Drepturi băneşti. Decizie de concediere.. Jurisprudență Contracte economice

Comentarii

0

Tribunalul BACĂU Sentinţă civilă nr. 1643 din data de 20.11.2013

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 10.06.2013, sub nr. 3098/110/2013, reclamantul P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL: anularea deciziei de concediere nr. 1/22.02.2012, reintegrarea în postul deținut anterior, obligarea la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite, de la data emiterii deciziei până la data pronunțării unei hotărâri irevocabile, indexate și actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata sumei de 5931 euro, reprezentând sume de plată restante, aferente lunilor noiembrie - decembrie 2011 și ianuarie 2012, obligarea pârâtei la plata sumei de 25000 lei, cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susținut că a fost salariat al SC R.B. SRL, din data de 26.11.2010, pe post de măcelar, semnând un contract individual de muncă în care era specificat cuantumul brut al salariului, respectiv 2000 lei, precum dreptul de a i se achita contravaloarea transportului din Bacău - adresa de domiciliu - până la București, unde se află punctul de lucru al angajatorului, precum și cazarea.

Ulterior semnării contractului amintit, reclamantul a fost înștiințat că urmează să fie detașat în Germania, la societatea F. LNS, semnând în acest sens, un act adițional, care nu i-a fost înmânat niciodată, în cuprinsul căruia era prevăzut că trebuia să fie remunerat în funcție de cantitatea de carne tranșată, anume 0,07 euro/kg, urmând să i se achite și cheltuielile de cazare, transport din România în Germania și retur, precum și transportul pe teritoriul Germaniei.

A adăugat reclamantul faptul că, la începutul perioadei de detașare în Germania, raporturile de muncă au decurs într-un cadru normal, ulterior survenind anumite probleme determinate de nemulțumirile sala exprimate cu privire la condițiile precare de cazare oferite, la omisiunea angajatorului de a-i pune la dispoziție echipament de lucru, asigurare medicală, de a-i plăti salariile restante și de a-i comunica un exemplar al contractului individual de muncă și al actului adițional. Pentru a reclama aceste împrejurări, a comunicat situația administratorului societății, L.M., prin mai multe cereri trimise prin fax, însă acesta din urmă a refuzat să-și îndeplinească obligațiile asumate. În schimb l-a informat pe angajat că, începând cu data de 30.01.2012, îi încetează acestuia delegarea, fiind așteptat începând cu data de 02.02.2012 ora 08:00, la punctul de lucru din București.

Întrucât reclamantul nu dispunea de bani, a împrumutat de la un coleg suma de 400 de euro și s-a deplasat în România cu autoturismul personal, la punctul de lucru al pârâtei, la data și ora stabilite, însă la acel moment nu se afla nimeni în incinta locației. A precizat că s-a adresat I.T.M. București, pentru a sesiza nerespectarea obligațiilor asumate de pârâtă.

A apreciat reclamantul că decizia de concediere este nelegală și netemeinică, din moment ce zilele indicate în cuprinsul acesteia reprezintă zile în care acesta a lucrat, respectiv zile în care toți salariații au avut zile libere datorate lipsei materiei prime. De asemenea, și mențiunea relativă la refuzul său de a semna pentru primirea diurnei aferente lunii noiembrie 2011, este nereală, întrucât diurna era în cuantum de 2153 euro, din care i s-au înmânat doar 400 de euro, pentru care a semnat de primire.

Referitor la atitudinea recalcitrantă pe care reclamantul ar fi avut-o față de angajatul S.C., a susținut acesta că atare demers s-a datorat încălcării drepturilor sale, iar angajatorul nu a analizat circumstanțele în care s-a produs incidentul, gradul de vinovăție al angajatului și consecințele produse de săvârșirea faptei. A mai susținut că regulamentul intern, la care se face referire în cuprinsul deciziei contestate, nu i-a fost niciodată comunicat.

În ceea ce privește suma de 5931 euro, a arătat că se compune din sumele salariale restante, care ar fi trebuit calculate prin raportare la cantitatea de carne tranșată, respectiv cheltuieli de transport.

Relativ la daunele morale, a menționat că acestea sunt generate de producerea unei stări psihice cu efecte negative asupra vieții sale, din moment ce a rămas fără niciun venit lunar, cu atât mai mult cu cât are în întreținere doi copii minori și pe mama sa pensionară.

În drept, a indicat prevederile art. 274 Cod de procedură civilă.

În dovedire, a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, testimonială, prezumții.

La data de 24.10.2012, reclamantul a depus cerere precizatoare ( fila 19 vol. I ), invocând ca temei de drept, prevederile art. 80, 171 și 253 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare ( filele 24-28 vol. I ), la data de 24.10.2012, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat și anularea acțiunii, pentru lipsa temeiului de drept.

Cu privire la fond, reluând situația de fapt prezentată în cuprinsul deciziei de concediere, a conchis că față de atitudinea de indolență a angajatului, de lipsa totală de principialitate în exercitarea drepturilor sale, de modul repetat al săvârșirii faptelor, determinând premisa unei lacune de productivitate și îngreunând sarcina celorlalți angajați ce au fost nevoiți să suplinească lipsa reclamantului, sancțiunea este temeinică.

Pârâta a adăugat că susținerile părții adverse sunt nereale, neexistând nicio obligație neîndeplinită de către societate față de angajat; în plus, relativ la daunele morale, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile necesare reținerii răspunderii angajatorului, calificând demersul reclamantului ca un abuz de drept, în sensul art. 723 alin. 1 Cod de procedură civilă.

În drept, a invocat prevederile art. 115 Cod de procedură civilă, art. 39 alin. 2 lit. a, b, c, e, art. 61 lit. a, art. 247, 248 alin. 1 lit. e, art. 250 din Codul Muncii, art. 19 alin. 2 lit. c, i, u și art. 24 lit. a, d, l, t din Regulamentul intern.

În dovedire, a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, testimonială, interogatoriu.

La data de 20.02.2013, reclamantul a menționat, prin cerere scrisă, că înțelege să se înscrie în fals cu privire la contractul individual de muncă încheiat la data de 24.11.2010, depus de către pârâtă ( fila 100 vol. I ).

Au fost administrate probele cu înscrisuri, expertiză grafoscopică și testimonială, fiind audiați la termenul din data de 06.11.2013, martorii G.P. și S.C..

Reclamantul a refuzat efectuarea probei cu expertiză contabilă, la termenul din data de 18.09.2013, menționând că refuză să achite onorariul aferent lucrării ( fila 294 vol. I ).

Analizând materialul probatoriu administrat, precum și susținerile părților, instanța reține următoarele:

Reclamantul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, începând cu anul 2010, în meseria de măcelar, fiind detașat pentru o perioadă ce a surprins parte din acest an, anul 2011 și parte din 2012, în Germania.

Relativ la proba raporturilor juridice specifice dreptului muncii, se impun unele mențiuni. Deși la dosar nu se află niciun contract individual de muncă, acceptat de ambele părți ca fiind însușit, din moment ce, potrivit Raportului de expertiză criminalistică nr. 135/15.07.2013 ( filele 159-165 vol. I ), semnăturile evidențiate la rubrica "Salariat"; din cuprinsul Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 40 în registrul general de evidență a salariaților și actele adiționale ulterioare ( filele 122-129 vol. I ) nefiind efectuate de reclamant, ambele părți au recunoscut totuși existența raporturilor de muncă derulate între acestea. În plus, foile colective de prezență, declarațiile martorilor audiați, tabelele reliefând plata unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale sugerează existența valabilă a unui contract individual de muncă încheiat între părți, anterior republicării Codului Muncii, care a impus ulterior necesitatea formei scrise ad validitatem.

Prin decizia nr. 1/22.02.2012 - s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al angajatului P.E. în temeiul art. 248 alin. 1 lit. e coroborat cu 61 lit. a din Codul Muncii, reținându-se aplicabilitatea art. 39 alin. 2 lit. a, b, c, e, art. 247, art. 250 din Codul Muncii, art. 19 alin. 2 lit. c, i, u teza 4 și 5, art. 24 lit. a, d, l, t din Regulamentul intern ( filele 20-22 vol. I ).

Conform deciziei, concedierea s-a datorat: lipsei nemotivate de la locul de muncă - punctul de lucru din Germania unde a fost detașat, în zilele de 04, 05, 11, 13, 17, 19, 25-27.01.2012; lipsei nemotivate de la locul de muncă - punctul de lucru al societății din București; comportamentului și atitudinii necorespunzătoare, recalcitrante față de colegii cu care se deplasa în microbuz spre locul de muncă, dar și în timpul serviciului, prin adresarea de injurii și amenințări, tentativă de agresiune fizică față de angajatul S.C., în data de 25.01.2012; prezentarea uneori la locul de muncă, refuzând să-și ia în primire echipamentul de lucru aferent, semnând uneori fișele de pontaj, după care pleca, apreciind că și-a terminat treaba.

Din analiza probelor aflate la dosar, instanța conchide că existența faptelor reținute în sarcina angajatului este irefutabilă. Astfel, potrivit sesizărilor semnate de angajații G.P., S.C. și L.M. ( filele 48-71 vol. I ), coroborate cu foile colective de prezență pentru perioada de referință menționată în actul de concediere și declarațiile martorilor G.P. și S.C., date în ședința publică din data de 06.11.2013, rezultă temeinicia situației de fapt descrise în cuprinsul deciziei de sancționare. De altfel, reclamantul a recunoscut prin acțiune, faptul că a manifestat la un moment dat atitudine recalcitrantă față de colegul de muncă S.C.. În atare context, instanța apreciază că, în ceea ce privește realitatea contextului faptic, aceasta a fost probată de către pârâtă, cu respectarea prevederilor art. 272 din Codul Muncii. Deși reclamantul a infirmat absențele nemotivate, nu a reușit să probeze contrariul celor dovedite conform aprecierilor anterioare.

Nu are a fi acceptat nici argumentul necomunicării regulamentului de ordin internă către reclamant. Cu respectarea dispozițiilor art. 243 din Codul muncii, angajatorul a procedat la afișarea Regulamentului intern, la sediul societății, potrivit proceselor - verbale de afișare depuse la dosar ( filele 45-47 ).

În legătură cu temeinicia sancțiunii aplicate, contrar susținerilor angajatului, pârâta a stabilit în mod corect încetarea raporturilor de muncă, respectând elementele enumerate de textul art. 250 din Codul muncii, potrivit căruia "Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;

b) gradul de vinovăție a salariatului;

c) consecințele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta";.

Astfel, faptele au fost săvârșite în mod continuu, într-un evident context repetitiv, reclamantul manifestând dispreț și nepăsare față de valori sociale ce s-ar fi cuvenit a fi fost avute în vedere în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv respectul față de munca colegilor, față de persoana acestora, față de activitatea societății și relațiile contractuale derulate împreună cu partea germană.

Împrejurarea că reclamantul a afișat un comportament normal anterior perioadei de proprie revoltă, după cum a recunoscut pârâta, nu este susceptibilă de a infirma concluzia preconizată. De altfel, nici apărarea încercată de reclamant, privind motivarea demersului belicos împotriva colegului S.C., în sensul că acesta s-ar fi datorat unor omisiuni ale angajatorului de a-și onora anumite obligații contractuale, nu poate fi primită. Este adevărat că anumite lipsuri ar putea justifica o anumită irascibilitate ori nemulțumire, însă această circumstanță nu poate, în niciun caz, susține în mod viabil un comportament reprobabil și deopotrivă, inadmisibil, de tipul celui descris.

În legătură cu repercusiunile abaterilor disciplinare, corect a susținut pârâta că faptele angajatului au determinat premisa unei lacune de productivitate, îngreunând sarcina celorlalți angajați ce au fost nevoiți să suplinească lipsa reclamantului. Instanța adaugă că aceleași manifestări au creat și un climat anormal, propice unei atmosfere necorespunzătoare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, la locul de muncă, de către ceilalți angajați.

Constatând imposibilitatea continuării raporturilor juridice între cele două părți, urmează a fi respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 1/22.02.2012 emisă de pârâtă.

De asemenea, având în vedere dependența în raport de acest capăt al acțiunii, va fi respins și petitul relativ la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite de la data demiterii deciziei contestate până la data pronunțării unei hotărâri irevocabile, indexate și actualizate cu indicele de inflație.

Pentru aceleași argumente, o soluție similară se impune și cu privire la daunele morale.

În ceea ce privește petitul referitor la suma totală de 5931 euro, acesta va fi admis în parte, urmând a fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma totală de 950 euro, cu titlu de drepturi salariale restante, aferente lunilor decembrie 2011 ( 320 euro ), respectiv ianuarie 2012 ( 630 euro ).

Astfel, privitor la luna decembrie 2011, instanța reține că, potrivit tabelului de la fila 233 vol. I, emis de pârâtă, potrivit martorului S.C. ( care a declarat că sumele enunțate în cuprinsul înscrisului sunt reale - fila 1 vol. II ), reclamantul era îndreptățit la o diurnă în cuantum 1500 de euro, bani care, potrivit aceluiași martor, nu au fost achitați. Totuși, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisului de la fila 228 vol. I, pârâta a procedat la plata sumei de 1180 euro către angajatul P.E., prin virament bancar, cu respectarea dispozițiilor art. 166 alin. 2 din Codul muncii, într-un cont în care fuseseră virate și alte sume salariale, aceluiași angajat. Trebuie adăugat că, deși reclamantul a depus un extras de cont, de la B.T. ( sugerând că este singurul său cont bancar - fila 241 vol. I ), înscrisurile aflate la filele 214-227 vol. I dovedesc că diurnele aferente sfârșitului de an 2010 și anului 2011, pentru perioada anterioară celei menționate în acțiune, au fost depuse în același cont evidențiat în actul de la fila 228 vol. I, reclamantul nemanifestând vreo obiecție cu privire la acest demers. Atare aspect dovedește faptul că acesta deținea, pe lângă contul de la B.T., și alt cont, că a acceptat ca plata să fie realizată prin virament în acest cont.

Referitor la luna ianuarie 2012, reclamantul era îndreptățit să primească suma de 630 euro, venit net, astfel cum rezultă din lista salariaților emisă de pârâtă ( fila 212 vol. I ). Cu privire la această sumă, societatea nu a dovedit plata acesteia către partea adversă, cu respectarea art. 166 și următoarele din Codul muncii.

În ceea ce privește diurna aferentă lunii noiembrie 2011, cuantumul acesteia era de 1710 euro, aspect probat prin copia tabelului de la fila 229 vol. I. Cu toate acestea, potrivit înștiințării semnate de martorul G.P. la data de 28.12.2011 ( fila 231 vol. I ), coroborată cu declarația acestuia din data de 06.11.2013 ( filele 299 - 300 vol. I ), suma a fost achitată angajatului P.E.. De altfel, chiar din tabelul evidențiat la fila 232 vol. I reiese că reclamantul a primit suma de 400 de euro, sub semnătură, cu titlu de avans diurnă noiembrie 2011, la data de 23.12.2011. Deși în această situație se poate afirma că nu s-a probat plata sumei prin înscrisuri, conform art. 168 din Codul muncii, problema dovezii nu subzistă decât în mod aparent. În virtutea dispozițiilor art. 278 alin. 1 din Codul muncii, dispozițiile derogatorii ale art. 168 se completează cu acelea de drept comun prevăzute de Codul civil. În speță, față de data nașterii raportului juridic, sunt aplicabile prevederile art. 1191 din Codul civil din 1864, din moment ce reclamantul nu s-a opus la audierea martorului G.P., manifestând o acceptare tacită a derogării de la regimul probatoriu statuat de Codul muncii.

Privitor la cheltuielile de deplasare solicitate, în cuantum de 1800 euro, obligația achitării de către societatea angajatoare, în condițiile în care deplasarea se efectua cu autoturismul personal, nu a fost probată, ba dimpotrivă, existența acesteia este suprimată prin depoziția martorului G.P..

Relativ la cheltuielile de judecată, în virtutea prevederilor art. 274 alin. 1 art. 276 Cod de procedură civilă, față de admiterea în parte a acțiunii și proporțional cu gradul culpei procesuale, egale, a ambelor părți, se vor compensa cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 2400 lei și va fi obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Astfel, instanța are în vedere, potrivit solicitării din concluziile scrise, faptul că următoarele cheltuieli efectuate de reclamant: taxă pentru expertiză - 900 lei ( fila 121 vol. I ), onorariu avocat - total de 1500 lei, conform chitanțelor atașate concluziilor scrise, respectiv nr. 06/06.03.2012 ( 500 lei ) și 28/25.10.2012 ( 1000 lei ). Chitanța nr. 205/16.09.2013, evidențiind suma de 300 lei, nu va fi avută în vedere, întrucât nu există nicio dovadă a faptului că suma a fost achitată în legătură cu procesul de față ( nefiind depusă la dosar vreo împuternicire a avocatului care a eliberat chitanța și nici nu se menționează în cuprinsul actului numărul dosarului ). Relativ la cheltuielile dovedite de pârâtă, instanța are în vedere contravaloarea transportului avocatului, probată prin bonul fiscal nr. 27/09.01.2013, respectiv onorariu de avocat - 2480 lei, conform chitanței nr. 161/05.01.2013. Ca urmare, instanța va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.E., domiciliat în Bacău, în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL, cu sediul în București.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma totală de 950 euro, cu titlu de drepturi salariale restante, aferente lunilor decembrie 2011 ( 320 euro ), respectiv ianuarie 2012 ( 630 euro ).

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 1/22.02.2012 emisă de pârâtă, obligarea acesteia la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite de la data demiterii deciziei contestate până la data pronunțării unei hotărâri irevocabile, indexate și actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Compensează cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 2400 lei și obligă pe reclamant să plătească pârâtei suma de 370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

← Faliment. Jurisprudență Faliment		RECURS LITIGII CU PROFESIONIŞTII. RADIERE SEDIU SOCIETATE... →

Vezi şi alte speţe de drept comercial: