Faliment - compensarea legală. dreptul de renunţare al părţilor. neinvocarea compensației legale în cadrul procedurii de insolvență.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1347 din data de 14.09.2017
Domeniu asociat: Faliment - Compensarea legală. Dreptul de renunțare al părților. Neinvocarea compensației legale în cadrul procedurii de insolvență.
A.Deși este adevărat că, potrivit art.1617 alin.1 Cod civil, compensația legală operează de plin drept, alineatul 3 al aceluiași text de lege prevede că oricare dintre părți poate renunța, în mod expres sau tacit, la compensație, acest text de lege transpunând principiul potrivit căruia compensația nu poate opera împotriva voinței părților.
Potrivit art.52 din Legea nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.
Reiese că, atunci când se pune problema compensației legale a unei creanțe deținute împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței, ea trebuie opusă în cadrul acestei proceduri. (...) În atare context, părțile au renunțat în mod tacit la compensația legală, fiind în ipoteza recunoscută de doctrina de specialitate chiar și sub reglementarea vechiului cod civil ca una care înlătură instituția compensației, respectiv cea în care unul dintre cei doi creditori reciproci urmărește pe celălalt, iar acesta nu-i opune compensația, fiind evident că o astfel de urmărire poate fi considerată și cererea de creanță urmată de contestația la judecătorul-sindic.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
(DECIZIA CIVILĂ NR. 1347 A din 14.09.2017)
Asupra apelurilor de față:
I. Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința civilă nr. 5668/26.09.2016, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. 28904/3/2015, instanța a admis in parte cererea formulată de reclamanta S.C. V.S. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.T. - F.B. și C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta S.C. S.H. S.R.L., a obligat parata la plata catre reclamanta a sumei de 200.000 lei reprezentand restituire diferenta avans precum si la plata dobanzii legale aferente de la scadenta pana la plata efectiva.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că la data de 25.06.2012 s-a încheiat acordul nr. 94A, având ca obiect livrare de bunuri - materiale de construcții. In baza acordului încheiat între părți, reclamanta a achitat un avans de 400.000 lei in baza facturii emise de către debitoare - factura nr. 08354071/02.07.2012 ( fila 12) - .
Constatand ca bunurile ce făceau obiectul contractului 94 A nu au fost livrate astfel cum s-a convenit, debitoarea a stornat parțial avansul achitat de către reclamantă, întocmind factura storno nr. 08354097/28.12.2012 pentru suma de 200.000 lei si achitand in doua transe 100.000 lei la data de 26.07.2012 si 100.000 lei la data de 9.08.2012, rămânând un rest de 200.000 lei, care face obiectul actiunii de fata.
Potrivit art.3.5 teza finala din contract ,";in situatia in care produsele nu pot fi livrate din cauze imputabile S.H. SRL, aceasta va fi obligata sa achite cumparatorului orice suma primita de la cumparator in contul acestei livrari".
S-a constatat totodata ca societatea parata, in calitate de vanzator, recunoaste ca s-a aflat in imposibilitatea de a livra bunurile, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord sa restituie avansul in cuantum de 400.000 lei - intampinare si raspunsul la interogatoriul solicitat de societatea reclamanta.
Potrivit art.348 alin.1 NCPC "Constitutie marturisire recunoasterea de catre una din parti, din proprie initiativa sau in cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversa isi intemeiaza pretentia sau, dupa caz, apararea";.
In ceea ce priveste solicitarea paratei in sensul compensarii diferentei de 200.000 lei cu suma de 753.619,56 lei rezultata din contractul de subinchiriere incheiat la data de 01.09.2009 avand ca obiect autoutilitara Ford, s-a constatat ca nu poate fi primita in conditiile in care societatea parata nu a formulat cerere reconventionala in cond. art.209 NCPC,cu achitarea taxei judiciare potrivit art.3 din OUG nr.80/2013.
În ceea ce priveste pretentiile in cuantum de 57.378,06 uro ( 257.627,48 lei ) reprezentand c/valoare contract subinchiriere incheiat la data de 01.09.2009, prin care se pretinde ca reclamanta i-a pus debitoarei la dispoziție autoturismul AUDI R8, iar costurile pentru acesta au fost suportate tot de către reclamantă, ridicându-se la suma de 127.951 euro (rate, dobânzi, asigurări facultative si asigurare RCA), s-a reținut că prin cerere se sustine ca din totalul sumei de 127.951 euro debitoarea a achitat o parte, rămânând de achitat suma de 57.378,06 euro, echivalentul a 257.627,48 lei.
S-a constatat că reclamanta a notificat debitoarea in acest sens, insa in sustinerea cererii nu s-a depus contractul de subînchiriere, facturi sau dovada platii partiale, nici punctajul partilor, de care se face vorbire in notificarea reclamantei, potrivit art.249 NCPC.
De asemenea, s-a constatat ca parata tagaduieste prin raspunsul la interogatoriul reclamantei cele sustinute, astfel ca partea adversa trebuie sa dovedeasca sustinerile sale prin folosirea altor mijloace de proba.
Din corespondenta partilor rezulta ca parata invoca un alt contract de subinchiriere cu privire la un autoturism Ford model F 350.
II. Apelurile declarate:
Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.
1. Prin apelul formulat, pârâta S.C. S.H. S.R.L. a solicitat schimbarea in parte a sentinței apelate, respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 200.000 lei si a dobânzii aferente.
În motivare, apelanta-pârâtă a arătat în esență că a refuzat restituirea diferenței in valoare de 200.000 lei, deoarece reclamanta are o datorie către societatea pârâtă, rezultata din contractul de subînchiriere încheiat de părți la data de 01.09.2009, având ca obiect transmiterea folosinței autoutilitarei marca Ford 350. Astfel, în cadrul dosarului de insolvență al reclamantei a formulat declarație de creanța pentru suma totală de 753.619.56 lei, compusă din contravaloarea mai multor facturi fiscale.
Consideră că intre părți a intervenit compensarea legala la data de 04.11.2013, atunci când a devenit scadenta creanța sa in valoare de 245.869 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 0047/30.10.2013, parte din creanța totală invocată. Apreciază că creanța sa este certă, lichidă și exigibilă, aspecte confirmate de judecătorul-sindic prin sentința civila nr. 999/06.07.2016, prin care a admis contestația formulată de S.H. SRL împotriva tabelului creditorilor debitoarei V.S. SRL și a dispus înscrierea în tabel a creanței în cuantum de 245.869,78 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 0047/30.10.2013, sumă la care vor fi calculate penalități de 0,5 % pe zi de întârziere de la scadență până la data de 20.11.2013. Aceasta sentința este definitiva si irevocabila prin respingerea recursului declarat de V.S..
Mai arată că a notificat reclamanta în legătură cu compensarea legală, prin adresa nr. 3923/31.10.2013, fără a primi însă răspuns.
Având in vedere faptul ca acest mod de stingere a obligațiilor operează de drept, in temeiul legii, atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de aceasta, numai un acord al ambelor părți de renunțare la compensare ar fi putut sa fie opus pentru ca aceasta sa nu mai opereze.
Învederează că, pe plan procesual, in practica sa, Înalta Curte recunoaște că pârâtul poate să-i opună reclamantului, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1616 și urm. Noul Cod Civil, astfel că în mod greșit instanța a reținut faptul ca nu poate opera compensarea in condițiile in care nu a fost formulată o cerere reconvențională.
De asemenea, apreciază neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect dobânda legala, in condițiile in care creanța reclamantei a fost stinsa prin compensare, instanței revenindu-i rolul numai de a verifica daca sunt îndeplinite condițiile pentru incidența acesteia.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 si urm. NCPC.
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri.
2. Reclamanta S.C. V.S. S.R.L a formulat apel atât împotriva sentinței civile nr.5668/26. 09.2016, cât si a încheierii prin care s-au respins probele cu expertiza contabila si proba testimoniala, solicitând schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond și, după rejudecare, admiterea în totalitate a acțiunii formulate, în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 57.378,06 euro-echivalentul in lei a sumei de 257.627,48 lei, reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009, la care se adăuga dobânda legala, calculata de la data scadentei pentru fiecare factura in parte si pana la data plații inclusiv, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, apelanta-reclamantă a arătat în esență că instanța a respins aceste pretenții pe motiv că nu au fost dovedite, însă a respins în același timp probele solicitate, respectiv proba cu martori și expertiză contabilă, care erau pertinente și concludente, față de natura raporturilor juridice dintre părți.
Apreciază că se impune administrarea în apel a probelor cu expertiza contabilă, pentru identificarea debitului pretins, urmând sa se verifice contabilitatea ambelor părți si documentele justificative ale fiecăreia dintre societăți, precum si proba testimoniala cu martora M.A, martoră care cunoaște împrejurări legate de predarea autoturismului Audi R 8, folosința acestuia, modul de derulare a plaților, demersurile realizate chiar de martor personal pentru plata de către parata a sumelor decurgând din contractul de subînchiriere, corespondenta telefonica si electronica cu reprezentanții paratei.
Arată că pe lângă acordul/contractul nr. 94A din data de 25.06.2012, între părți a mai fost încheiat un contract de subînchiriere în anul 2009, prin care a pus debitoarei la dispoziție autoturismul AUDI R8, iar costurile pentru acesta au fost suportate tot de către apelanta-reclamantă, ridicându-se la suma de 127.951 euro (rate, dobânzi, asigurări facultative si asigurare RCA), fapt recunoscut si de către parata. Din totalul sumei de 127.951 euro debitoarea a achitat o parte, rămânând de achitat suma de 57.378,06 euro, echivalentul a 257.627,48 lei.
Susține că instanța a ignorat, în ceea ce privește probatoriul, faptul ca exista punctaj realizat între părți în format electronic, din care reiese că apelanta-reclamantă a achitat pentru acest autoturism, care s-a aflat in folosința exclusivă a paratei, in total suma de 127.951 euro (rata si dobânda in valoare de 103.571,57 euro inclusiv TVA, asigurare facultativa 38 rate *625 euro=23.750 euro si in asigurare RCA in valoare de 2832,88 lei echivalentul a 630 euro). Astfel, creanța este recunoscută de către de către pârâtă, având in vedere plățile parțiale efectuate de către aceasta.
Apreciază că creanța pe care o pretinde de la pârâtă este certă, lichidă și exigibilă.
În drept, au fost invocate prevederile art. 477 si urm CPC, art. 1270 Cod civil si urm.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiza contabila.
III. Apărările formulate:
1. Apelanta-reclamantă S.C. V.S. S.R.L a depus întâmpinare la apelul formulat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că cererea de compensare este vădit nefondată, în lipsa unei cereri reconvenționale din partea pârâtei. În plus, având în vedere că reclamanta este in insolventa, compensarea nu poate fi decât legala sau judiciara si nu poate fi examinata decât in procedura speciala, de către judecătorul-sindic, după analizarea declarației de creanța formulate in acel dosar de către parata.
De asemenea, susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 NCC pentru a opera compensarea, învederând că creanța invocată de pârâtă nu este certă, lichidă și exigibilă, arătând totodată că nu se justifică in niciun fel care este temeiul de drept al unei compensări si care este cadrul legal in care se poate face compensarea.
Mai arată că nu a operat rezilierea contractului conform art.14 lit. i din contractul de subînchiriere, așa cum susține nejustificat apelanta-pârâtă.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art.201 alin.2 Cpc.
Prin întâmpinarea formulată, apelanta-reclamantă nu a solicitat probe.
2. Apelanta-pârâtă S.C. S.H. S.R.L. nu a depus întâmpinare la apelul formulat de reclamantă.
IV. Aspecte procedurale în apel:
În apel a fost încuviințată și administrată pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, fiind respinse ca neconcludente probele cu interogatoriu, testimonială și cu expertiză contabilă, solicitate de aceasta, luându-se act, totodată, că apelanta-pârâtă nu a solicitat probe noi.
V. Soluția instanței de apel:
1. Asupra apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. S.H. S.R.L.:
Prin apelul formulat, apelanta-pârâtă a criticat obligarea sa la plata sumei de 200.000 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată de la scadență și până la plata efectivă, invocând, în esență, că această creanță a fost stinsă la data de 04.11.2013, prin compensație legală cu o creanță a sa împotriva reclamantei, în cuantum de 245.869 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.0047/30.10.2013.
În ceea ce privește legea aplicabilă sub aspect temporal instituției compensației legale, Curtea constată că Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil nu cuprinde dispoziții tranzitorii din această perspectivă. Pe cale de consecință, întrucât instituția compensației legale are individualitate proprie, independentă de izvorul obligațiilor vizate, îi este aplicabilă legea în vigoare la momentul la care se pretinde a fi produsă. Cum apelanta-pârâtă susține că a operat compensația legală la data de 04.11.2013, ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (01.10.2011), reiese că dispozițiile acestuia sunt cele care guvernează această instituție juridică.
Una dintre criticile aduse de către apelanta-pârâtă hotărârii primei instanțe vizează aprecierile acesteia asupra necesității formulării unei cereri reconvenționale în vederea valorificării susținerilor referitoare la compensația legală. Critica este fondată, Curtea reținând că nu este necesară formularea unei cereri reconvenționale pentru a putea fi invocată compensația legală, aceasta putând fi pusă în discuție de către pârâtul dintr-un proces pe cale de simplă apărare, prin intermediul întâmpinării. Potrivit art.209 alin.1 Cpc, este necesară formularea unei cereri reconvenționale atunci când pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reconvențională. În cazul compensației legale, pârâtul nu formulează pretenții de această natură și nu tinde la obținerea unui titlu executoriu, ci invocă, în esență, caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului, motivat de faptul că creanța acestuia a fost stinsă anterior, de drept, ca efect al compensației legale, potrivit art.1617 Cod civil. Cazul este similar cu cel când se invocă alte modalități de stingere a obligației, precum plata, fiind evident că, în cazul acestora, nu este necesară formularea unei cereri reconvenționale.
Cu toate acestea, Curtea constată că se justifică obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor avute în vedere prin sentința apelată, întrucât în cauză nu a operat compensația legală. Astfel, deși este adevărat că, potrivit art.1617 alin.1 Cod civil, compensația legală operează de plin drept, alineatul 3 al aceluiași text de lege prevede că oricare dintre părți poate renunța, în mod expres sau tacit, la compensație, acest text de lege transpunând principiul potrivit căruia compensația nu poate opera împotriva voinței părților. Or, analizând situația de fapt și juridică dintre părți, Curtea constată că acestea au renunțat în mod tacit la compensația legală.
După cum afirmă chiar apelanta-pârâtă prin apelul formulat și după cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, cu privire la creanța pe care o opune în acest proces ca element al compensației legale, respectiv creanța în cuantum de 245.869 lei, reprezentând contravaloare factură fiscală nr.0047/30.10.2013, apelanta-pârâtă a formulat cerere de admitere la masa credală a apelantei-reclamante (f. 59-64 dosar Tribunal) și, ca urmare a neînscrierii sale în tabelul de creanțe, a promovat o contestație, admisă prin sentința civilă nr.999/06.07.2016 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr.7780/62/2013*, definitivă prin decizia civilă nr.1312/11.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov (f. 36-40 dosar Curte).
Potrivit art.52 din Legea nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.
Reiese că, atunci când se pune problema compensației legale a unei creanțe deținute împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței, ea trebuie opusă în cadrul acestei proceduri. Or, în cauza de față, niciuna dintre părți nu s-a prevalat în dosarul de insolvență de această instituție juridică. Dimpotrivă, creditoarea SC S.H. SRL a formulat cerere de înscriere la masa credală pentru întreaga valoare a facturii fiscale nr.0047/30.10.2013, neînțelegând să își reducă pretențiile ca efect al unei compensații legale, cererea sa fiind, de altfel, admisă în mod definitiv, cu consecința înscrierii întregii creanțe în tabel. Pe de altă parte, nici debitoarea SC V.S. SRL nu a opus creditoarei compensația legală ca apărare la cererea de creanță a acesteia, după cum reiese în mod expres din considerentele deciziei civile nr.1312/11.10.2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov (f.39). În atare context, părțile au renunțat în mod tacit la compensația legală, fiind în ipoteza recunoscută de doctrina de specialitate chiar și sub reglementarea vechiului Cod civil ca una care înlătură instituția compensației, respectiv cea în care unul dintre cei doi creditori reciproci urmărește pe celălalt, iar acesta nu-i opune compensația, fiind evident că o astfel de urmărire poate fi considerată și cererea de creanță urmată de contestația la judecătorul-sindic. De altfel, odată creanța înscrisă în tabelul definitiv de creanțe, se mai poate pune doar problema executării acesteia, iar nu a existenței sale, astfel că, dacă în cauza de față s-ar recunoaște intervenirea compensației legale, s-ar putea ajunge la o dublă îndestulare a SC C.H. SRL: pe de o parte, prin reducerea propriei sale datorii față de SC V.S. SRL, iar, pe de altă parte, prin plata creanței în cadrul procedurii insolvenței. Tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în urma admiterii unei contestații întemeiate pe dispozițiile art.75 din Legea nr.85/2006, în cazurile expres și limitativ prevăzute în cadrul acestui text de lege, cărora nu li se circumscrie și o eventuală recunoaștere a compensației legale într-un litigiu de drept comun.
Pe cale de consecință, Curtea reține că nu a operat compensația legală între creanțele reciproce ale părților, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 200.000 lei. Consecutiv, sunt nefondate și criticile pârâtei raportate la dispoziția de obligare a sa la plata dobânzii legale. Atât timp cât datoria pârâtei nu a fost stinsă prin compensație legală la data de 04.11.2013, aceasta datorează și daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale.
Astfel, în temeiul art.480 alin.1 Cpc, Curtea a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C.H. SRL.
2. Asupra apelului formulat de apelanta-reclamantă SC V.S. SRL:
Prin apelul formulat, reclamanta a criticat soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere având ca obiect suma de 57.378,06 euro reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009. Criticile apelantei-reclamante sunt însă nefondate.
Astfel cum reiese din chiar susținerile părții, suma de 57.378,06 euro este pretinsă de către reclamantă ca reprezentând sume pe care le-a suportat (rate, dobânzi, asigurări facultative și asigurări RCA) în temeiul contractului de subînchiriere încheiat în anul 2009, prin care ar fi pus la dispoziția pârâtei un autoturism Audi R8. Prin urmare, reclamanta s-a prevalat de răspunderea civilă contractuală, iar o condiție esențială pentru antrenarea acestei răspunderi este existența unui prejudiciu. Cu alte cuvinte, reclamanta era ținută să dovedească suma pe care pretinde că a achitat-o în locul pârâtei, iar această dovadă se preta a se realiza prin înscrisuri. Este evident că în măsura în care apelanta-reclamantă a achitat sume cu titlu de rate, dobânzi, asigurări facultative și asigurări RCA, au fost emise chitanțe sau există înscrisuri doveditoare, care trebuiau să fie depuse la dosar. Or, astfel de înscrisuri nu au fost administrate în cauză și nici nu s-a pretins de către reclamantă că au fost distruse ori au dispărut, situație care, oricum, nu ar fi fost insurmontabilă, în condițiile în care era posibilă obținerea unor dovezi ale plăților de la societățile sau persoanele care au încasat sumele respective. Existența prejudiciului în acest caz nu se impunea a fi dovedită prin intermediul unei expertize contabile, care nu ar fi făcut altceva decât să consulte evidențele părților. Era suficientă simpla fotocopiere și depunere la dosar a înscrisurilor care dovedesc plățile efectuate și care, prin ipoteză, ar trebui să se regăsească în posesia reclamantei.
De asemenea, deși apelanta-reclamantă a făcut vorbire de existența unui punctaj între părți, prin care apelanta-pârâtă ar recunoaște această creanță, în acord cu prima instanță, Curtea constată că respectivul punctaj nu a fost depus la dosar. În plus, atât prin susținerile sale, cât și prin intermediul interogatoriului administrat de prima instanță (f.112-113 dosar Tribunal), pârâta a contestat această pretenție a reclamantei. Deopotrivă, chiar și în ipoteza existenței unei plăți din partea pârâtei, aceasta nu este de natură a dovedi prejudiciul invocat de către reclamantă.
Curtea constată, deci, că nu a fost dovedită condiția esențială pentru angajarea răspunderii pârâtei, respectiv existența unui prejudiciu, a plăților pretins efectuate de către reclamantă pentru autoturismul pus la dispoziția pârâtei. În atare context, proba cu expertiză contabilă și proba testimonială, solicitate de către apelanta-reclamantă, s-au dovedit a fi neutile cauzei, astfel că în mod legal și temeinic au fost respinse de către prima instanță. Chiar dacă s-ar fi dovedit aspectele avute în vedere prin teza probatorie, acestea nu ar fi fost suficiente pentru admiterea acțiunii, motiv pentru care și instanța de apel a apreciat neconcludente aceste probe.
Pe cale de consecință, în mod legal și temeinic a respins prima instanță capătul de cerere având ca obiect suma de 57.378,06 euro reprezentând contravaloare contract subînchiriere încheiat la data de 01.09.2009 și dobânda legală aferentă, apelul formulat de către reclamantă urmând a fi respins ca nefondat, conform art.480 alin.1 Cpc.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată din apel, Curtea reține că ambele părți au formulat astfel de cereri.
Apelanta-pârâtă SC S.H. SRL a făcut dovada sumei de 2297,15 lei, prin depunerea la dosar a facturii fiscale nr.182/30.08.2017 și a chitanței nr.126/30.08.2017 (f.58). Din cuprinsul acestora reiese că suma reprezintă contravaloare servicii de reprezentare juridică conform contractului de asistență juridică nr.1367367/11.03.2016. Acest contract de asistență juridică a fost menționat pe delegația avocațială existentă la fila 86 dosar Tribunal, emisă pentru toate fazele procesuale. În atare condiții, având în vedere și faptul că factura fiscală nr.182/30.08.2017 nu menționează că a fost emisă doar pentru onorariul aferent apelului, Curtea a reținut că vizează întreg litigiul, astfel că cheltuielile de judecată ocazionate de către apelanta-pârâtă pentru faza procesuală a apelului reprezintă jumătate din suma menționată în factură.
Totodată, ținând cont și de faptul că apelanta-pârâtă a căzut parțial în pretenții în această etapă procesuală, prin respingerea propriei cereri de apel, Curtea a facut aplicarea în cauză a prevederilor art.453 alin.2 Cpc și va reduce cheltuielile de judecată ce se cuvin apelantei-pârâte la suma de 550 lei (aproximativ ½ din suma aferentă acestei faze procesuale).
În ceea ce privește cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-reclamantă prin cererea de apel, Curtea o apreciază neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare, constatând că nu a fost depusă nicio dovadă în acest sens la dosar
| ← Faliment - legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la... | Cerere de repunere în termenul de formulare a suplimentului la... → |
|---|
