Alte cereri. Decizia nr. 295/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 295/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 7855/233/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
(*operator de date cu caracter personal nr. 2949)
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 295/R/2014
Ședința publică din data de 29.10.2014
PREȘEDINTE: R. M.
JUDECĂTOR: D.-M. O.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER - A. I.
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului ce are ca obiect „alte cereri – anulare act”, declarat de recurenta-pârâtă S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2,, împotriva sentinței civile nr. 3931/17.04.2014, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD-EST G., cu sediul în G., ., județul G..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15.10.2014, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 29.10.2014 și a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. sub nr._, reclamanta Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta . constatarea existenței clauzei abuzive în contractele de credit, obligarea pârâtei la modificarea clauzelor sau la excluderea acestora din contract și aplicarea sancțiunii prevăzută la art. 16 din Legea 193/2000.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în conținutul Procesului verbal de constatare nr._/04.05.2012, pag. 3-7 au fost descrise în clar clauzele cu privire la care s-a apreciat caracterul abuziv.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12, 13 și 16 din Legea 193/2000.
Reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin 2 Cod procedură civilă.
În susținerea cererii sale a solicitat administrarea probei cu înscrisuri sens în care a depus în copie: Proces verbal . nr._/04.05.2012, reclamația nr._/05.04.2012, Certificat de căsătorie, Convenția De Credit nr._/15.11.2007, Plan de rambursare credit, Adresa nr._/17.09.2010 acte adiționale la convenția de credit, Convenția De Credit nr._/19.03.2007, adresa V. nr. 3443/20.10.2010, Adresă V. nr._.
Legal citată pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare, pârâta a arătat că a încheiat cu petenta M. (D.) A. M. două convenții de credit, respectiv:
-Convenția de credit nr._/19.03.2007 prin care banca a acordat un credit de 67.000 CHF pentru acoperirea unor cheltuieli curente pentru o perioadă de 300 luni, cu rata dobânzii curente de 4,25% pe an și comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată durata de derulare a convenției
-Convenția de credit nr._/15.11.2007 prin care banca a acordat un credit de 25.500 CHF pentru acoperirea unor cheltuieli curente pentru o perioadă de 120 luni, cu rata dobânzii curente de 4,25% pe an, D. 7,34% și comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată durata de derulare a convenției
S-a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamantă să fie abuzive, nefiind îndeplinite cumulativ cele 3 condiții impuse de art. 4 alin 1-6 din Legea 193/2000.
Astfel, susține pârâta că dobânzile comisioanele și garanțiile bancare au fost acceptate expres prin încheierea contractului de credit, fapt confirmat în mod succesiv prin executarea acestuia.
Precizează că urmare a apariției OUG nr.50/2010 a transmis notificare și act adițional pentru implementarea prevederilor noului act normativ, în acord cu disp. art.36 redenumind comisionul de risc în comision de administrare credit, ceea ce nu a condus la o modificare a costului total al creditului.
Arată că actul adițional a fost considerat ca acceptat tacit conform art.95 alin.5 din OUG nr.50/2010, iar petenta nu și-a manifestat refuzul de a accepta modificările propuse prin Actul adițional, în termenul prevăzut de Legea nr.288/2010.
S-a mai învederat faptul că perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea pârâtei au fost constituite garanții imobiliare întrucât valoarea imobilelor pe raza mun. G. a scăzut, iar garanția imobiliară de 130% din valoarea creditului acordat nu acoperă devalorizarea imobilului, a cărui valoare este în prezent de doar 50% din cea avută în vedere la acordarea creditului.
Cu privire la condiția negocierii clauzei arată că dovada o reprezintă chiar formularea art.3 din contract, în condițiile în care toți clienții băncii au semnat convenția de credit și au stabilit împreună cu reprezentantul acesteia condițiile speciale aferente fiecărui contract.
Susține pârâta că rațiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, astfel cum este definit de art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR nr.17/18.12.2003, principala activitate a băncii după ulterior acordării unui credit fiind aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumei acordate.
Mai arată că dobânzile și comisioanele constituie costul total al creditului, or aprecierea caracterului abuziv nu poate privi definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației.
S-a învederat instanței faptul că clauza reglementată la art. 5 litera a di Convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În dovedirea cererii a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
În drept a invocat dispozițiile OG 99/2006, art. 969, art. 970, art. 977 art. 978 Cod civil, art. 1270 NCC, Regulamentul 17/2003 al BNR, Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE art. 969 Cod civil.
În ședința publică din data de 21.11.2013 instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 3931/17.04.2014 a Judecătoriei G. a fost admisă cererea, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din convențiile de credit nr._/15.11.2007, nr._/19.03.2007, au fost anulate clauzele, a fost menținut procesul-verbal de constatare a contravenției . nr._/04.05.2012 și a fost aplicată pârâtei o amendă de 500 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în fapt, numita M. (D.) A. M. a formulat reclamația nr. 356 PS/05.04.2012 la sediul reclamantei vizând existența unor clauze abuzive în convențiile de credit nr._/19.03.2007 și nr._/15.11.2007 încheiate de aceasta cu pârâta.
În urma controlului efectuat de reclamantă, aceasta a întocmit Procesul verbal de constatare a contravenției . nr._/04.05.2012 prin care a semnalat că în cele două convenții de credit, clauza cuprinsă în art. 5 litera a referitoare la comisionul de risc este abuzivă și a sesizat instanța cu acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.
A arătat reclamanta că cele două contracte de credit au conținut standard, preformulat, iar clauzele nu au fost negociate cu consumatorul, în sensul art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000.
Referitor la comisionul de risc instituit prin clauza de la art.5 – Condiții speciale și art.3.5 – Condiții generale, nu este definit clar, ceea ce rezultă inclusiv din faptul că o formulare identică a fost dată și comisionului de aranjament la pct.3.4.
A mai arătat reclamanta că acest comision de risc a fost redenumit de către pârâtă în comision de administrare credit, dar nu a prezentat niciun act adițional la convenția de credit prin care consumatorul să își fi însușit modificarea denumirii prin manifestarea acordului, în mod explicit.
A apreciat că, în condițiile în care banca încasează 2% penalități la valoarea sumelor datorate și neplătite la scadență, apare ca fiind abuzivă perceperea și a unui comision destul de consistent care se percepe pe toată perioada derulării creditului.
S-a precizat faptul că în favoarea băncii a fost instituită și garanție imobiliară de rang I asupra a două apartamente proprietatea consumatorului, astfel cum rezultă din pct.7 lit.a din condițiile speciale ale convențiilor de credit, iar bunurile sunt asigurate conform Polițelor . nr._ și nr._ emise de ..
A susținut, totodată, că dezechilibrul contractual creat de clauza prevăzută la art. 5 litera a din Condiții Speciale este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului, ci o asigurare pe care banca o ia anticipat împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată, astfel că acest cost este unul eventual, nu actual.
Conform art. 11 Legea nr. 193/2000 republicată, organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute în temeiul acestui act normativ, precum și articolele din lege încălcate de profesionist.
Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 din Lege și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. În caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit.
Clauzele despre care reclamanta invocă că sunt abuzive sunt următoarele:
•art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/15.11.2007: „comision de risc – 0,19%, aplicat la soldul creditului,plătibil lunar în zilele de scadență,pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;
•art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/19.03.2007: „comision de risc – 0,1%, aplicat la soldul creditului,plătibil lunar în zilele de scadență,pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;
Conform art. 10 lit. b OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).
Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din aceeași Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat in întregime sau aproape in întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de către comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei. Cu alte cuvinte, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor condiții generale de vânzare.
Instanța de fond a reținut că, în Condițiile Speciale există mențiuni cu privire la suma împrumutată și durata împrumutului, care sunt introduse la cererea împrumutatului și se înscriu în anumite limite minime și maxime stabilite a priori de bancă. Împrumutatul nu a realizat o veritabilă personalizare a produsului bancar, ci a ales numai suma de care are nevoie, durata contractului și tipul de contract dintre produsele disponibile, restul condițiilor (inclusiv cele referitoare la comisionul de risc) fiind impuse de bancă.
Comisionul de risc prevăzut în art. 5 litera a din Condițiile speciale ale celor două contracte de credit reprezintă o clauză nenegociată, înscrisă într-un contract standard preformulat. Mai mult, conform art. 4 alin 3 teza finală din Legea 193/2000 dovada efectuării negocierii directe cu consumatorul revenea pârâtei care nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
Potrivit art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000 republicată, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pârâta a interpretat această dispoziție legală, care o transpune pe cea din Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993, în sensul că respectivul comision de risc face parte din prețul contractului și, în consecință, nu este susceptibil de a fi examinat prin prisma dispozițiilor acestui act normativ.
Instanța de fond a apreciat că textul de lege limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului, în cazul în care criteriile de calcul sunt vagi și dificil de înțeles.
Comisionul de risc însă nu face parte nici din prețul contractului și nici obiectul principal al convenției deoarece pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă. Celelalte comisioane sau tarife stabilite prin contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, ceea ce nu este cazul în privința comisionului de risc, care nu corespunde unui serviciu prestat, astfel că nu este inclus în preț.
În examinarea caracterului abuziv al clauzelor din contract, instanța de fond a avut în vedere echilibrul care trebuie să existe între interesele economice ale împrumutaților, de o parte, și cele ale băncii, de cealaltă parte, înțelegând că scopul urmărit de fiecare parte este obținerea unui folos patrimonial maxim, fie prin obținerea de condiții de creditare cât mai puțin oneroase, fie prin asigurarea unei garantări cât mai bune a executării contractului și a unui profit cât mai ridicat. Echilibrul intereselor este unul aproximativ, fiind imposibilă realizarea unei egalități perfecte între pozițiile celor două părți.
În ce privește comisionul de risc de 0,1%, respectiv de 0,19% din soldul creditului, prevăzut de art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale celor două convenții de credit, instanța de fond a reținut că în contract nu se precizează care este riscul acoperit prin instituirea lui.
Riscul devalorizării monedei naționale este acoperit de pârâtă prin contractarea creditului în valută forte CHF, față de care moneda națională are un trend general de devalorizare.
Instanța de fond a constatat că în convenție sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutatei, care, împreună cu comisionul de risc, creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți.
Așadar, dezechilibrul pe care-l generează aceasta clauza este dat de faptul ca el nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca si-o rezervă împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plata. Prin urmare, acest cost este unul eventual si nu unul actual (cert). Cu toata aceasta incertitudine, pârâta l-a încasat lunar si nu l-ar fi returnat persoanei împrumutate după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plata, eventual la rambursarea integrala a creditului, in contractul încheiat de părți nefiind inserata nicio clauza în acest sens.
Comportamentul contractual al persoanei împrumutate nu putea fi cunoscut de la început de către pârâtă, astfel că a incasa un comision de la o persoana care nu ridica suspiciuni cu privire la seriozitatea si bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, reprezintă un abuz.
Prin urmare, s-a reținut reține că punerea în sarcina consumatorului, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina pârâta, contravine principiului bunei-credințe, care trebuie să guverneze orice relație contractuală.
Existența unui echilibru contractual nu poate fi susținută, în cauză, având în vedere inclusiv faptul că banca a luat măsuri de acoperire a riscului insolvabilității eventuale a cocontractantului, prin instituirea în favoarea acesteia de garanții reale imobiliare, prin încheierea contractelor de ipotecă asupra imobilului situat în G., ., . pentru Convenția de credit nr._/15.11.2007, respectiv asupra imobilului situat în G., ., ., pentru Convenția de credit nr._/19.03.2007.
Totodată, instanța de fond a reținut că simpla redenumire a comisionului de risc în comision de administrare credit (deși nu s-a depus la dosarul cauzei actul adițional la cele două contracte, care să dovedească acest aspect) nu este de natură a schimba natura abuzivă a clauzei, având în vedere cerințele analizate anterior în privința acesteia.
Potrivit art. 16 alin. 1 Legea nr. 193/2000 republicată, constituie contravenție, în măsura în care fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune, încălcarea interdicției stipulate la art. 1 alin. 3 din Lege și se sancționează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.
Instanța de fond a apreciat că reclamanta a dovedit existența acestei abateri contravenționale, astfel că, clauzele sunt abuzive și trebuie eliminate din cele două convenții.
Împotriva acestei sentințe a declarant recurs, în termen legal, pârâta V. ROMÂNIA SA.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, iar instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motivele de casare fiind prevăzute de art.304 pct.8 si 9 C.p.c.
Instanța de fond a interpretat eronat prevederile 98/13 a CEE/1993, apreciind că Legea nr. 193/2000 autorizează un control jurisdicțional al clauzelor contractuale prin definirea obiectului principal al contractului sau caracterului adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil. Se mai invocă faptul că instanța de fond a aplicat eronat prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 la speța de față, deoarece dobânda anuală și comisioanele intră în sfera noțiunii de preț al contractului, reprezentând contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Determinarea costului creditului nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale lăsate la aprecierea judecătorului. Dimpotrivă, prețul creditului nu e reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei, ci e reglementat de norme interne și internațional financiar-bancare. Prin urmare, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Important este că dispozițiile contractuale au fost formulate clar, într-un limbaj inteligibil, iar partea contractuală/clientul a cunoscut cuantumul comisionului de risc, pe care l-a acceptat prin semnarea contractului.
Clauza referitoare la comisionul de risc nu este abuzivă, întrucât nu sunt întrunite cumulativ condițiile prev. de art. 4 al. 1 din lege. Art. 5 lit. a din condițiile speciale se coroborează cu art.3.5 din cele generale, comisionul fiind datorat pentru punerea la dispoziție a creditului, lunar, pe toată durata acestuia, fiind aplicat la soldul creditului. Acest cost a fost stabilit însă de la încheierea contractului, este clar precizat, dimensionat în funcție de o valoare concretă, are stabilită scadența si este trecut în graficul de rambursare.
Părțile au acceptat în mod expres această clauză, iar cuantumul fix al comisionului nu poate fi modificat de bancă nici chiar în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea bunei-credințe.
Clauza nu creează nici un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Dimpotrivă, este mai degrabă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a clientului. Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator, în realitate, să suporte cele două componente ale acestuia, dobânda și comisioanele. Comisionul de risc este perceput pentru administrarea tuturor categoriilor de risc, respectiv riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, de poziție, de decontare/livrare, valutar, de marfă, reputațional și operațional.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii ca nefondată.
Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Verificând legalitatea hotărârii recurate prin prisma motivelor invocate, dar și sub toate aspectele sale, așa cum prevăd dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, fiind rezultatul unei corecte interpretări a dispozițiilor legale în materie.
În mod corect instanța de fond a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, care dă o definiție generală a noțiunii de „Clauză abuzivă”, normă ce se completează cu anexa la această lege. Această prevedere este una de drept material și nu de drept procesual.
Sub acest aspect, instanța reține că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale, iar în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate. Inserarea clauzelor privind comisionul de risc nu putea fi influențată de consumatori, clauzele având un caracter standard și regăsindu-se în contractele de credit încheiate de bancă cu diverși consumatori.
În consecință, în lipsa unor dovezi contrare, instanța apreciază că aceasta clauză are natura unei clauze preformulate, nenegociate liber de părți. Dovada negocierii clauzelor revine profesionistului, iar nu consumatorului, în temeiul art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Or, recurenta nu poate inversa sarcina probei, în condițiile în care aceasta e stabilită chiar prin lege. Este adevărat că, din cauza numărului ridicat de clienți ai unei bănci, este dificil sa se negocieze individual toate clauzele cu fiecare dintre acești clienți.
În privința comisionului de risc, banca ar fi putut dovedi cel mult negocierea cuantumului acestui comision, nu și existența acestuia. Împrejurarea ca ar fi posibilca recurenta să fi procedat la o particularizare a comisionului de risc, diferit de cel practicat în alte contracte duce la concluzia că cealaltă parte, contractanta, ar fi putut fi pusă, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului de risc, dar nu și de a discuta însăși oportunitatea perceperii lui.
Potrivit art. 3.5 din condițiile generale, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului. S-ar deduce că el constă într-o suma fixă de bani, plătibilă la data acordării împrumutului. Pe de altă parte, potrivit condițiilor speciale, el este aplicat la soldul creditului și se plătește lunar, pe toată perioada de derulare a convenției.
Față de contrarietatea acestor dispoziții contractuale, orice posibilitate de negociere reală este exclusa. Chiar admițând opinia băncii, că inițial au fost acceptate condițiile generale și, apoi, cele speciale, rezultă că consumatorul a acceptat plata comisionului de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, așa cum prevăd condițiile generale. D. că ulterior a fost pus în situația de a constata că îl datorează lunar, pe toată durata de derulare a convenției.
Consimțământul în cazul clauzelor abuzive nu este legat de faptul că părțile nu au dorit să contracteze, ci de faptul că una din părți, profitând de statutul său în relația comercială, are o poziție dominantă, care îi permite să impună consumatorului condiții, comisioane, taxe etc., care creează un plus de profit, în detrimentul celeilalte părți, parte care nu ar fi încheiat contractul dacă nu ar fi fost nevoită să o facă. Comisionul de risc reprezintă în realitate o dobândă mascată. Dezechilibrul generat de această clauză este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului, ci o asigurare pe care banca și-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plata.
Dezechilibrul, despre care recurenta susține că nu s-a dovedit, rezultă din faptul ca suma reținută cu acest titlu este încasată lunar de bancă și nu este restituită la finalul perioadei de creditare, chiar dacă clientul este bun platnic. În aceste condiții, în favoarea băncii operează o îmbogățire fără justă cauză în defavoarea consumatorului care, cu toate ca și-a îndeplinit obligațiile contractuale, a plătit lunar, pe tot parcursul derulării contractului, un comision de risc, fără ca riscul să se fi materializat.
Oricum, modalitatea de definire a acestui comision conform contractului nu are nicio legătură cu reprezentarea mentală pe care ar avea-o orice persoana cu un nivel mediu de pregătire și informare despre ceea ce înseamnă noțiunea de „risc”. O astfel de persoană ar fi putut să aibă în vedere un risc de depreciere monetara sau de insolvabilitate a împrumutaților, nicidecum nu ar fi perceput acest comision ca fiind datorat pentru acordarea creditului pentru care, de altfel, s-a perceput un alt comision, de analiza a dosarului, exprimat în CHF. Plata acestui comision pe toată durata de derulare a creditului este, însă, în măsură să creeze un dezechilibru între părțile contractante, în măsura în care interpretarea clauzei referitoare la acest comision are în vedere și toate celelalte drepturi și obligații asumate de ambele părți. În cele mai multe cazuri banca fie nu este răspunzătoare, fie este considerată că și-a îndeplinit obligațiile printr-o procedură simplă de expediere a unor notificări.
În condițiile în care, la încheierea contractului de credit comportamentul contractual al consumatorului a fost prezumat ca bun, în urma verificărilor efectuate în Centrala incidentelor bancare, perceperea acestui comision apare ca abuzivă. Acest caracter abuziv rezultă și din faptul că recurenta și-a luat alte măsuri de prevedere contra riscului de neplată, prin instituirea unor garanții și încheierea unei polițe de asigurare. Având în vedere că, din interpretarea dispozițiilor art. 35 din O.G. nr. 10/2010, rezultă că perceperea unui asemenea comision nu mai este posibilă în prezent, clauza este evident nelegală.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia comisionul de risc ar fi exclus de la analiza caracterului abuziv, conform Directivei 2008/48/CE, instanța reține că, potrivit jurisprudenței C.J.C.E., pot face obiectul analizei caracterului abuziv inclusiv clauzele referitoare la dobânzi (a se vedea cauza Prohotovost).
Considerentele anterior expuse rămân valabile pentru ambele motive de recurs invocate, instanța de fond neschimbând înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.
De asemenea, examinând cauza de față sub toate aspectele, în baza dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., instanța nu constată motive de nelegalitate care să determine modificarea sau casarea hotărârii recurate conform dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C.p.c.
Văzând și disp. art. 274 C.p.c., ia act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul ce are ca obiect „alte cereri – anulare act”, declarat de recurenta-pârâtă S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2,, împotriva sentinței civile nr. 3931/17.04.2014, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD-EST G., cu sediul în G., ., județul G., ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R. M. D.-M. O. M. H. A. I.
Red .M.H.
Tehnored.A.I.
2 ex/10.12.2014
Fond:E.L.D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 209/2014. Tribunalul GALAŢI | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
