Persoană juridică. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000
| Comentarii |
|
Consumator nu poate fi decât o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii care „acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".
Rezultă prin urmare că sfera noţiunii de consumator nu poate fi extinsă în afara definiţiei restrictive conţinute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o interpretare extensivă, în sensul cuprinderii şi a persoanelor juridice, fiind contrară textului şi spiritului legii, scopului acesteia - de a proteja interesele persoanei fizice împotriva practicilor comerciale abuzive.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1188 din 25 octombrie 2010, ne publicata
Prin sentinţa civilă nr. 8229/29.04.2010, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC V. SA, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul pentru servicii integrate nr. 07015 din data de 23.04.2004, având ca obiect furnizarea clientului a serviciilor de date şi voce descrise în contract pentru 19 SIM-uri. Contractul a fost încheiat pentru o perioadă iniţială de 3 ani, fiind prelungit în mod automat pe durate succesive de 1 an (art. 13). Părţile au prevăzut că în cazul încetării contractului în baza art. 8.1 cu excepţia alin. 6 sau în baza art. 8.4, clientul are obligaţia de a achita cu titlu de despăgubire pentru deconectare taxa de 200 $ pentru fiecare SIM, cu excepţiile trasate de art. 8.5. (...)
Prin adresa nr. 2797/3.07.2009, reclamanta a comunicat pârâtei că solicită dezactivarea a 40 de SIM-uri fără taxă de reziliere sau în cazul în care acest lucru nu este posibil încetarea contractului, invocând forţa majoră conform art. 12 din contract. însă, în baza art. 8.1, în luna aprilie,
pârâta a reziliat contractul pentru neplata sumelor prevăzute în contract timp de mai mult de 14 zile de la emiterea facturii, emiţând în acest sens factura nr. VDF43597163/20.05.2009 în valoare de 47.235,05 lei. Deşi nu s-a respectat procedura notificării prealabile a rezilierii, instanţa nu a fost sesizată cu analiza legalităţii rezilierii, astfel încât în continuare contractul va fi considerat reziliat la data de 20.04.2009.
Contractul adiţional din data de 23.09.2008 în mod vădit nu a fost semnat de către A.P., însă în baza acestui contract pârâta a emis factura nr. 256621/20.10.2008, în valoare de 4.183,75 lei, achitată la data de
24.12.2008, factura nr. 32151556/20.11.2008, în valoare de 3391,29 lei, nr. 35957296/27.01.2009, în valoare de 3.541,47 lei, 37847179/
20.02.2009, în valoare de 3424,67 lei, şi 39717968/20.03.2009, în valoare de 3.921,95 lei.
Dacă este adevărat că mandantul nu este obligat prin contractul încheiat de mandatar în lipsa unei împuterniciri în acest sens, contractul va produce efecte faţă de mandatar dacă acesta a fost ratificat expres sau tacit, întrucât conform art. 1546 C. civ. ratificarea valorează mandat şi produce efecte retroactive între părţi de la data încheierii actului. (...) în cauza de faţă, s-a constatat că reclamantul a executat voluntar şi în parte obligaţiile la care a dat naştere contractul atacat, prin plata facturii nr. 256621/20.10.2008 în valoare de 4.183,75 lei la data de 24.12.2008, în facturi menţionându-se noul plan tarifar avut în vedere. (...)
De asemenea, reclamantul a solicitat să se anuleze, ca reprezentând clauze abuzive, clauzele cuprinse în art. 10.2 privind taxa de reziliere, art. 6.1 privind penalităţile de întârziere, respectiv 9.3 privind taxa de reziliere din contractul din data de 23.04.2004 şi 6.1 din acelaşi contract, invocând în acest sens dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 469/2002 şi Directivei 93/13/CEE.
Consumatorul desemnează persoana care cumpără pentru uzul său propriu bunuri oferite de producători. Trei elemente trebuie întrunite în mod cumulativ pentru a ne afla în prezenţa unui consumator. Aceste persoane trebuie să procure bunuri sau servicii pentru satisfacerea unui interes personal, fiind vorba de un interes personal, consumatorul este întotdeauna o persoană fizică, cu excepţia unor persoane juridice care nu au scop lucrativ, obiect al consumului putând face orice fel de bun. Bunurile şi serviciile trebuie să fie procurate într-un scop neprofesional, acesta fiind criteriul fundamental care conduce la distincţia de bază între consumator, persoană fizică, şi celelalte categorii de persoane juridice. Consumatorul nu poate fi decât persoana fizică care îşi procură pentru
uzul său propriu sau familial bunuri şi servicii, în antiteză cu persoana juridică care are un scop profesional şi care, întotdeauna, va fi exclusă regulilor protectoare, în favoarea neprofesionistului.
Astfel, potrivit Legii nr. 193/2000, prin consumator se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale". Per o controrio, reclamantul nu poate invoca în susţinerea nulităţii contractului dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta-reclamantă, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată. (...)
Examinând sentinţa atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Instanţa de fond a aplicat în mod corect în speţă dispoziţiile art. 1546 alin. 2 C. civ. referitoare la ratificarea expresă ori tacită a actului juridic încheiat de mandatar, cu depăşirea împuternicirilor primite de la man-dant.
Executarea voluntară, fie şi parţială, a obligaţiei de plată a serviciilor aferente actului adiţional contestat valorează ratificare a actului juridic, în acest sens plata facturii nr. 256621/20.10.2008 fiind just considerată de prima instanţă ca ratificare a actului adiţional încheiat la data de
23.09.2008. (...)
Cu privire la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, tribunalul a reţinut că domeniul de aplicare al acestui act normativ este clar exprimat în cuprinsul art. 2 alin. 1, definiţia noţiunii de „consumator" fiind în antiteză cu aceea de „comerciant".
Consumator nu poate fi decât o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii care „acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".
Rezultă prin urmare că sfera noţiunii de consumator nu poate fi extinsă în afara definiţiei restrictive conţinute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o interpretare extensivă cum este cea propusă de recurentă fiind contrară textului şi spiritului legii, scopului acesteia - de a proteja interesele persoanei fizice împotriva practicilor comerciale abuzive.
Prin Decizia nr. 803/03.06.2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, statuând că: „... autorul excepţiei de neconstituţionalitate
critică modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de consumator ar trebui să includă şi persoana juridică, atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra sub sfera actului normativ criticat. Aşadar, pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare, pe care însă Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, modificarea sau completarea normelor juridice fiind atribuţii exclusive ale acestuia".
Reţinând considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 1 C. proc. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.
| ← Clauză negociată. Lipsa caracterului său abuziv | Anularea dispoziţie IPJ - Serviciul arme prin care s-a dispus... → |
|---|
