Daune cominatorii. Natura juridică. Consecinţe cu privire la timbraj
| Comentarii |
|
Daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, care se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu fiind independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat. Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare. Hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii. De aceea, un asemenea capăt de cerere este taxat conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 169 din 10 octombrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1147 din 10 mai 2012 pronunțată în dosarul nr. 4978/108/2009* Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC I SRL Timișoara împotriva pârâtei SC L SRL Arad, pe care a obligat-o la plata sumei de 5.000 euro, plătibilă în lei la cursul zilei din data plății, reprezentând daune pentru ocuparea suprafeței de teren de 12.600 mp., pentru perioada ianuarie-august 2009, luând, totodată, act de renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să elibereze terenul reclamantei sub sancțiunea unor daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, cu cheltuieli parțiale în cuantum de 708 lei, în limita pretențiilor dovedite.
împotriva acestei sentințe a declarat apel societatea pârâtă, solicitând modificarea ei, în principal, în sensul anularii cererii introductive ca insuficient timbrată, întrucât reclamanta nu a depus dovada plății taxei de timbru în original, iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca netemeinică, nelegală și nefondată, precum și ca fiind fără obiect.
Prin decizia civilă nr. 169 din 10 octombrie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâta SC L SRL Arad împotriva sentinței civile nr. 1147 din 10 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4978/108/2009* în contradictoriu cu reclamanta intimată SC I SRL Timișoara.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea tribunalului este temeinică și legală, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susține apelanta, în considerente arătându-se pe larg motivele pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă în parte.
Deși este adevărat că din raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie întocmit în primul ciclu procesual rezultă fără dubiu că identificările și măsurătorile efectuate la imobilele proprietatea părților aflate în litigiu au condus la concluzia că linia de hotar A-B, stabilită conform planului parcelar, nu este încălcată de construcțiile proprietatea pârâtei apelante, iar stația de sortare care îi aparține este amplasată pe parcelele de teren definite sub nr. top. 11.34/8, nr. top. 11.34/9 și nr. top. 11.34/10; această stație de sortare a produselor de balastieră nu este amplasată și pe parcela de teren cu nr. top. 9.45/12, proprietatea reclamantei intimate, fundația (cea mai apropiată de limita terenului), pe care este montat stâlpul de susținere a benzii transportoare, fiind situată la distanța de 0,34 m față de limita terenului societății reclamante, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că acțiunea în despăgubire se impune, totuși, a fi admisă în parte, cu consecința obligării apelantei la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubire.
Aceasta, întrucât din procesul-verbal de conciliere încheiat de părți în data de 9 iulie 2009 reiese fără putință de tăgadă că pârâta apelantă a ocupat o parcelă de teren, proprietatea reclamantei intimate, cu utilajele pe care le folosea în desfășurarea activității comerciale. De asemenea, tot reprezentantul SC L SRL Arad, a declarat că se obligă ca în termen de 15 zile să mute stâlpul care era (la acea vreme) amplasat pe terenul învecinat, la o distanță de aprox. 1-1,5 m de mezuină, eliberând astfel în întregime terenul intimatei. însă, în ciuda acestui fapt, pârâta nu a fost de acord cu plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubire către SC I SRL Timișoara. De asemenea, martorul G.T. a arătat că, fiind paznicul bunurilor societății reclamante, are cunoștință de împrejurarea că în perioada iunie-septembrie 2009, o parte din terenurile proprietatea intimatei (peste 1 ha.) a fost ocupată de apelantă, prin amplasarea a diverse utilaje de extracție a nisipului, mașini de transport, barăci în care dormeau muncitorii, autovehiculele acestora și un stâlp.
în atare condiții, criticile pârâtei privitoare la netemeinicia hotărârii atacate, deoarece expertul topometrist nu a reținut nicio încălcare a limitei de hotar dintre terenurile învecinate ale societăților aflate în litigiu sunt nejustificate, simplul fapt că în luna mai 2011, cu ocazia măsurătorilor efectuate la fața locului, nu s-a mai constatat vreo ocupare de teren neputând determina schimbarea soluției tribunalului, de vreme ce lipsa de folosință reclamată de intimată a avut loc cu aproape 2 ani în urmă. Chiar dacă după introducerea cererii de chemare în judecată societatea pârâtă a înlăturat construcțiile și utilajele care ocupau terenul proprietatea reclamantei, nu înseamnă că partea este exonerată de obligația de a despăgubi proprietarul imobilului pentru lipsa de folosință anterioară.
Susținerile apelantei privitoare la valoarea exagerat de mare a sumei stabilite de cel de-al doilea expert tehnic, dl. ing. I.V., Curtea apreciază că acestea nu pot fi primite, pe de o parte, întrucât reprezentantul pârâtei, fiind prezent la termenul de judecată care a urmat depunerii raportului de expertiză, nu a ridicat nicio obiecție în această privință și nici nu a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 212 din Codul de procedură civilă, nici prin cererea de apel nesolicitând efectuarea unei noi expertize în această privință; pe de altă parte, prima instanță, atunci când a apreciat suma care i se cuvine reclamantei cu titlu de despăgubire, a redus valoarea stabilită de specialist, practic înjumătățind-o. Nu în ultimul rând, simplul fapt că un alt proprietar al unui teren situat în aceeași zonă a convenit cu arendașul său să primească în schimbul folosirii terenului o anumită cantitate de produse agricole, nu determină, în mod automat, lipsa de temei legal a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei, cu atât mai mult cu cât, în speța de față, avem de a face cu o lipsă de folosință și nu cu un contract (convenție = acord de voință) de arendare.
Solicitarea pârâtei apelante de a se anula cererea introductivă ca insuficient timbrată, pe motiv că reclamanta intimată nu a depus dovada plății taxei de timbru în original este neîntemeiată. Potrivit art. 38 și 39 din Ordinul M.J. nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc de către persoanele fizice în numerar, în contul bugetului de stat, la unitățile trezoreriei statului sau ale Casei de Economii și Consemnațiuni. Persoanele juridice plătesc taxele judiciare de timbru în numerar sau prin virament, în contul bugetului de stat, la unitățile trezoreriei statului în raza cărora își au sediul fiscal. Dovada plății taxelor judiciare de timbru o constituie copia de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată de unitățile Casei de Economii și Consemnațiuni sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificate pentru conformitate de organul prestator al serviciului.
Chiar dacă la termenul din 27 octombrie 1999 reprezentantul convențional al reclamantei a depus la dosar doar o fotocopie a ordinului de plată nr. 18/22.10.2009 privind achitarea sumei de 5.875 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru, la următorul termen, din 24 noiembrie 2009, acesta a anexat, cum în mod judicios a reținut și tribunalul, o nouă copie a ordinului de plată, de această dată vizată de unitatea la care s-a făcut plata, certificată pentru conformitate de organul prestator al serviciului, așa cum impun prevederile art. 39 din lege.
în fine, nici capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la eliberarea terenului sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, la care, prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 13 aprilie 2010 reclamanta a renunțat, apărătorul pârâtei, prezent la dezbateri, neridicând vreo obiecție în această privință, nu se impune a fi timbrat la valoare, pentru că nu ne aflăm în prezența unei cereri de despăgubire, care, într-adevăr, este supusă regimului de taxare reglementat de art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată. Aceasta, pentru că daunele cominatorii, care constau în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei anumite sume de bani pentru fiecare zi, săptămână sau lună de întârziere, până la executarea obligației în natura ei specifică, își au temeiul în dubla funcțiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu consecința prerogativei sale de a ordona și măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunță. Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziție cu caracter general, această instituție este consacrată prin norme speciale (a se vedea, spre exemplu, art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
Rezultă, deci, că daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară, ce se aplică de instanțele de judecată în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum și că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar rațiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligației de a face sau de a nu face.
Altfel spus, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenței debitorului la executarea silită și au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta își va îndeplini obligația asumată și cu posibilitatea ca instanța de judecată să le modifice dacă va considera necesar. Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silită asupra bunurilor debitorului, aceste daune constituie, totuși, o modalitate de constrângere ce rezultă din amenințarea cu o atare executare dacă debitorul nu își îndeplinește obligația asumată. Față de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligația, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluție nefiind posibilă. într-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăși valoarea prejudiciului pentru că diferența s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăți în acest mod fără justă cauză. Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert și nelichid.
Fiind de principiu, deci, că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligației convenite, precum și că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă și lichidă, revine instanței de judecată îndatorirea ca, după executarea obligației respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării. în atare situație, concluzia ce se impune este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanța de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii. Tocmai de aceea, un asemenea capăt de cerere este taxat conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, modificată, iar cum reclamanta intimată a achitat taxe de timbru în cuantum mai mare decât cel datorat, Curtea constată că nu se pune nici problema aplicării dispozițiilor art. 20 alin. (5) din același act normativ.
| ← Societate comercială. Anularea hotărâre AGA. Motive | Procedura insolvenţei. Contestaţie la planul de distribuire.... → |
|---|
