Litigiu comercial. Competenţă teritorială alternativă. Reducerea onorariului de avocat. Condiţii
| Comentarii |
|
În afară de instanţa domiciliului pârâtului mai sunt competente, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii, iar în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, reclamantul fiind cel care are, în astfel de cazuri, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Prin reducerea onorariului plătit avocatului partea care a câştigat procesul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.
Secţia comercială, Decizia nr. 26 din 25 ianuarie 2011
Prin sentința civilă nr. 471 din 9.04.2010 pronunțată în dosarul nr. 6999/30/2009 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanta SC M SA Ghiroda în contradictoriu cu pârâta SC N Leasing SA București, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 115.095 lei, la care se adaugă dobânda legală aferentă, astfel: pentru suma de 652,69 (facturile fiscale nr. 68418/30.01.2009 și nr. 68419/30.01.2009) de la data de 14 februarie 2009, pentru suma de 27.589,67 lei (factura fiscală nr. 66600/21.11.2008) de la 6 decembrie 2008, iar pentru suma de 86.653,60 (factura fiscală nr. 28782/10.12.2008) de la data de 25 decembrie 2008. De asemenea, tribunalul a mai obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 10.739,82 lei (c/v facturii nr. 71773/13.06.2009) și dobânda legală aferentă de 380,16 lei, suma de 11.111 lei (c/v facturilor nr. 23681/22.04.2008 și nr. 23684/22.04.2008) și dobânda legală aferentă de la data de 7 mai 2008, precum și suma de 14.443,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (6.443,85 lei taxă judiciară și 8.000 lei onorariu avocațial).
împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, reclamanta solicitând modificarea ei în parte, în sensul obligării intimatei la plata întregului onorariu avocațial din primă instanță, considerând că în mod nelegal prima instanță i-a diminuat onorariul de la 17.800,02 lei la 8.000 lei, iar pârâta respingerea apelului reclamantei și admiterea apelului său, arătând că deși a invocat în fața primei instanțe excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, întrucât este o societate comercială cu sediul în București, competența fiind, așadar, a Tribunalului București, excepția i-a fost respinsă, iar pe fond nu datorează sumele pretinse de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 26 din 25 ianuarie 2011 C.A. Timișoara a admis apelul reclamantei SC M SA Ghiroda și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei intimate SC N Leasing SA București la plata întregului onorariu avocațial în sumă de 17.800,02 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, menționând-o în rest, respingând, totodată, apelul pârâtei.
Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a arătat că sentința primei instanțe este temeinică și legală în ceea ce privește fondul raporturilor litigioase dintre părți, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod neîntemeiat susține pârâta apelanta, în considerente arătându-se motivele, atât cele în fapt, cât și cele în drept, pentru care judecătorul a considerat că cererea de chemare în judecată trebuie admisă.
Excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, întrucât deși este adevărat că potrivit art. 5 și 7 din C.proc.civ. cererea se face la instanța domiciliului pârâtului, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat trebuie făcută la instanța sediului ei principal, iar societatea comercială pârâtă are sediul în București, în speță nu-și găsesc aplicare aceste norme, ci cele ale art. 10 pct. 4 și 1, coroborat cu art. 12 din același cod, care statuează că în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanțe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii; (…) 4. în cererile privitoare la obligații comerciale, instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății, reclamantul fiind cel care are, în astfel de cazuri, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Or, în prezentul litigiu, aplicând teoria informațiunii, adoptată și de legiuitorul român, prin art. 35 din Codul comercial - contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării după natura contractului -, pentru a determina momentul încheierii convenției inter absentes, potrivit căreia contractul se consideră încheiat atunci când ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei, locul perfectării contractului este localitatea în care se găsește ofertantul, adică reclamanta, respectiv Timișoara, ceea ce îi conferă acesteia din urmă dreptul de a alege căreia dintre instanțele deopotrivă competente teritorial - Tribunalul București sau Tribunalul Timiș - să se adreseze, intimata SC M SA Ghiroda înregistrând cererea de chemare în judecată la cel din urmă tribunal.
Astfel, referitor la plata facturii fiscale nr. 28782/10.12.2008, care reprezintă contravaloarea autoturismului marca Peugeot Boxer vândut pârâtei în temeiul contractului nr. 1115/20.11.2008, pentru care ulterior aceasta a încheiat un contract de leasing cu utilizatorul SC P SRL. Timișoara, este evident că atâta timp cât vânzarea a fost realizată în loc. Timișoara sunt incidente prevederile art. 10 din C.proc.civ., situația fiind similară și pentru factura fiscală nr. 66600/21.11.2008, în valoare de 27.589,67 lei, reprezentând contravaloarea utilităților conform contractului de comodat nr. 4959/07.04.2006, în temeiul căruia reclamanta a pus la dispoziția pârâtei un spațiu pentru birou situat în loc. Timișoara, Calea A, nr. 111, jud. Timiș, contract care la art. 4 prevede că toate costurile aferente desfășurării activității în birou vor fi refacturate de SC M. SA Ghiroda către SC N. Leasing SA. București în data de 5 a lunii pentru luna precedentă. Nu în ultimul rând, celelalte facturi a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă reprezintă taxa de parcare și pază aferente diverselor autovehicule, proprietatea pârâtei, care au fost lăsate în curtea societății reclamante și care a convenit cu pârâta să i se plătească o taxă lunară de 10 euro plus T.V.A./zi de staționare, toate aceste elemente fiind mai mult decât suficiente pentru a înlătura incidența în cauză a prevederilor art. 5 din C.proc.civ..
în ceea ce privește fondul raporturilor litigioase, Curtea constată că hotărârea tribunalului este temeinică și legală, în mod corect prima instanță admițând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Sub acest aspect, trebuie menționat că întregul debit a fost acceptat și recunoscut expres de către pârâta apelantă prin confirmarea de sold nr. 133/12.01.2009 (lista facturilor și cuantumul debitului către societatea pârâtă fiind înscrise chiar de apelantă în extrasul de sold), aceasta nefăcând dovada pretinsei compensări (deși la termenul de judecată din 18 ianuarie 2011, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat acordarea unui nou termen pentru a proba respectiva compensare, ulterior nu a mai produs o asemenea dovadă). Așa cum a reținut și tribunalul, între cele două societăți nu a intervenit o compensare, ca mod de stingere a obligațiilor pârâtei, pentru simplul motiv că reclamanta intimată a achitat integral debitul său către apelantă. într-adevăr, aceasta din urmă a recunoscut, prin confirmarea de sold, că intimata are față de ea un debit de 242.019,48 lei, la rândul său ea având un debit de 115.095.96 lei față de societatea reclamantă, diferența care urma să fie achitată de intimată fiind de 126.923,52 lei. Sunt nereale susținerile pârâtei în sensul că reclamanta ar fi achitat doar diferența de 126.923,52 lei, în realitate compensarea între cele două sume neoperând dat fiind faptul că intimata a efectua două plăți către apelantă, stingând astfel integral datoria sa prin plata sumelor de 121.111,43 lei, achitată cu O.P. nr. 129/20.01.2009, plată confirmată în scris de către Banca V prin adresa nr. 906/31.03.2009, respectiv prin plata sumei de 136.069,84 lei, achitată cu O.P. nr. 404/27.03.2009, plată confirmată în scris de către aceeași bancă prin adresa nr. 907/31.03.2009, suma totală plătită fiind de 257.181.27 lei, plata integrală a debitului fiind confirmată de SC N Leasing SA București prin e-mailul din 16 iunie 2009 și fișa de cont anexată al SC M SA Ghiroda.
Reaua-credință a pârâtei apelante rezultă și din faptul că deși prin adresa nr. 274/27.01.2010, pe de o parte, recunoaște expres datoria ce rezultă în urma emiterii facturii fiscale nr. 28782/10.12.2008, în cuantum de 86.653,60 lei, reprezentând prețul unei autoutilitare cumpărate de societate, obligându-se să o achite („am găsit ca justă achitarea facturii”), ulterior nu mai procedează în consecință, iar pe de altă parte, nu recunoaște și facturile fiscale nr. 68418/30.01.2009, nr. 68419/30.01.2009 și nr. 70991/19.05.2009, reprezentând contravaloare parcare autovehicule cu motivarea că la data emiterii acestora, dar și în prezent, nu exista și nu există contracte încheiate între părți ori acte normative care să asigure temeiul nașterii acestui debit, cu toate că în alte ocazii similare aceasta a achitat reclamantei o astfel de taxă de parcare (a se vedea factura fiscală nr. 20642/10.12.2007 și extrasul de cont din 14 ianuarie 2008, depuse în dosarul de fond la filele 63-63), iar prin e-mailurile din 12 iunie 2008, respectiv 16 iunie 2008 reclamanta a arătat că „exact ca și până acum, taxa de parcare și pază se ridică la valoarea de 10 euro plus T.V.A./zi de staționare”, pârâta răspunzându-i că „taxa de parcare și pază va fi achitată de către SC E Leasing SA - fosta denumire - sbl. ns. -, respectiv SC N Leasing SA - actuala denumire a societății - sbl. ns.”).
Susținerile părții că nu este obligată să plătească facturile reprezentând taxe de parcare deoarece obligațiile ar reveni utilizatorilor sunt neîntemeiate, motivat de împrejurarea că sumele pretinse de reclamantă se referă la autovehicule pentru care a fost reziliat contractul de leasing, apelanta menținându-și calitatea de proprietar, fiind singura obligată față de terți, debitele față de intimată născându-se exclusiv din acțiunile sale și nu ale utilizatorilor, astfel că ea nu se poate prevala de dispozițiile art. 10 și art. 18 din O.G. nr. 51/1997, republicată, potrivit cărora locatarul/utilizatorul este obligat că suporte cheltuielile de întreținere, precum și orice alte cheltuieli aferente bunului, asumându-și, totodată, pentru întreaga perioadă a contractului toate obligațiile care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere față de terți pentru prejudiciile provocate prin folosirea bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.
în schimb, apelul reclamantei apare ca fiind fondat. Astfel, fără să existe măcar vreo contestație din partea reprezentantului SC N Leasing SA București, judecătorul fondului a reținut din oficiu că, deși pârâta, ca parte căzută în pretenții, trebuie să plătească reclamantei cheltuielile de judecată dovedite a fi efectuate cu purtarea procesului, fiind avute în vedere taxele judiciare (6.443,85 lei) și onorariul avocațial achitat potrivit extrasului de cont din 5 februarie 2010, conform facturii nr. 14/11.01.2010, în ceea ce privește onorariul, se impune aplicarea art. 274 alin. (3) din C.proc.civ., reducându-l de la 17.800,02 lei la 8.000 lei, apreciind că această sumă este echivalentă cu volumul de muncă pe care natura și complexitatea cauzei l-a presupus, considerând că suma inițială este nejustificat de mare.
Curtea constată că criticile reclamantei sunt întemeiate deoarece, de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
în primul rând, trebuie reținut faptul că alin. (3) al art. 274 din C.proc.civ., care permitea instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, face referire la „tabloul onorariilor minimale”, care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. în al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. în al treilea rând, valoarea obiectului litigiului și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, este în speță de peste 240 mii lei, până la pronunțarea hotărârii de primă instanță având loc trei înfățișări, la care apărătorul reclamantei a fost prezent, susținând în mod profesionist interesele societății. Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat (cca. 7% din valoarea obiectului procesului), recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogățire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
| ← Contract de prestări-servicii. Despăgubiri pentru executare... | Litigiu comercial. Competenţă materială. Modificarea... → |
|---|
