În același sens, și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor nr. 297/2004 și nr. 331/2006 că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice cărora nu le revine obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamantă era cel al art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, potrivit căruia „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64/ 16 februarie 2009, rămasă irevocabilă urmare a respingerii recursurilor formulate împotriva ei prin decizia nr. 607/ 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În considerentele deciziei nr. 607/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv independent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din Constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța de fond mai precizează că, în acord cu considerentele deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație. În cauză, instanța nu reține existența unei prezumției legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina persoanelor juridice cu sediul în România; totodată, reclamanta nu a probat în nici un fel calitatea pârâtei de beneficiar al taxei de radiodifuziune, obligație ce-i incumba conform art. 1.169 din Codul civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamantă a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă) – astfel că pretenția solicitată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune nu este fondată.
Împotriva Sentinței civile nr._/19.12.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ a declarat apel S. R. DE RADIODIFUZIUNE (S.R.R.), în contradictoriu cu intimata ., solicitând în temeiul art.480 C.pr.civ. admiterea apelului, anularea sentinței atacate și obligarea pârâtei . la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată pentru următoarele așa cum au fost solicitate în cererea de chemare în judecată.
Apelanta susține că instanța de fond a respins în mod eronat cererea formulată ca nefondată și critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică’, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prev.de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio. SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art.1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea da raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere disp.Legii nr.41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care consideră total greșită interpretarea dată de instanță „calității de beneficiar”. Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu sunt incidente prevederile legii comerciale. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă”, care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii”, în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum s-a arătat mai sus).
Apelanta mai arată că prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin.3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și în coordonatele stabilite de art. 476 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate și la o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente în materie în condițiile în care art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 („ persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora”) nu instituie o prezumție legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. În eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumții legale absolute ar fi întrebuințat o formulă de exprimare aflată la adăpost de orice interpretare de genul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens pledează și considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006 pronunțate de Curtea Constituțională, în cuprinsul lor statuându-se că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Ca atare, din interpretarea considerentelor expuse de instanța de contencios constituțional rezultă în mod implicit că pot fi obligate la plată numai persoanele juridice care au beneficiat în mod efectiv de serviciul public mai sus menționat, infirmând astfel existența unei prezumții legale absolută pretins instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Fără îndoială, singurul text legal care ar fi impus reținerea prezumției legale absolute indicată de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost însă anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 185/27.04.2009, rămasă irevocabilă prin decizia 607/03.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această ultimă hotărâre stabilind totodată că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În ceea ce privește invocarea de către apelantă, în sprijinul pretențiilor sale, a prevederilor art. 56 alin.1 din Constituție, apreciem că acest text constituțional nu poate fi aplicat direct și în concret (cu atât mai puțin arbitrar și abuziv), contribuția persoanelor juridice la cheltuielile publice prin plata de taxe și impozite neputând fi instituită în sarcina acestora decât printr-un act normativ care să exprime explicit, în termeni fără echivoc, o asemenea obligație.
Prin urmare, plecând de la premisa că în cauză nu este incidentă o prezumție legală absolută care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice cu sediul în România și având în vedere că reclamanta apelantă nu a probat calitatea de beneficiar a serviciului de radiodifuziune, respectiv de deținător a unui receptor radio, a pârâtei intimate, obligație de a proba ce-i incumbă potrivit prevederilor procesuale civile, instanța de apel apreciază că pretenția bănească solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Pentru argumentele arătate, considerând criticile formulate ca fiind fără suport și apreciind hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în baza art.480 alin.1 din Noul C.pr.civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză de S. R. de Radiodifuziune, menținând astfel în ființă sentința civilă atacată, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. de Radiodifuziune (S.R.R.), îndreptat împotriva sentinței civile nr.10.643/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr.10._ și privind pe intimata S.C. R. P. SRL.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 aprilie 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
F. M. V. C. G. H.
Fl.M./VF.
2 ex.08.05.2014
.Jud.fd.M. L.C.
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. 10._
ÎNCHEIERE DE ÎNDREPTARE A ERORII MATERIALE
STRECURATE în Decizia civilă nr. 121/2014
Ședința CAMEREI DE CONSILIU din data de 08.05.2014
Tribunalul format din:
Președinte: M. F. M.
Judecător C. V.
Grefier: H. G.
S-a luat în examinare, din oficiu, eroarea materială strecurată în dispozitivul decizei civile nr. 121/2014 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud-Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr. 10._ .
La strigarea cauzei nu se prezintă nimeni.
Judecata s-a făcut fără citarea părților.
TRIBUNALUL
Asupra sesizării din oficiu a instanței, se constată:
Prin decizia civilă nr. 121/2014 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud-Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr. 10._ s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. de Radiodifuziune (S.R.R.), îndreptat împotriva sentinței civile nr.10.643/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr.10._ și privind pe intimata S.C. R. P. SRL.
Deși în partea introductivă se face referire expresă la sentința civilă nr.10.463/2013 în dispozitivul sentinței, dintr-o eroare materială s-a menționat în mod greșit s-a consemnat că s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. de Radiodifuziune (S.R.R.) împotriva sentinței civile nr.10.643/2013.
Prin urmare, în temeiul art. 442 Cod procedură civilă, instanța va dispune îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr.121/2014 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud-Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ sensul că, la numărul sentinței civile în privința căreia se respinge apelul se va trece nr. 10.463/2013 ( în loc de 10.643/2013, cum din eroare s-a consemnat), prezenta încheiere urmând să facă corp comun cu încheierea evocată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Dispune îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr.121/2014 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud-Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ sensul că, la numărul sentinței civile în privința căreia se respinge apelul se va trece nr. 10.463/2013 a Judecătoriei Bistrița ( în loc de 10.643/2013, cum din eroare s-a consemnat.), prezenta încheiere urmând să facă corp comun cu încheierea evocată.
Potrivit art.442 alin.3 Cod procedură civilă îndreptarea se va face în ambele exemplare ale încheierii mai sus menționate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08.05.2014.
PREȘEDINTE, Judecător GREFIER,
M. F. M. C. V. H. G.
| ← Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr.... | Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr.... → |
|---|
