Competenţă materială. Fapte de comerţ. Asigurări. Acţiune în regres
| Comentarii |
|
La data de 3.01.2003, reclamanta S.C. „A.R." S.A. Bucureşti, Sucursala Argeş, a chemat în judecată pe pârâţii Grupul de Asigurări „G. A." S.A. Bucureşti şi M.G., solicitând instanţei ca, prin sentinţa pe care o va prezenta, să-i oblige pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 43.501.000 lei, reprezentând daune auto şi a sumei de 4.437.102 lei dobândă legală, plus cheltuieli de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că asiguratul său, S.C. „E.I." S.R.L., a suferit un prejudiciu în echivalentul solicitat, ca urmare a accidentului produs de M.G.
Pârâtul a făcut dovada existenţei unei asigurări obligatorii pentru răspunderea civilă auto, pentru pagube produse terţelor persoane prin accidente de autovehicule, la S.C. „G.A." S.A. Bucureşti, care însă nu 1-a despăgubit pe creditor. întrucât S.C. „E.I." S.R.L. avea şi o asigurare facultativă pentru avarii făcută la reclamantă, a plătit despăgubirea cuvenită, subrogându-se astfel în drepturile asiguratului său. De asemenea, pârâtul M.G. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Argeş, susţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 5 coroborat cu art. 11 Cod procedură civilă, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1149/C din 11.04.2003, Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 43.501.000 lei daune auto şi 4.437.102 lei dobândă legală, plus 3.721.434 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut că Tribunalul Argeş este competent să soluţioneze cauza, potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 4 Cod procedură civilă. Pe fond, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 136/1995, care îndreptăţeşte asigurătorul să se subroge în drepturile persoanei asigurate în contra celui răspunzător de producerea pagubei.
împotriva sentinţei în termen legal a formulat recurs pârâtul M.G., care a criticat-o prin aceea că instanţa 1-a obligat în mod greşit să plătească în solidar cu asigurătorul său despăgubirile achitate de reclamantă către S.C. „E.I." S.R.L., întrucât a făcut dovada existenţei asigurării de răspundere civilă obligatorii, încheiate cu Grupul „A", astfel că doar această societate trebuia obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă prin acţiune. Ulterior, la 20.10.2003, a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond, susţinând, în esenţă, că acţiunea cu care a fost învestită are un caracter civil şi nu comercial, astfel că litigiul trebuia soluţionat de judecătoria de la domiciliul pârâtului sau cea de la locul producerii accidentului, cu atât mai mult cu cât pârâtul Grupul „A" se află în procedura falimentului, situaţie de natură să conducă la suspendarea judecăţii.
Examinându-se sentinţa prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, inclusiv prin raportare la excepţiile invocate, Curtea a constatat următoarele.
în speţă, reclamanta a înţeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă şi o societate de asigurări, al cărei obiect de activitate se înscrie în categoria faptelor de comerţ enumerate în art. 3 Cod comercial. Prin pct. 17 al articolului sus menţionat, legiuitorul a considerat ca fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii. Drept urmare, participarea la proces a unui comerciant (asigurătorul) şi invocarea contractului de asigurare drept temei al acţiunii conferă litigiului un caracter comercial şi nu civil, cum a susţinut recurentul. Sub acest aspect, excepţia de necompetenţă materială a fost respinsă.
Nu poate fi reţinută nici incidenţa dispoziţiilor care reglementează competenţa teritorială întrucât, fiind o normă cu caracter relativ, nu putea fi invocată după expirarea termenului pentru motivarea recursului, nefiind de ordine publică, astfel că nu mai putea fi examinată ulterior acestui moment.
De asemenea, suspendarea judecăţii în temeiul Legii nr. 64/1995, putea fi cerută doar de partea împotriva căreia s-a declanşat procedura falimentului, Grupul „A", care însă nu a formulat recurs împotriva sentinţei şi nici nu a solicitat acest lucru până la pronunţarea deciziei.
în schimb, recursul este fondat în ceea ce priveşte greşita obligare a recurentului la plata despăgubirilor. Astfel, s-a făcut dovada asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, încheiată de recurent cu Grupul „A" S.A. Bucureşti. în temeiul asigurării obligatorii, terţa persoană prejudiciată prin accident trebuia să fie despăgubită nemijlocit de către asigurătorul pârâtului, în temeiul art. 49, 55 şi 57 din Legea nr. 136/1995. Din nici o probă nu rezultă că păgubitul a solicitat plata daunelor de la persoana vinovată de producerea accidentului sau asigurătorul acesteia. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă valorificarea directă a poliţiei de asigurare facultativă, deşi, aşa cum s-a arătat, era încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă, care impunea condiţii restrictive pentru acţiunea în regres (art. 58 din Legea nr. 136/1995).
Un asemenea procedeu ar însemna încurajarea arbitrariului în alegerea posibilităţilor de despăgubire, în detrimentul beneficiarilor asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente auto. De altfel, nici nu s-a făcut dovada de către reclamantă că a încercat procedura concilierii directe, în condiţiile art. 720' Cod procedură civilă.
Reclamanta are posibilitatea să pretindă plata despăgubirilor de la societatea cu care cel răspunzător de producerea accidentului avea încheiată asigurarea obligatorie, lucru pe care 1-a şi solicitat, instanţa de fond pronun-ţându-se în sensul obligării şi a Grupului „A" S.A.
în consecinţă, s-a admis recursul formulat de pârâtul M.G., a fost modificată în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii faţă de pârâtul M.G., fiind menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă.
Curtea de Apel Piteşti, decizia nr. 1246/R/C din 20 octombrie 2003
Notă: în acelaşi sens, s-au pronunţat şi Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr. 1044/20.10.2003, Curtea de Apel Suceava prin decizia nr. 318/29.05.2003 şi Curtea de Apel Târgu-Mureş prin decizia nr. 378/13.05.2003.
Asigurările terestre în contra daunelor şi asupra vieţii sunt fapte de comerţ, prevăzute ca atare în mod expres de Codul comercial în art. 3 pct. 17, iar dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, sunt incidente dispoziţiile legii comerciale (art. 56 Cod comercial), excepţie făcând actele care prin structura şi funcţia lor nu pot fi de natură comercială, fiind esenţialmente civile sau situaţiile în care necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.
| ← Competenţă teritorială absolută. Declinarea competenţei | Competenţă materială. Fapte de comerţ. Asigurări. Acţiune... → |
|---|
