Faliment - legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.

Jurisprudenţă şi speţe de drept comercial

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1346 din data de 14.09.2017

. Domeniu asociat: Faliment - Legea 85/2014 - natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.

A. Principala distincție între termenele de prescripție și cele de decădere constă în aceea că, în timp ce primele sunt destinate a sancționa o atitudine pasivă culpabilă a unui subiect de drept, termenele de decădere au ca principal scop necesitatea obiectivă ca anumite acte să fie efectuate într-un termen, indiferent de existența vreunei atitudini culpabile din partea titularului dreptului.

Analizând dispozițiile art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014 se reține că legiuitorul a instituit un termen de prescripție, de 1 an, reglementat pentru a sancționa pasivitatea titularului acțiunii în anulare și care, în condițiile prescrise de lege, poate fi întrerupt, suspendat ori poate face obiectul unei cereri de repunere în termen.

Pe de altă parte însă, în ceea ce privește termenul de 16 luni, din modul de formulare a textului de lege, "nu mai târziu de";, reiese intenția legiuitorului de a stabili un termen obiectiv, un interval de timp maxim în care poate fi inițiată acțiunea în anulare, indiferent de motivele împiedicării, pentru a se asigura securitatea raporturilor juridice și bunul mers al procedurii insolvenței. Prin urmare, acest din urmă termen este unul de decădere, ce, în principiu, nu poate fi întrerupt ori suspendat. De altfel, ar fi fost inutil ca legiuitorul să instituie două termene de prescripție, termenul mai scurt fiind lipsit de orice utilitate.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1346 din 14.09.2017)

Asupra apelului de față:

I. Hotărârile primei instanțe:

1. Prin încheierea din data de 17.08.2016, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr. 419/116/2015/a2, în cauza privind pe reclamantul C.I.I. C.D., lichidator judiciar al C.C.A, și pârâtele A.I.E. S.R.L., S.C. R.C. S.R.L. și C.C.A, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtele SC R.C. SRL și A.I.E. SRL.

În motivare, instanța a reținut că excepția este neîntemeiată, având în vedere că, prin raportul depus la data de 26.05.2015, reclamantul nu a fost în măsură să identifice elementele necesare promovării acțiunii prevăzute de art.117 din Legea nr.85/2014, dar nici actele frauduloase, în condițiile în care debitoarea, prin administratorul statutar, nu a pus la dispoziția acestuia actele contabile, iar concluziile în completarea raportului întocmit în baza art.97 au fost formulate prin raportul depus la data de 09.12.2015.

De altfel, art.118 alin.1 din această lege impune obligația lichidatorului judiciar să formuleze acțiunea în anulare în termen de 1 an calculat de la data depunerii raportului prevăzut de art.97, dar nu mai târziu de 16 luni calculat de la data deschiderii procedurii, avându-se în vedere tocmai situația în care lichidatorul judiciar nu a fost în măsură să identifice actele frauduloase în termenul de 1 an.

Pe cale de consecință, judecătorul sindic a constatat că acțiunea a fost formulată de reclamant în termenul prevăzut de art.118 din Legea nr.85/2014.

2. Prin sentința civilă nr. 173/30.09.2016, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr. 419/116/2015/a2, instanța a admis în parte acțiunea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D. împotriva pârâtelor C.C A., debitoare în dos.nr.419/116/2015, SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL, a dispus anularea acordului de stingere a datoriei din data de 02.04.2014 încheiat între pârâtele C.C.A și SC A.I.E. SRL, a obligat pe pârâta SC A.I.E. SRL să restituie pârâtei debitoare C.C.A. suma de 828.548,99 lei, a dispus anularea acordului de stingere a datoriei din data de 02.04.2014 încheiat între pârâtele C.C.A. și SC R.C. SRL, a obligat-o pe pârâta SC R.C. SRL să restituie pârâtei debitoare C.C.A. suma de 770.368,43 lei, a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D. privind obligarea pârâtelor SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL la plata dobânzii legale aferentă perioadei 31.08.2013 și până la restituirea sumelor datorate pârâtei debitoare C.C.A. și a respins cererea formulată de pârâtele SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL privind înscrierea la masa credală cu sumele ce vor fi restituite.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că între debitoare și creditoarea Viand Bulgaria au existat relații contractuale în baza cărora achiziționa furaje pe care, la rândul său, debitoarea le livra societăților comerciale pârâte care au și calitatea de membri cooperatori, în baza unor contracte de vânzare cumpărare înregistrate sub nr.45/2011, respectiv nr.47/2012 depuse în extras la dosar.

Din corespondența purtată prin intermediul poștei electronice între creditoare și debitoare rezultă că au existat neînțelegeri privind calitatea furajului, însă nu au fost soluționate pe cale amiabilă, iar debitoarea nu a uzat de căile legale pentru recuperarea unui eventual prejudiciu cauzat de creditoare, însă a fost de acord să acopere pretinsul prejudiciu invocat de pârâte în întâmpinarea depusă la dosar, deși din contractele de vânzare-cumpărare invocate nu rezultă în ce condiții debitoarea putea fi obligată la penalități, care era cuantumul convenit de părți prin contract și dacă debitoarea figura în evidențele pârâtelor cu debitul ce a făcut obiectul acordurilor de stingere a datoriilor ce fac obiectul prezentei acțiuni în anulare.

S-a mai reținut că, urmare a nerecuperării de către debitoare a contravalorii furajelor livrate acestora, aceasta și-a diminuat cu știință patrimoniul, reducându-l la zero, cunoscând că va intra în insolvență și nu va fi posibilă o eventuală reorganizare judiciară, așa cum a menționat lichidatorul judiciar în acțiunea formulată.

Mai mult, anterior încheierii celor două acorduri de stingere al datoriilor pe care l-ar fi avut față de cele două pârâte, reprezentanții legali ai debitoarei aveau obligația să întocmească și să înscrie în evidențele contabile debitele înregistrate și actele în baza cărora au fost stabilite pretinsele debite, dar și cu ce titlu sunt înregistrate debitele, însă nu au făcut-o din considerente care nu au relevanță în prezenta cauză, unde judecătorul sindic este investit să analizeze apărările părților în baza înscrisurilor depuse la dosar și a dispozițiilor legale incidente soluționării acțiunii în anulare.

Practic, pe baza emiterii de către cele două pârâte a facturilor de penalități, corelativ cu încheierea celor două acorduri de stingere a datoriilor, judecătorul sindic a constatat că nu există niciun înscris probator care să ateste că debitoarea datora pârâtelor sumele înscrise în cele două acorduri și că acestea aveau natura unor penalități contractuale, precum și modul lor de calcul, dar nici nu s-a făcut dovada de către acestea pe parcursul cercetării judecătorești că au suferit vreun prejudiciu care putea fi stins în modalitatea convenită cu debitoarea.

Dimpotrivă, actele invocate se referă la corespondența purtată de debitoare, prin numita T.M., cu creditoarea V.B., privind calitatea pretins necorespunzătoare a furajelor livrate, însă nu s-a dovedit că aceste furaje au fost livrate exclusiv celor două pârâte și că, datorită lor, au înregistrat pierderi în cuantumul înscris în cele două acorduri de stingere a datoriei.

Mai mult, pârâtele nu au dovedit care a fost perioada pentru care au încheiat cu debitoarea cele două contracte de vânzare cumpărare furaje, clauzele referitoare la răspunderea părților, modul de soluționare a litigiilor izvorâte din neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, pentru a se putea aprecia asupra legalității și temeiniciei apărărilor formulate în baza acestor contracte. Dacă datoria debitoarei izvora din cele două contracte de vânzare cumpărare, atunci este evident că pârâtele îl depuneau în integralitate pentru a-și dovedi apărările formulate prin întâmpinare, însă nu a făcut-o din rațiuni care nu au relevanță juridică, în condițiile în care aceste contracte nu figurează înregistrate în evidența contabilă a debitoarei, fiind evidențiate doar acordurile de stingere a pretinselor datorii.

În raport de situația de fapt reținută, judecătorul sindic a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de art.117 alin.2 lit.c, și g și art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014, constatând întemeiată și dovedită acțiunea reclamantului.

Referitor la ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.2 lit.c din Legea nr.85/2014, s-a constatat de judecătorul sindic că este îndeplinită, subliniind faptul că acordurile de stingere a datoriilor încheiate între debitoare și cele două societăți pârâte la data de 31.03.2014 se încadrează în termenul de 2 ani anteriori deschiderii procedurii. Totodată, s-a constatat că este îndeplinită și condiția legală privind lezarea intereselor creditoarei V.B., frauda fiind prezumată de art.122, iar relativitatea prezumției nu a fost răsturnată de pârâte, singurele interesate să producă probe care să o răstoarne.

Așadar, judecătorul sindic a înlăturat apărarea pârâtelor în sensul că reclamantului îi revenea obligația să dovedească frauda la încheierea celor două acorduri, în condițiile în care prezumția relativă poate fi răsturnata prin probele administrate de persoana interesată, în cazul de față interesul aparținând pârâtelor, care s-au aflat în posesia înscrisurilor pe care reclamantul nu le-a avut la dispoziție până la momentul comunicării întâmpinării și a actelor doveditoare.

Judecătorul sindic a observat din actele depuse la dosar și că pârâtele sunt membrii cooperatori ai debitoarei, cu care au încheiat contractele de vânzare cumpărare furaje nr.45/20.12.2011, respectiv nr.47/04.01.2012, având ca obiect livrare furaje, deși au recunoscut că exista și posibilitatea să încheie direct cu furnizorul contracte individuale, caz în care putea să își recupereze eventuale prejudicii cauzate de calitatea lor necorespunzătoare direct de la acesta, potrivit clauzelor contractuale.

S-a mai constatat și că pârâta SC A.I.E. SRL are ca asociat unic și administrator pe numita T.M., prin intermediul căreia s-a derulat corespondența între creditoarea V.B., reprezentanța din România, creând aparența că este o persoană cu drept de decizie, care a acționat în numele debitoarei cu privire la pretinsa neconformitate a calității furajelor livrate acesteia.

S-a apreciat că această aparență este întărită de calitatea de director economic în care a semnat actele înregistrate la organele fiscale, depuse de lichidatorul judiciar la dosar nr.419/116/2015, ceea ce conduce la concluzia că a deținut o funcție de conducere. Deși prin întâmpinarea depusă la dosar s-a susținut de pârâte că T.M. nu a deținut nicio funcție de conducere în cadrul debitoarei, s-a constatat de către judecătorul sindic că nu a fost făcută dovada contrară, deși avea interesul în condițiile în care are calitatea procesuală pasivă în cauză, fiind reprezentantul legal al uneia dintre pârâtele în prezenta cauză.

Nefiind făcută dovada contrară, deși îi revenea această sarcină, în raport de actele depuse de lichidatorul judiciar în dosarul de insolvență, judecătorul sindic a constatat că este îndeplinită și ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014, care se referă la directorul debitoarei, funcție deținută de numita T.M., asociat unic și administrator al pârâtei SC A.I.E. SRL, fiind direct interesată să nu achite contravaloarea furajelor achiziționate de la debitoare, pentru care a încheiat acordul de stingere al datoriei existente la data de 31.03.2014.

Referitor la ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.2 lit.g privind asumarea de obligații efectuate de debitor în perioada de 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția de a frauda interesele creditorilor, s-a constatat că este îndeplinită și această condiție legală, subliniindu-se faptul că cele două acorduri au fost încheiate de debitoare în perioada legală de 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, fiind evidentă intenția de fraudare a intereselor creditoarei V.B., în condițiile în care pretinsele datorii au fost stinse prin asumarea obligației de acoperire a prejudiciului suferit de pârâtele membri cooperatori ai debitoarei, după ce au eșuat negocierile cu această creditoare, care nu a acceptat condițiile propuse de debitoare, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Având în vedere și valoarea mare a obligațiilor asumate la plată de debitoare, în condițiile în care nu există nicio dovadă care să confirme că cele două pârâte au suferit prejudiciile invocate în întâmpinare și că le-au fost produse de debitoare, coroborat cu recunoașterea că debitoare nu deține bunuri în patrimoniu, caz în care este evident că nu poate fi recuperată creanța datorată creditoarei V.B., judecătorul sindic a constatat că reclamantul a dovedit legalitatea și temeinicia acțiunii formulată în baza art.117 alin.2 lit.c și g și art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014.

Judecătorul sindic a înlăturat apărările pârâtelor referitoare la îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina lichidatorului judiciar, în sensul că nu a acționat creditoarea V.B. pentru recuperarea prejudiciului pe care l-ar fi cauzat debitoarei, în condițiile în care acesta a susținut că în evidențele debitoarei nu a găsit înregistrări privind un eventual prejudiciu pe care debitoarea l-ar fi suferit din modul de derulare a relațiilor contractuale avute cu creditoarea, iar președintele C.A. al debitoarei a refuzat să îi pună la dispoziție toate actele contabile, afirmație care nu a fost contrazisă nici în dosarul de fond, dar nici pe parcursul cercetării judecătorești în prezenta cauză.

De asemenea, judecătorul sindic a înlăturat și apărările pârâtelor referitoare la faptul că lichidatorul judiciar nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile legale, acționând în interesul creditoarei V.B. și nu în interesul debitoarei. Lichidatorul judiciar numit în dosarul de insolvență nu acționează în numele debitoarei sau al creditorilor înscriși la masa credală, ci este organ care aplică procedura insolvenței alături de instanță și judecătorul sindic. Practicianul în insolvență îndeplinește atribuțiile legale prevăzute în sarcina sa ca organ care aplică procedura insolvenței și nu acționează niciodată în interesul vreunui participant la procedura insolvenței.

Pe cale de consecință, s-a constatat că sunt nelegale și netemeinice apărările pârâtelor referitoare la modul în care lichidatorul judiciar și-a îndeplinit atribuțiile, mai ales că până la acest moment nu au fost contestate măsurile propuse prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de insolvență și nici nu s-a solicitat înlocuirea pe motiv că au fost constatate deficiențe în activitatea sa.

Referitor la solicitarea reclamantului privind acordarea dobânzilor legale aferente sumelor ce a solicitat a fi restituite de pârâte în patrimoniul debitoarei, judecătorul sindic a constatat că nu a fost motivată în fapt și în drept această solicitare, care nu poate fi primită în raport de dispozițiile art.120 alin.1 din Legea nr.85/2014, potrivit cărora părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii celor două acorduri, fără ca legiuitorul să fără referire la sume actualizate sau la dobânda legală. O astfel de cerere ar fi fost admisibilă în condițiile în care era formulată o acțiune în pretenție, ceea nu este cazul de față.

În ceea ce privește cererea pârâtelor privind înscrierea la masa credală a debitoarei cu sumele a căror restituire sunt obligate să o facă în baza prezentei hotărâri, judecătorul sindic a considerat-o neîntemeiată în raport de dispozițiile art.120 alin.2 din Legea nr.85/2014, care oferă această posibilitate numai în ipoteza în care ar fi restituit sumele datorate debitoarei, ceea ce nu s-a constatat în prezenta cauză, urmând ca sumele stabilite să fie restituite de pârâte în mod voluntar/vor fi recuperate de lichidatorul judiciar pe cale separată, dacă nu va fi executată voluntar prezenta hotărâre.

II. Apelul declarat:

Împotriva încheierii din data de 17.08.2016 și a sentinței civile nr.173/30.09.2016 au declarat apel pârâtele SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL, solicitând anularea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nelegala îndeplinire a procedurii de citare cu pârâta C.C.A., anularea și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune ori respingerea acțiunii formulate; de asemenea, au solicitat suspendarea hotărârii atacate până la soluționarea apelului.

În motivare, apelantele-pârâte au arătat în esență că hotărârile atacate se impun a fi anulate, pentru că procedura de citare cu pârâta C.C.A. a fost nelegal îndeplinită. Invocă în acest sens dispozițiile art.122 alin.6 și ale art.53 alin.3 din Legea nr.85/2014, învederând că debitoarei nu i-a fost desemnat niciun administrator special și niciun curator special de către judecătorul-sindic, fiind citată la fostul sediu social și prin afișare pe portalul instanțelor. De asemenea, apelantele fac trimitere la prevederile art.153 alin.1 și ale art.174 și urm. Cpc, arătând că viciul de procedură atrage nulitatea hotărârii, debitoarea fiind privată de dreptul la apărare și la desfășurarea unui proces echitabil.

Prin raportare la soluția pronunțată de judecătorul-sindic cu privire la excepția prescripției, apelantele au arătat că în mod greșit a fost respinsă această excepție, deși acțiunea a fost depusă după trecerea termenului de 1 an de la depunerea raportului, prevăzut de art.118 alin.1 din Legea nr.85/2014. Potrivit sentinței civile nr.100/22.04.2015, judecătorul-sindic a pus în vedere administratorului judiciar ca, în baza art.97 alin.1 din Legea nr.85/2014, să depună până la data de 26.05.2015 raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le este imputabilă. Administratorul judiciar a întocmit raportul respectiv fără a solicita prelungirea acestui termen, iar la data de 27.05.2015 l-a publicat în BPI.

Apelantele fac referire la prevederile art.2500 alin.1 și 2, art.2523 Cod civil, arătând totodată că instanța a ignorat faptul că termenul de 16 luni prevăzut de art.118 alin.1 din Legea nr.85/2014 are o natură subsidiară, funcționând ca o limită maximă doar în ipoteza în care termenul de depunere a raportului este prelungit succesiv prin voința judecătorului sindic și pentru a asigura o durată rezonabilă a procedurii. Prin urmare, apreciază că este incident motivul de casare reglementat de art.304 pct. 9 Cpc.

Mai arată că dacă lichidatorul nu ar fi fost în măsură să întocmească și să depună raportul prevăzut de art.97 din Legea nr.85/2014, ar fi trebuit să solicite judecătorului-sindic prelungirea acestui termen, lucru care nu s-a întâmplat în speță. În plus, au fost puse la dispoziția administratorului judiciar toate documentele pe care instanța le-a pus în vedere fostelor organe ale debitoarei.

În opinia apelantelor, nu poate fi primită nici motivarea cu privire la faptul că la data de 09.12.2015 a fost publicată în BPI o completare la raportul întocmit de administratorul judiciar, deoarece în cauză nu a avut loc, din dispoziția judecătorului-sindic, o prelungire a termenului de depunere a raportului, care să marcheze un alt moment de la care să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare. Arată că, în cauza de față, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii nu era operant pentru că data până la care trebuia depus raportul și de la care a început să curgă termenul de 1 an a avut caracter fix, stabil și nu a fost variabilă material, termenul începând să curgă la data de 26.05.2015. Or, acțiunea în anulare a fost introdusă la data de 14.06.2015, cu depășirea termenului de 1 an.

Mai arată apelantele că în mod greșit a respins judecătorul-sindic excepția tardivității acțiunii, interpretând eronat prevederile art.118 alin.1 din Legea insolvenței. Arată, raportat la termenele reglementate de acest text de lege, că dacă unul dintre acestea s-a împlinit, celălalt nu mai poate fi aplicat. De asemenea, susține că primul termen, de 1 an, este de prescripție, iar cel de-al doilea, de 16 luni, este de decădere.

Pe fond, apelantele au arătat că în mod greșit prima instanță a dispus anularea acordurilor de stingere a datoriilor întrucât există o fraudă în dauna creditorilor. Învederează că în art.9 din contracte sunt stabilite condițiile în care debitoarea putea fi obligată la plata de penalități, cuantumul acestora și când se puteau aplica, astfel că la momentul încheierii acordurilor de stingere a datoriilor s-a dat eficiență acestor dispoziții contractuale. De asemenea, arată că situația premisă a fost probată prin înscrisurile depuse, care dovedesc o creștere a consumului de furaje în raport cu sporul de greutate a animalelor, o creștere a duratei de îngrășare a porcului, fermierul nemaireușind să respecte termenele de livrare, pierzând contracte încheiate. În plus, au apărut o serie de probleme de sănătate la porci.

Învederează că din analiza efectuată de administratorul judiciar și din informațiile obținute până la data finalizării raportului s-a constatat că apariția stării de insolvență s-a datorat în principal unor factori conjuncturali, nefiind identificate elemente care să indice că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.

Nu în ultimul rând, apelantele au arătat, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru anularea actelor contestate de administratorul judiciar.

În drept, au fost invocate prevederile art.43 din Legea nr.85/2014, art.466 și urm. Cpc.

În probațiune, au solicitat proba cu înscrisuri și expertiză contabilă.

III. Apărările formulate:

Intimatul-reclamant Cabinet de Insolvență Costea Daniel, lichidator judiciar al debitoarei C.C.A., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de apel ca nefondată, iar, în subsidiar, în cazul admiterii apelului, admiterea pe fond a acțiunii în anulare.

În motivare, intimatul-reclamant a arătat în esență că pretinsa nelegală citare a Cerealsuin Cooperativa Agricolă nu poate profita chiar apelantelor, ci poate fi invocată exclusiv de partea nelegal citată. În plus, susține că debitoarea a avut cunoștință de acțiunea în anulare, fiind legal citată prin afișare la ușa instanței pentru toate termenele de judecată.

În ceea ce privește criticile referitoare la excepția prescripției, a învederat că fiecare dintre termenele reglementate de art.118 din Legea nr.85/2014 curge independent și are drept scop sancționarea pasivității. Arată că acțiunea a fost introdusă înăuntrul termenului de 16 luni calculat de la data deschiderii procedurii și, în plus, cursul unei eventuale prescripții a fost întrerupt ca urmare a introducerii acțiunii în anulare. Ca atare, condiția pasivității cu privire la curgerea termenului de prescripție de 12 luni de la data raportului de cauze sau de 16 luni de la data deschiderii procedurii nu este îndeplinită.

Mai arată că regula generală în materia calculului termenului de prescripție este că acesta începe să curgă la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art.2523 Cod civil). Or, motivul pentru care acțiunea a fost introdusă după împlinirea unui an de la data depunerii raportului de cauze este imputabil chiar apelantelor și persoanelor fizice care au asigurat conducerea activităților Cooperativei și a constat în refuzul persistent de a pune la dispoziția lichidatorului numit a documentelor solicitate în legătură cu operațiunile considerate a fi fost încheiate în frauda creditorului. Prin urmare, apreciază că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care lichidatorul a putut lua cunoștință de actele și documentele care au stat la baza operațiunilor a căror anulare face obiectul cauzei, dată în cadrul termenului de decădere de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Or, actele și documentele care stau la baza operațiunilor considerate frauduloase au fost depuse de A.S.D. împreună cu întâmpinarea la termenul de judecată din data de 1 iunie 2016, în urma promovării de către lichidatorul judiciar a acțiunii în răspundere împotriva reprezentanților Cooperativei. Învederează, totodată, că nu era în măsură să acționeze în lipsa documentelor relevante.

Subliniază intimatul și că a introdus cererea în anularea actelor cu caracter fraudulos la 14 zile de la data transmiterii documentelor respective, adică la data de 16.06.2016, o eventuală repunere în termen putând opera practic în tot cursul judecății.

Pe fondul cauzei, intimatul a arătat în esență că sunt îndeplinite condițiile pentru anularea actelor contestate.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art.205 Cpc, art.117 și urm. din Legea nr.85/2014.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Aspecte procedurale în apel:

Prin încheierea de ședință din data de 09.02.2017, Curtea a dispus suspendarea executării sentinței civile apelate până la soluționarea cererii de apel, a dispus calificarea, din oficiu, a notelor scrise depuse de apelante la data de 11.01.2017 ca fiind completare a cererii de apel și a admis excepția tardivității acestei cereri de completare.

În apel au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.

V. Soluția instanței de apel:

Curtea constată că prezenta cauză are ca obiect o acțiune în anularea unor acorduri de stingere de datorie, întemeiată pe dispozițiile art.117 și urm. din Legea nr. 85/2014, criticile aduse de către apelante vizând, în esență, trei aspecte: nelegala citare a debitoarei C.C.A., greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și greșita reținere ca îndeplinite a condițiilor de anulare a actelor contestate.

1.Critica referitoare la nelegala citare a debitoarei A.C.C. este nefondată, Curtea reținând că neregularitatea procedurii de citare poate fi invocată în apel numai de către partea nelegal citată, singura în măsură să aprecieze dacă a suferit sau nu o vătămare din această perspectivă. Or, prin apelul formulat, apelantele nu invocă vicii în legătură cu propria procedură de citare, ci cu cea a intimatei-debitoare C.C.A., critică ce nu poate fi însă primită.

2. Critica referitoare la greșita soluționare de către judecătorul-sindic a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin încheierea din data de 17.08.2016, este fondată.

Conform art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014, acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, prevăzută de art.117, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.97, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Prealabil analizării soluției pronunțate de către judecătorul-sindic asupra excepției prescripției, Curtea apreciază necesar a statua cu privire la natura juridică a celor două termene instituite de textul legal anterior redat.

În cuprinsul art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul nu a înțeles să dea o calificare clară celor două termene, urmând ca natura lor juridică să fie determinată în funcție de scopul urmărit.

Principala distincție între termenele de prescripție și cele de decădere constă în aceea că, în timp ce primele sunt destinate a sancționa o atitudine pasivă culpabilă a unui subiect de drept, termenele de decădere au ca principal scop necesitatea obiectivă ca anumite acte să fie efectuate într-un termen, indiferent de existența vreunei atitudini culpabile din partea titularului dreptului.

Analizând dispozițiile art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014, Curtea reține că legiuitorul a instituit un termen de prescripție, de 1 an, reglementat pentru a sancționa pasivitatea titularului acțiunii în anulare și care, în condițiile prescrise de lege, poate fi întrerupt, suspendat ori poate face obiectul unei cereri de repunere în termen.

Ca atare, într-o acțiune în anularea actelor frauduloase, întemeiată pe dispozițiile art.117 din Legea nr.85/2014, va opera sancțiunea specifică în funcție de termenul care ajunge să se împlinească mai întâi: acțiunea va fi prescrisă dacă s-a împlinit termenul de prescripție de 1 an, respectiv va fi tardivă dacă s-a împlinit termenul de decădere de 16 luni. Intervenția termenului de decădere este una subsidiară, aplicabilă doar în situația în care, până la împlinirea acestuia, nu a fost epuizat încă termenul de prescripție de un an (de exemplu, în situații în care a operat întreruperea ori suspendarea cursului termenului de prescripție). În niciun caz însă nu se poate reține că o acțiune poate fi analizată pe fond chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripție de un an, nu însă și cel de decădere de 16 luni, întrucât o astfel de interpretare a dispozițiilor legale ar lăsa fără efect juridic reglementarea termenului de prescripție. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să permită formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase oricând în cursul termenului de decădere de 16 luni, l-ar fi reglementat doar pe acesta. În schimb, legiuitorul a instituit, din punct de vedere temporal, o dublă limitare, având în vedere, pe de o parte, necesitatea sancționării unei atitudini pasive culpabile din partea titularului acțiunii (în cazul termenului de prescripție), iar, pe de altă parte, necesitatea asigurării securității raporturilor juridice și bunului mers al procedurii (în cazul termenului de decădere).

În ceea ce privește termenul de prescripție de un an, acesta începe să curgă de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art.97. Este vorba de raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, care se prezintă judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar.

În cauza de față, astfel cum rezultă din sentința civilă nr.100/22.04.2015 prin care a fost deschisă procedura insolvenței debitoarei (f.68 dosar fond vol. I), judecătorul-sindic a stabilit ca termen de depunere a raportului prevăzut de art.97 din Legea nr.85/2014 data de 26.05.2015. Pe cale de consecință, termenul de prescripție de 1 an pentru exercitarea acțiunii în anularea actelor frauduloase s-a împlinit la data de 26.05.2016. Or, acțiunea în anulare a fost înregistrată la oficiul poștal la data de 14.06.2016 (f.46 dosar fond vol. I), după expirarea acestui termen.

Curtea nu poate reține susținerile lichidatorului judiciar potrivit cărora termenul de prescripție ar fi început să curgă abia la momentul la care a luat cunoștință de actele/documentele necesare promovării acțiunii în anularea actelor frauduloase, întrucât aceasta ar semnifica adăugarea la lege. Regimul termenelor de prescripție, inclusiv durata și momentul de debut, sunt cele reglementate de lege, iar în cazul de față art.118 din Legea nr.85/2014 nu a legat începutul termenului de prescripție de data la care titularul acțiunii a cunoscut sau trebuia să cunoască actele frauduloase, ci de data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.97. Deopotrivă, nu se poate face nici aplicarea în cauză a art.2523 din Codul civil, întrucât acesta este un text de lege de aplicabilitate generală, în vreme ce, în cazul acțiunii în anularea actelor frauduloase, există o dispoziție cu caracter special, aplicabilă cu prioritate, respectiv art.118 din Legea nr.85/2014. De altfel, art.342 din această lege dispune în mod expres că prevederile sale se completează cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil, însă numai în măsura în care nu contravin acesteia.

Fiind împlinit termenul de prescripție de 1 an la data introducerii acțiunii în anularea actelor frauduloase de către lichidatorul judiciar, nu mai poate opera întreruperea cursului prescripției prin cererea de chemare în judecată formulată întrucât, prin ipoteză, întreruperea presupune o prescripție în curs, iar nu una împlinită.

Deopotrivă, sunt nefondate susținerile intimatului privitoare la repunerea în termen. Din această perspectivă, Curtea observă că Legea nr.85/2014 nu cuprinde dispoziții cu caracter special, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile, în completare, dispozițiile de drept comun din Codul civil 2009.

Potrivit art.2522 din Codul civil, cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției, poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei, iar alineatul 2 al aceluiași text de lege prevede că repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.

Curtea reține că aspectele invocate de către lichidatorul judiciar, referitoare la împiedicarea sa de a promova acțiunea în anulare din cauza lipsei documentelor relevante, nu pot influența momentul de debut al termenului de prescripție, față de prevederile exprese și speciale ale art.118 din Legea nr.85/2014. În schimb, astfel de justificări ar putea constitui motive pentru formularea unei cereri de repunere în termen. Însă, cercetând actele dosarului de fond, Curtea observă că lichidatorul judiciar nu a depus o cerere de repunere în termen care, față de dispozițiile art.2522 alin.1 Cod civil, trebuie să fie formulată în mod expres de către parte, fiind lăsată la latitudinea acesteia. Deopotrivă, alineatul 2 al aceluiași text de lege reglementează clar că o astfel de cerere trebuie formulată într-un anumit termen, iar nu pe tot parcursul judecății, astfel cum a afirmat lichidatorul judiciar prin întâmpinare.

În condițiile în care reclamantul nu a învestit prima instanță cu o cerere de repunere în termen, rămân fără suport susținerile acestuia raportate la această instituție juridică.

Curtea apreciază, deci, nelegală soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dispusă prin încheierea de ședință din data de 17.08.2016, astfel că, în temeiul art.480 alin.2 rap. la art.476 alin.3 Cpc, va admite apelul formulat împotriva acestei încheieri, pe care o va anula. Consecutiv, și sentința civilă nr.173/30.09.2016 este lovită de nulitate, soluționarea pe fond a cauzei fiind nelegală atât timp cât acțiunea formulată este prescrisă.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat acest motiv de apel, este de prisos analiza celorlalte aspecte ce țin de fondul cauzei (îndeplinirea condițiilor de anulare a actelor contestate), admiterea excepției prescripției împiedicând cercetarea fondului .

Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite apelul, va anula încheierea din 17.08.2016 și sentința civilă nr.173/30.09.2016 și, rejudecând: va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge ca prescrisă cererea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D., în contradictoriu cu pârâtele C.C.A, SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL.

Cererea pârâtelor SC A.I.E. SRL și SC R.C. SRL de înscriere la masa credală va fi respinsă ca rămasă fără obiect, în condițiile, nefiind anulate actele contestate, nu se mai pune problema vreunei creanțe a acestora față de debitoare.

← Faliment - legea 85/2014. deschiderea procedurii de insolvenţă...		Faliment - compensarea legală. dreptul de renunţare al... →

Faliment - legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Faliment - legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.