Respectarea principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii
| Comentarii |
|
În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţiile de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte. Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare. Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior. Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art. 109 alin. (6) din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2265 din 24 octombrie 2012
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 mai 2011, reclamanta SC S.C. SRL a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș pentru a se dispune anularea deciziei nr. 98/29.03.2011, deciziei pentru regularizare nr. 7009/3.03.2011, a procesului verbal de control nr. 7008/3.03.2011 și înștiințării de plată nr. 7212/4.03.2011.
în motivare s-a arătat că la 9 martie 2006 și 4 aprilie 2006, reclamanta a realizat importul a două autoutilitare second-hand, completând declarațiile vamale nr. 24306/9 martie 2006 și nr. 33998/4.04.2006, declarații în care a trecut toate datele impuse de formular, inclusiv cele la care se referă O.M.F.P. nr. 687/2001. De altfel, acest ordin nu cuprinde nicio mențiune în sensul că ea s-ar aplica numai persoanelor fizice, iar eventuala culpă aparține numai autorității vamale și nu declarantei.
Prin sentința civilă nr. 1166/2011, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 98/2011, decizia de regularizare și procesul verbal de control pentru suma de 8.838 lei reprezentând majorări de întârziere și dobândă de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că organele vamale sunt cele care răspund de calculul drepturilor vamale de import, așa încât nu se poate imputa reclamantei faptul că s-a avut în vedere un alt preț decât cel real.
în aceste condiții, deși reclamanta datorează suma de 5.281 lei reprezentând obligații vamale de import nu i se pot imputa accesoriile, de vreme ce pârâtele recunosc că la declarațiile vamale s-au atașat facturile fiscale din care rezultă prețul plătit efectiv.
La 3 februarie 2012 reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, solicitând să fie trecută în calitate de pârâtă față de care s-a admis acțiunea și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, să fie soluționat și capătul 3 din acțiune privitor la cheltuielile de judecată, să fie modificat titlul executoriu ca urmare a modificării titlului de creanță și să se dispună repunerea părților în situația anterioară.
Prin sentința civilă nr. 523/2012 a fost admisă în parte cererea de completare, completându-se dispozitivul sentinței nr. 1166/2011 prin admiterea acțiunii și în contradictoriu cu D.R.A.O.V Craiova, iar celelalte capete de cerere au fost respinse.
împotriva acestor sentințe au formulat recurs toate părțile
Reclamanta a invocat motive încadrabile în dispozițiile art. 304 pct.9 și art. 3041 C.proc.civ., criticând sentința nr. 1166/2011 și sentința civilă nr. 523/21.03.2011, susținându-se următoarele:
Față de sentința nr. 1166/2011:
- instanța nu a constatat nulitatea procedurii controlului ulterior pe motivul încălcării dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 86/2006, art. 105 din O.G. nr. 92/2003 și art. 24 și 43 din Ordinul nr. 7521/2006, deși în procesul verbal de control nu a fost menționat ordinul în temeiul căruia are loc acesta, ordin care trebuie să fie semnat în condițiile prevăzute de actele normative;
- valoarea în vamă a fost calculată conform normelor legale, aplicabile la momentul depunerii declarațiilor vamale, declarații în care au fost înscrise toate informațiile ce se impunea să fie cunoscute de organele vamale potrivit legislației în vigoare pentru a realiza o corectă stabilire a drepturilor de import;
- în mod greșit instanța nu a anulat înștiințarea de plată, deși aceasta face parte din categoria „alte acte administrativ fiscale”;
- se impunea să fie admisă în tot acțiunea, dispunându-se anulara titlului executoriu și pe cale de consecință repunerea părților în situația anterioară, cu restituirea sumelor executate.
Față de sentința nr. 523/2012:
- instanța nu a modificat titlul executoriu ca o consecință a modificării titlului de creanță;
- în mod greșit nu au fost acordate cheltuielile de judecată, deși nu poate fi reținută o culpă a reclamantei cu privire la modul de calcul al accizelor și TVA-ului.
Recursul D.G.F.P. se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și privește greșita înlăturare a majorărilor/dobânzilor de întârziere, accesorii care se datorează în condițiile art. 115-116 din Codul de procedură fiscală, art. 126, 131 și 139 din Codul fiscal și art. 1, 78, 141 și 148 din Codul vamal.
Mai susține recurenta și faptul că nu se poate reține buna-credință a reclamantei în soluționarea favorabilă a cererii sale, în condițiile în care valoarea în vamă se determină și se declară de către importator, iar eventualele diferențe dau naștere la accesorii pentru întârzierea plății lor.
în recursul D.R.A.O.V. Craiova formulat în nume propriu și în numele A.N.V. și D.J.A.O.V. Argeș sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și art. 3041 C.proc.civ., susținându-se în esență următoarele:
- hotărârea nu este motivată, necuprinzând elementele la care se referă art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.;
- obligațiile de plată ale reclamantei s-au născut în urma unui control vamal ulterior, control permis de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 86/2006, care înlocuiesc dispozițiile art. 61 din Legea nr. 141/1997;
- cum titularul declarațiilor este reclamanta, nu se poate imputa autorităților vamale neluarea în calcul a valorii de tranzacție în condițiile în care în declarație s-a arătat valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 687/2001. Ceea ce constituie o informație inexactă, întrucât valoarea în vamă se stabilește în raport de elementele de taxare din momentul nașterii datoriei vamale.
- deși prima instanță a dispus în mod corect respingerea acțiunii reclamantei cu privire la înlăturarea obligațiilor de plată constând în accize și TVA, în mod greșit a admis cererea acesteia privind majorările de întârziere și dobânzile de întârziere. Instanța a apreciat că în materia obligațiilor în discuție în speță, trebuie făcută aplicarea principiului bunei-credințe și că, drept urmare, majorările și dobânzile de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență a sumelor stabilite prin decizia de regularizare nr. 1876/2011.
Controlul vamal ulterior efectuat la sediul D.J.A.O.V. Argeș a constatat în reverificarea operațiunilor vamale pe baza documentelor aflate în evidența autorității vamale și a avut la bază prevederile art. 35 și 36 din Ordinul nr. 7521/2006 și ale art. 61 alin. (1) și (2) din Legea nr. 141/1997 - Codul vamal al României, înlocuite de art. 100 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 86/2006 - Codul vamal al României. Verificând documentele depuse la momentul înregistrării declarației vamale în detaliu, autoritatea vamală a constatat că reclamanta a declarat eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMFP nr. 687/2001, iar nu valoarea de tranzacție prin care a fost stabilit prețul bunului importat, înscris în factura externă prezentată autorității vamale.
Având în vedere dispozițiile art. 40 din H.G. nr. 1114/2001 și art. 3 lit. s) din Legea nr. 141/1997, reclamanta este răspunzătoare pentru conținutul declarației vamale și pentru plasarea mărfurilor sub regimul solicitat.
Câtă vreme cuantumul datoriilor vamale a fost determinat în sarcina reclamantei potrivit art. 141 și art. 148 din Legea nr. 141/1997, precum și potrivit art. 214 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamantei și accesorii la obligațiile stabilite suplimentar, prin raportare la momentul înregistrării declarației vamale.
Accesoriile respective au fost calculate potrivit art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 1201 alin. (1) Cod procedură fiscală, fiind calculate începând din ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declarația vamală în detaliu.
Examinând criticile formulate se constată că sunt parțial fondate cele ale reclamantei și nefondate cele ale pârâtelor.
Sub aspectul stării de fapt, Curtea reține că la data de 9.03.2006 și 4.04.2006 SC S.C. SRL a importat două autoutilitare second-hand, pentru care a depus declarațiile vamale de import definitiv EU4 nr. I 24306/29.03.2006 și 33998/4.04.2006, la care a anexat facturile fiscale nr. 20061165/21.02.2006 în valoare de 11.500 euro și nr. 23167/18.03.2006 în valoare de 16.000 euro.
în baza documentelor anterior menționate, acceptate de organele vamale, reclamanta a plătit sumele de 19.848 lei, respectiv 48.748 lei, cu titlu de drepturi de import.
Ulterior, la data de 3 martie 2011, D.J.A.O.V. Argeș a reverificat declarațiile vamale aferente operațiunii de import definitiv, depuse de reclamantă, și, constatând că drepturile de import stabilite inițial au fost calculate eronat, prin raportare la valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 687/2001, iar nu prin raportare la valoarea de tranzacție înscrisă în facturile externe prezentate autorității vamale cu ocazia efectuării importului, a stabilit drepturi vamale suplimentare constând în TVA de 5.281 lei, majorări de întârziere de 8.269 lei și dobânzi de întârziere de 569 lei.
Recurentele-pârâte au invocat dreptul organelor vamale de a efectua controlul ulterior, prevăzut de art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României în vigoare la data importului, și dreptul de reverificare a datelor cuprinse în declarația vamală, prevăzută de art. 78 alin. (2) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din data de 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.
Potrivit art. 61 din Codul vamal al României în vigoare la data importului „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operațiunilor. (2) în cadrul controlului vamal ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite. Controlul se poate face la oricare persoană care se află în posesia acestor acte sau deține informații în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există”.
Potrivit art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992 „1. Autoritățile vamale, din proprie inițiativă sau la cererea declarantului, pot modifica declarația după acordarea liberului de vamă. 2. Autoritățile vamale, după acordarea liberului de vamă și pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declarație, pot controla documentele comerciale și datele legate de operațiunile de import sau export, în privința mărfurilor în cauză sau de operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Asemenea inspecții pot fi efectuate la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte persoane în posesia documentului și a datelor menționate în scopuri comerciale. Acele autorități pot verifica, de asemenea, mărfurile, când este încă posibil ca ele să fie produse. 3. Atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indică faptul că dispozițiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, în conformitate cu orice dispoziții prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informații noi de care dispun”.
Din dispozițiile legale sus citate, invocate de intimatele din cauză ca temei al dreptului de a stabili debite suplimentare în sarcina recurentei reclamante, rezultă că organele vamale pot demara un control ulterior importului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declarația vamală.
în exercitarea acestui drept, organele vamale pot verifica orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite, aflate la sediul declarantului sau al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunea de import ori care se află în posesia acestor acte sau care deține informații în legătură cu acestea, și pot face și un control fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Dacă în baza informațiilor nou dobândite constată că dispozițiile ce reglementează regimul vamal au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației.
Prin urmare, organele vamale au dreptul a face verificări suplimentare și ulterioare importului pentru a determina dacă la momentul importului s-au stabilit corect drepturile de import, însă aceste verificări au în vedere elemente noi față de cele deținute de organul vamal la data importului și la data acceptării declarației vamale formulate de importator.
Textele legale sus citate nu permit organelor vamale să reverifice documentele la care au avut acces direct la data importului și pe baza cărora au fost stabilite inițial drepturile de import, tocmai pentru că - de vreme ce acestea au fost în mod direct accesibile organului vamal, care a putut să aplice legea în raport de informațiile furnizate de ele - nu mai au nevoie de o reverificare.
Prin urmare, controlul ulterior nu vizează actele pe care organul vamal le-a examinat la momentul acceptării declarației vamale, ci actele la care nu a avut acces ori operațiunile comerciale ulterioare sau starea ulterioară a mărfurilor înseși, dar care au relevanță în raport cu momentul nașterii datoriei vamale.
Este adevărat că, potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997 privind C.vam. al României la data importului în discuție în cauză și, respectiv, art. 40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, valoarea în vamă se declară de importator, iar declarația are valoarea unei declarații pe propria răspundere în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, autenticitatea documentelor anexate la declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat, dar aceasta nu exclude răspunderea organului vamal care acceptă și înregistrează declarația vamală.
Astfel, în cazul în care importatorul prezintă organului vamal toate documentele și informațiile pe baza căror a determinat și declarat valoarea în vamă, dacă organul vamal acceptă și înregistrează declarația de valoare în vamă, înseamnă că acceptă corectitudinea acesteia pentru că el însuși a verificat documentele anexate declarației ori informațiile oferite prin declarație.
Câtă vreme organul vamal are acces la toate informațiile necesare pentru a accepta că valoarea în vamă a fost corect declarată, nu poate pretinde că, în baza unui control ulterior, dar în temeiul acelorași informații și documente pe care le-a acceptat la momentul înregistrării și acceptării declarației vamale, poate stabili alte drepturi de import.
Scopul controlului ulterior este descoperirea unor informații noi, fie ascunse de importator la data depunerii declarației de valoare în vamă, fie inexacte, fie nereale, fie inaccesibile din alte cauze organului vamal, pe baza cărora să stabilească corect drepturile de import la momentul depunerii declarației de valoare în vamă.
Așa cum s-a arătat mai sus, răspunderea importatorului în ce privește declarația de valoare în vamă privește exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, autenticitatea documentelor anexate la declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.
Câtă vreme importatorul a înscris informații corecte în declarația de valoare și a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată și negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primește fără vreo implicare responsabilă declarația, ci o acceptă și din punct de vedere formal și din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putința de a pretinde ulterior, în absența unor noi informații, că drepturile de import au fost greșit stabilite, iar răspunderea aparține importatorului.
în speță, recurenta reclamantă a depus declarațiile de valoare în vamă în care a trecut toate informațiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacției, și la care a anexat documentul de achiziție al bunului în care, de asemenea, se găsea menționată valoarea tranzacției. Nu s-a pretins că informațiile respective nu erau corecte.
Deci, organul vamal a avut toate informațiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată și, ca atare, a putut înregistra și accepta declarația de valoare.
Faptul că, la momentul acceptării declarației vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptățește să își reconsidere poziția invocând un alt temei de calcul al obligațiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.
Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiții decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar și a interpretat legea (art. 109 alin. (6) din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor și vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de natură aducă atingere principiului securității juridice din perspectiva exigenței interpretării unitare a legii.
Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credință, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligații suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înțeles să își schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operațiuni de import s-a încheiat.
Curtea nu va reține ca fiind fondate argumentele reclamantei privind legalitatea efectuării controlului ulterior din punct de vedere al ordinului de control/misiunii pe care inspectorii vamali l-au avut în acest scop și care nu a fost menționat în procesul verbal de control și prezentat reclamantei la momentul controlului.
Astfel, se constată că menționarea ordinului de control/misiune în procesul verbal de control nu este privită de lege ca o condiție esențială, imperativă, în sensul art. 43 alin. (2) Cod procedură fiscală, pentru valabilitatea controlului și a procesului verbal de control sub aspect formal, pentru a nu se mai verifica vătămarea reclamantei. Prin urmare, anularea poate interveni doar dacă reclamanta dovedește că acest aspect în sine i-a cauzat un prejudiciu, ce poate fi reparat prin anularea actului.
Or reclamanta nu a susținut că a suferit un alt prejudiciu din faptul nemenționării și neprezentării ordinului de control/misiune, conform art. 24 și 43 din Ordinul Vicepreședintelui ANAF nr. 7521/2006, decât cel suferit prin exercitarea unui control ulterior nelegal din perspectiva dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 141/1996 și a dispozițiilor art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992, sus examinate.
Având în vedere concluzia, la care s-a ajuns în urma celor expuse mai sus, conform căreia controlul ulterior a fost nelegal efectuat, rezultă că procesul verbal de control nr. 7008/3.03.2011, decizia pentru regularizarea situației nr. 7009/03.03.2011 și decizia nr. 98/29.03.2011, prin care s-a respins contestația administrativă, sunt nelegale, Curtea, va admite recursul reclamantei și va modifica sentința în sensul anulării actelor respective și în privința obligațiilor principale suplimentare.
în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a fi anulată înștiințarea de plată, aceasta a fost corect respinsă de către tribunal, soluție ce urmează a se menține și în calea de atac.
Curtea constată că aceasta nu este un act administrativ care să poată fi cenzurat de instanța de contencios administrativ și fiscal, întrucât nu produce efecte prin el însuși, făcând parte din categoria celor de executare la care se referă art. 145 din Codul de procedură fiscală.
Urmează așadar, ca admițând recursul reclamantei împotriva acestei sentințe, în baza art. 312 alin. (2) C.proc.civ., Curtea va dispune anularea numai a actelor fiscale.
în ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 523/2012 se apreciază că acesta este fondat numai în ceea ce privește critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată.
Astfel, în baza art. 274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a pârâtelor pentru rațiunile de mai sus, se impunea ca acestea să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, așa cum au fost dovedite, respectiv cele în sumă de 39 lei taxă judiciară de timbru datorată în baza art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997.
în ceea ce privește modificarea titlului executoriu și repunerea în situația anterioară, cu consecința plății sumelor deja achitate, se apreciază că susținerile recurentei sunt nefondate. Aceasta pentru că modificarea titlului este o consecință a anulării lui în parte, dar și pentru că sumele încasate de către organele fiscale ce se impun a fi restituite urmează procedura la care se referă Capitolul II din Titlul VIII al Codului de procedură fiscală și Ordinul nr. 1899/2004.
în ce privește recursurile formulate de pârâtele D.R.A.O.V. Craiova, în nume propriu, cât și pentru ANV, și D.G.F.P. Argeș, Curtea va dispune respingerea acestora ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu pot fi percepute accesorii în condițiile în care debitele principale au fost nelegal impuse.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursurile formulate de reclamanta SC S.C. SRL împotriva sentinței nr. 1166/18.11.2011 și împotriva sentinței civile nr. 523/21.03.2012, pronunțate de Tribunalul Argeș, Secția civilă, Complet specializat de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2647/109/2011.
Curtea a modificat sentința nr. 1166/2011 în sensul că a anulat în tot actele fiscale, a modificat sentința nr. 523/2012, în parte, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pe pârâte la 39 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, și a menținut în rest dispozițiile sentinței.
Totodată, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, cu în nume propriu și în numele și pentru pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova pentru Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova pentru Autoritatea Națională a Vămilor și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 523/21.03.2012, pronunțate de Tribunalul Argeș, Secția civilă, Complet specializat de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2647/109/2011.
| ← Înscrierea unei creanţe născute în cursul procedurii... | Soluţionarea acţiunii în răspundere personală nu este... → |
|---|
