C.A. Braşov, decizia nr. 258 din 4 decembrie 1997
În contractul comercial încheiat între părţi s-a înscris o clauză compromisorie, potrivit căreia litigiile patrimoniale ivite între ele în cursul executării contractului vor fi soluţionate de către Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris. Prima instanţă a validat această clauză compromisorie şi a constatat necompetenţa sa materială de a se pronunţa asupra acţiunii cu care a fost sesizată, nefiind date condiţiile prevăzute de art. 180 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. Problema pe care apelanta a pus-o este cea a nevalabilităţii recurgerii la arbitrajul internaţional, clauza compromisorie fiind nulă sau, în orice caz, inoperantă. Suportul definitoriu al criticii apelantei, vizează ineficacitatea convenţiei arbitrale datorită faptului că apelanta nu este membră a instanţei internaţionale adoptate de părţile contractante şi, deci, prima instanţă era îndreptăţită a soluţiona litigiul cu care a fost sesizată. Este de precizat că susţinerea cuprinde o pură afirmaţie, o presupunere, că instanţa străină, învestită cu competenţă jurisdicţională prin convenţia părţilor, ar putea proceda la judecarea cererii numai dacă una din părţi este membră a acelei instanţe. O asemenea presupunere nu poate constitui un motiv valabil de apel, pe de o parte, pentru că activitatea jurisdicţională exclude, prin esenţa sa, condiţionarea exercitării ei de calitatea părţilor de membri ai unei instanţe şi, pe de altă parte, presupunerea apelantei este lipsită de semnificaţie probatorie, ea având obligaţia de a dovedi existenţa unei prevederi exprese în actul normativ constitutiv al instanţei străine, care să cuprindă interdicţia la care apelanta se referea, ceea ce nu a făcut.
Vezi şi alte speţe de drept comercial:
Comentarii despre Litigiu comercial Raporturi juridice de drept internaţional privat Convenţie arbitrală Valabilitate
