Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor. Contract de vânzare-cumpărare. Condiţii
| Comentarii |
|
Pentru admisibilitatea unei acţiuni în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006 se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) transferul unui bun de către un terţ, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii; 2) intenţia tuturor părţilor contractante de a sustrage bunul de la o eventuală urmărire sau de a leza în orice fel drepturile creditorilor. Ca atare, trebuie dovedită existenţa unui concert fraudulos, prezumţia de fraudă fiind practic instituită doar în privinţa debitorului, nu şi în privinţa unei acţiuni frauduloase concertate. Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credinţă pentru a leza drepturile altor persoane sau a încălca legea, în vederea obţinerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Or, în speţă, preţul obţinut din vânzarea bunurilor, prin efectul subrogaţiei reale, a intrat în patrimoniul debitoarei, astfel că nu este îndeplinită condiţia de fraudare a intereselor creditorilor.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2312 din 13 decembrie 2011
Prin sentința comercială nr. 1303 din 8.09.2011 pronunțată în dosarul nr. 6020/30/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a respins acțiunea în anulare formulată de lichidatorul judiciar SCP. C S.P.R.L. Timișoara în contradictoriu cu pârâta debitoare SC D SRL Peciu Nou și cu pârâtul cumpărător M.D.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SCP. C S.P.R.L. Timișoara, solicitând modificarea ei tot, în sensul admiterii acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1079/05mai2009 și repunerea părților în situația anterioară, cu consecința întoarcerii bunului vândut fraudulos în patrimoniul debitoarei ori, dacă el nu mai există, a restituirii valorii imobilului.
Prin decizia civilă nr. 2312 din 13.12.2011 C.A.Timișoara a respins recursul practicianului, menținând sentința comercială nr. 1303 din 8.09.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 6020/30/2009 în contradictoriu cu pârâtul intimat M.D.
în considerente s-a arătat că instanța de recurs este ținută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, precum și dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.
Potrivit pct. 9 al art. 304, caz invocat de recurent, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
în esență, lichidatorul judiciar al debitoarei SC D. SRL Peciu Nou susține că în mod greșit prima instanță i-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P. T.F. din Timișoara sub nr. 1079/05 mai 2009, privind imobilul falitei, înscris în C.F. nr. 400512 Peciu Nou, nr. cad. 128/a, constând în casa nr. 195 și teren intravilan în suprafață de 1.090 mp, deși prețul tranzacției, de 67.000 euro (echivalentul sumei de 280.730 lei), este situat sub nivelul prețului real al bunului, actul întocmit fiind păgubitor pentru creditori, fiind clară intenția societății debitoare de a frauda interesele masei credale.
Actele frauduloase sunt cele săvârșite cu rea-credință, în scopul de a leza creditorii și de a obține pentru sine sau pentru o altă persoană un folos necuvenit. De regulă, ele se săvârșesc cu complicitatea altei persoane, dar este posibilă și săvârșirea de către debitor, singur.
Articolul 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, modificată, care a fost invocat de practician drept temei legal al cererii sale introductive, prevede că administratorul sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate de debitor prin acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile.
Din analiza acestui text rezultă că pentru admisibilitatea unei asemenea acțiuni în anulare se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1) transferul unui bun de către un terț, în cei trei ani anterior deschiderii procedurii; 2) intenția tuturor părților contractante de a sustrage bunul de la o eventuală urmărire sau de a leza în orice fel drepturile creditorilor.
în speță, cea de-a doua condiție - cea a intenției comune la fraudare - nu a fost demonstrată și, contrar susținerilor recurentului, din actele dosarului nu rezultă fapte sau împrejurări de natură a atrage o asemenea concluzie. Specificul acțiunii întemeiate pe acest text, în raport cu cele precedente și consecutive, constă în existența unui concert fraudulos între debitor și partenerii săi, toți fiind animați de intenția de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmărite în temeiul gajului general al creditorilor.
Simpla împrejurare că în luna martie 2009 debitoarea a fost preluată de către dl. B.V., care a devenit asociat unic și administrator al SC D SRL Peciu Nou, iar contratul de vânzare-cumpărare contestat a fost încheiat la data de 5mai2009, actul notarial fiind semnat de către această persoană, în virtutea calităților menționate, nu poate determina concluzia intenției de fraudare, care trebuie dovedită și nu prezumată. Dacă intenția de fraudare ar fi fost prezumată de lege, atunci sancțiunea aplicată actului juridic era nulitatea absolută și nu relativă, iar cel care o invoca trebuia să demonstreze doar îndeplinirea celorlalte condiții, lucru pe care legiuitorul nu l-a dorit. Ca atare, în cazul analizat trebuie dovedită existența unui concert fraudulos, prezumția de fraudă fiind practic instituită doar în privința debitorului, nu și în privința unei acțiuni frauduloase concertate, alin. 3 al art. 85 din legea-cadru prevăzând expres că, deși se instituie o prezumție relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, aceasta nu se extinde la terțul dobânditor sau subdobânditor (aspect cunoscut, de altfel, și de către practician, fiind afirmat în două rânduri, chiar în cuprinsul motivelor de recurs).
Nu s-a făcut dovada că, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, părțile aveau intenția de a scoate de sub urmărire bunul aflat în patrimoniul societății debitoare. Este adevărat că intenția de fraudare este greu de dovedit, deoarece ea presupune o manifestare de voință clară de fraudare și nu se întemeiază pe o stare de fapt, ce nu are elemente volitive. Pentru aceleași considerente, se impunea ca recurentul să dovedească raportul de cauzalitate dintre starea de insolvență a reclamantei și consecințele ce le poate produce actul de transfer al unui bun.
Trebuie avut în vedere și faptul că vânzarea litigioasă a fost încheiată înainte de înregistrarea cererii de deschidere a procedurii de insolvență față de debitoare și chiar înainte de înregistrarea oricărei cereri formulate de creditori față de aceasta, astfel că nu se poate susține cu temei că prin respectivele tranzacții cele două părți contractante ar fi urmărit diminuarea frauduloasă a patrimoniului societății falite. Articolul 80 din Legea nr. 85/2006, modificată, permite anularea operațiunilor comerciale încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii dacă sunt făcute în paguba creditorilor. Or, în speță, prețul obținut din vânzarea bunului, prin efectul subrogației reale, a intrat în patrimoniul debitoarei. Chiar dacă aceasta a înțeles să stingă creditul pe care-l contractase de la Banca T, datoria care a fost achitată aparținea societății vânzătoare, astfel că nu este îndeplinită condiția de fraudare a intereselor creditorilor. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, la momentul încheierii vânzărilor debitoarea se afla în cursul desfășurării normale a activității sale, iar în conformitate cu art. 82 din lege, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial făcut de debitor în cursul desfășurării normale a activității sale.
în mod corect a reținut judecătorul-sindic în considerentele hotărârii, dar și intimatul în apărările formulate, că din probațiunea administrată nu rezultă intenția părților implicate în actul translativ de proprietate de a sustrage bunul de la urmărirea acestuia de către creditori ori intenția de a leza interesele acestora, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de decizia de speță invocată în apărare de către pârâtul cumpărător, în cauza de față lichidatorul judiciar confirmă faptul că prețul a intrat în patrimoniul vânzătorului, iar elementul bunei-credințe, care joacă un rol atât de mare în asumarea și executarea obligațiilor civile, se estompează în dreptul comercial, care preferă să ia în considerare regularitatea obiectivă a situației juridice. Dar, oricum, reaua-credință trebuia dovedită, iar nu prezumată, dovadă care nu s-a făcut, iar împrejurarea că Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în luna martie 2011, a comunicat practicianului că fostul administrator social este cercetat penal nu prezintă relevanță în prezenta cauză din moment ce nu se specifică nici măcar care sunt faptele cercetate, respectiv operațiunile comerciale suspecte de a fi frauduloase. Dacă recurentul aprecia că dezlegarea pricinii de față ar fi depins în vreun fel de soluționarea dosarului penal, mai exact că infracțiunea pentru care este cercetat dl. B.V. ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma a fi dată cererii de față, ar fi avut posibilitatea să solicite suspendarea judecății, lucru pe care nu l-a cerut.
Nici critica adusă sentinței recurate privitor la faptul că temeiul de drept al cererii în anulare l-a constituit nu numai art. 80 alin. 1 lit. c) din lege, ci și art. 79, omis a fi avut în vedere de către judecătorul-sindic, nu poate fi primită pentru simplul motiv că cel din urmă text constituie reglementarea generală în materie în raport de art. 80, care enumeră anumite operațiuni juridice ce pot fi anulate. Altfel spus, în cazul art. 79 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a descris, prin criteriile menționate, categoria de gen a actelor vizate prin acțiuni în anulare, fără a le mai enumera, fie și exemplificativ, în timp ce în articolul următor a făcut o enumerare a speciilor de acte avute în vedere în această categorie, enumerare care trebuie considerată limitativă. Oricum, câtă vreme reclamantul a indicat expres cazul de la lit. c) a art. 80 din legea-cadru, cererea sa fiind respinsă de tribunal nu pentru că a fost greșit indicat temeiul de drept, situație în care se impunea o calificare corectă, din punct de vedere juridic, a acțiunii introductive (evident, după punerea în discuția contradictorie a părților respectivei chestiuni), ci pentru nedovedirea uneia dintre condițiile cumulative impuse de legiuitor, acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Pe de altă parte, în condițiile în care prețul convenit de părți a fost unul serios, reprezentând, în intenția părților, echivalentul valoric al lucrului vândut, respectiv, cumpărat, altfel spus, constituind o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, încheierea contractului amintit nu putea provoca ori agrava insolvența debitoarei falite. Aceasta, cu atâtmaimult cu cât societatea debitoare a dobândit imobilul în anul 2007, când valoare bunurilor imobile a atins apogeul, prețul fiind achitat prin contractarea unui credit garantat cu ipotecă în favoarea Băncii T, vânzarea lui având loc pentru suma de 67.000 euro (echivalentul a 280.730 lei), tranzacția fiind perfectată în anul 2009, când, urmare a crizei economice globale, prețurile imobilelor a scăzut dramatic. Pe de altă parte, bunul în litigiu este situat în loc. Peciu Nou, și nu în Municipiul Timișoara sau în imediata sa vecinătate, fiind vorba de un teren de doar 1.090 m2 și o casă, cărora le-au fost aduse îmbunătățiri și dotări considerabile de la data încheierii tranzacției, al căror preț de vânzare a fost achitat integral de intimat prin virament bancar, astfel cum rezultă din copiile documentelor de plată depuse de reprezentantul pârâtului în dosarul de primă instanță mai mult decât atât, imobilului înstrăinat a fost grevat de un drept de ipotecă constituit în favoarea băncii împrumutătoare pentru suma de 67.000 euro, acest aspect constituind în mod indubitabil unul esențial în negocierea și stabilirea prețului de vânzare, coincidența dintre prețul de vânzare și valoarea ipotecii fiind irelevantă.
Articolul 1303 din vechiul C.civ. statuează că prețul vânzării trebuie să fie sincer și determinat. într-adevăr, prețul vânzării trebuie să fie sincer, adică real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi cerut și plătit în realitate, deci nu un preț pe care părțile să-l fi stabilit în mod fictiv (neintenționând să-l ceară, respectiv să-l plătească). Tot astfel, el trebuie să fie serios, adică să reprezinte intenția părților, un echivalent valoric al lucrului cumpărat; deci, el nu trebuie să fie derizoriu. însă, noțiunea de „preț serios” presupune un preț care să constituie o cauză suficientă a obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Caracterul de seriozitate a prețului implică o echivalență valorică, o proporție între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a bunului, precum și un anume subiectivism al părților contractante, acest caracter având aspectul unei situații de fapt care constituie o problemă de apreciere a instanței de judecată. Atât în doctrină cât și în practica judiciară s-a arătat că prețul poate fi superior sau inferior valorii bunului care formează obiectul vânzării, părțile contractului fiind libere să determine atât valoarea bunului, cât și prețul vânzării, echivalența dintre preț și valoarea bunului fiind una relativă, netrebuind confundată neseriozitatea prețului cu vilitatea lui, întrucât în caz de neseriozitate a prețului, contractul este nul absolut, iar în caz de vilitate a prețului, contractul de vânzare-cumpărare este valabil. Pentru a fi derizoriu (infim), prețul stabilit de părți în contract trebuie să fie atât de disproporționat față de valoarea bunului vândut încât practic să nu existe preț, să nu poată constitui cauza obligației asumate de vânzător de a transmite proprietatea lucrului vândut, ceea ce în speță nu poate fi vorba, astfel că susținerile recurentului în sensul că „neavând o justificare economică în situația dată, vânzarea disimulează clar frauda față de creditori, debitoarea fiind pe deplin conștientă de efectul păgubitor față de creditorii existenți, ea urmărind doar obținerea unui avantaj injust” nu pot fi primite, cu atâtmaimult cu cât practicianul nu a adus nicio probă în dovedirea eventualului preț de piață al bunului în litigiu.
în fine, este fără relevanță și împrejurarea, reală de altfel, că societatea falită înregistra, la începutul anului 2008, profit (fără să se precizeze cuantumul acestuia), iar la sfârșitul anului 2009 creditorii i-au solicitat deschiderea procedurii colective, pentru că nu este de neînțeles ca un comerciant, care în ultimul an anterior declanșării crizei financiare a înregistra profit, odată cu propagarea acestui fenomen mondial să intre în incapacitate de plată, ieșirea unor jucători de pe piață fiind tocmai una dintre consecințele recesiunii economice.
(Judecător dr. Nasz Csaba Bela)
| ← Societate comercială. Radiere din registrul comerţului.... | Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii... → |
|---|
