Stabilirea sau restabilirea de judecător a calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii.
| Comentarii |
|
Interdicţia schimbării în apel a obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.
Art. 22 alin. 4 şi 5 din Noul Cod de procedură civilă
Art. 478 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă
Aşadar, judecătorul este acela care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să o pună în discuţia lor.
De subliniat în această ordine de idei că limitarea pe care o poate primi magistratul în calificarea juridică şi la care se referă art. 22 alin.5 din acelaşi cod priveşte numai situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres, au înţeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept.
Se impune aşadar să se reţină că regula, instituită de art. 22 alin.4 Noul Cod de procedură civilă, este cea potrivit căreia instanţa trebuie să stabilească care este calificarea juridică exactă, în măsura în care este o alta decât cea propusă de titularul cererii, iar excepţia este cea la care se referă alin.5 din text, excepţie ce se impune să fie privită restrictiv şi care devine operantă numai atunci când, prin acordul lor expres, toate părţile au înţeles să limiteze calificarea juridică.
Această lipsă a calificării poate fi enunţată şi în calea de atac a apelului chiar dacă nu în forma în care o propune actuala apelantă, respectiv direct într-o rejudecare a fondului pentru că potrivit artt.479 alin.1 Noul Cod de procedură civilă instanţa de control judiciar va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Or, raportat la caracterul obligatoriu al art. 22 alin.1 Noul Cod de procedură civilă omisiunea de a-i face aplicarea este o eroare cu caracter procedural care are drept consecinţă o eroare de drept substanţial.
Este adevărat că potrivit art. 478 alin.3 Noul Cod de procedură civilă în apel nu pot fi schimbate obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, însă, în cauză, o astfel de schimbare nu are loc câtă vreme obiectul rămâne - solicitarea de deschidere a procedurii - iar cauza o constituie raţiunile ce au determinat demersul procesual şi nu calificarea juridică ce este o prerogativă a instanţei. Dacă s-ar opta pentru soluţia contrară s-ar ajunge să se accepte că prima instanţă ar fi în drept să dea calificarea juridică, însă nerespectarea acestei dispoziţii legale restrânge prerogativele instanţei de apel, care ar fi ţinută de calificarea juridică, ceea ce ar contraveni controlului judiciar.
(Curtea de Apel Pitești, Decizia nr.262/A-COM/03 septembrie 2014)
Prin cererea formulată la data de 4 septembrie 2013, creditoarea SC H. E. SRL a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea U. A. T. P., motivat de faptul că are faţă de aceasta o creanţă certă, lichidă şi exigibilă superioară pragului de 45.000 lei, creanţă a cărei scadenţă se situează cu mai mult de 90 de zile în urmă.
Astfel, creditoarea a susţinut că între ea şi debitoare s-au derulat raporturi contractuale în temeiul cărora a executat în favoarea celei din urmă lucrări în cuantum de 79.867,94 lei, sumă ce nu a fost achitată şi la care se adaugă şi penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi, penalităţi ce totalizează suma de 3.434,41 lei.
Existenţa creanţei rezultă şi din hotărâri judecătoreşti irevocabile şi în cauză sunt îndeplinite cerinţele art.33 din Legea nr.85/2006.
La data de 6 noiembrie 2013 debitoarea a formulat contestaţie susţinând inadmisibilitatea cererii, motivat de faptul că nu face parte din categoriile de persoane juridice faţă de care se poate deschide procedura reglementată de Legea nr.85/2006, legiuitorul înţelegând să emită un act normativ special ce poate fi aplicat U.A.T-urilor.
Prin sentinţa civilă nr.118 din 9 ianuarie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia şi a respins cererea de deschidere a procedurii, reţinând că Legea nr.85/2006 nu se aplică unităţilor administrativ teritoriale, persoane juridice ce nu sunt enumerate de actul normativ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit a fost respinsă cererea ca inadmisibilă, fără ca tribunalul să cerceteze fondul cauzei, cercetare ce i-ar fi permis să observe că reclamanta are calitatea de creditoare şi este beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile;
- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu are ca urmare declararea ca inadmisibilă a cererii, aşa încât se impune ca instanţa de control judiciar să evoce fondul, fără trimiterea cauzei spre rejudecare;
- cu ocazia rejudecării creditoarea înţelege să-şi modifice completându-şi cererea iniţială în sensul că se au în vedere dispoziţiile OUG nr.43/2013.
Examinând calea de atac se apreciază că ea este fondată şi urmează a fi admisă pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Prin cererea formulată creditoarea-reclamantă a solicitat instanţei să fie deschisă procedura de insolvenţă faţă de o unitate administrativ teritorială, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr.85/2006.
Aşa cum corect s-a susţinut prin contestaţia formulată, pentru această categorie de persoane juridice legiuitorul român a înţeles să reglementeze procedura de insolvenţă printr-un act normativ special, respectiv OUG nr.46/2013.
Aşadar, ceea ce se impune să se reţină la o primă verificare a cererii cu care a fost învestită instanţa de fond este că reclamanta a înţeles să supună judecăţii solicitarea sa de deschidere a procedurii de insolvenţă. Acesta este, deci obiectul cererii sale, iar cauza este reprezentată de raţiunile, de faptul juridic, ce se constituie în temeiul dreptului pretins, respectiv existenţa creanţei şi neachitarea ei la scadenţa datorită insuficienţei lichidităţilor în patrimoniul debitoarei.
Fiind învestit cu faptul judecătorul este acela care trebuie să identifice şi să aplice corect normele deduse judecăţii, indiferent dacă acestea au fost invocate de parte, întrucât principiul disponibilităţii nu este de natură să înlăture dreptul şi obligaţia instanţei de a determina normele juridice aplicabile.
Această apreciere este impusă de dispoziţiile art. 22 alin.1 şi 4 Noul Cod de procedură civilă, prima statuând că „1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.”, iar cea de-a doua că „(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.
Aşadar, judecătorul este acela care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să o pună în discuţia lor.
De subliniat în această ordine de idei că limitarea pe care o poate primi magistratul în calificarea juridică şi la care se referă art.22 alin.5 din acelaşi cod priveşte numai situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres, au înţeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept.
Se impune aşadar să se reţină că regula, instituită de art. 22 alin.4 Noul Cod de procedură civilă, este cea potrivit căreia instanţa trebuie să stabilească care este calificarea juridică exactă, în măsura în care este o alta decât cea propusă de titularul cererii, iar excepţia este cea la care se referă alin.5 din text, excepţie ce se impune să fie privită restrictiv şi care devine operantă numai atunci când, prin acordul lor expres, toate părţile au înţeles să limiteze calificarea juridică.
Această lipsă a calificării poate fi enunţată şi în calea de atac a apelului chiar dacă nu în forma în care o propune actuala apelantă, respectiv direct într-o rejudecare a fondului pentru că potrivit artt.479 alin.1 Noul Cod de procedură civilă instanţa de control judiciar va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Or, raportat la caracterul obligatoriu al art.22 alin.1 Noul Cod de procedură civilă omisiunea de a-i face aplicarea este o eroare cu caracter procedural care are drept consecinţă o eroare de drept substanţial.
Este adevărat că potrivit art.478 alin.3 Noul Cod de procedură civilă în apel nu pot fi schimbate obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, însă, în cauză, o astfel de schimbare nu are loc câtă vreme obiectul rămâne - solicitarea de deschidere a procedurii - iar cauza o constituie raţiunile ce au determinat demersul procesual şi nu calificarea juridică ce este o prerogativă a instanţei. Dacă s-ar opta pentru soluţia contrară s-ar ajunge să se accepte că prima instanţă ar fi în drept să dea calificarea juridică, însă nerespectarea acestei dispoziţii legale restrânge prerogativele instanţei de apel, care ar fi ţinută de calificarea juridică, ceea ce ar contraveni controlului judiciar.
Aşadar, se apreciază că în cauză instanţa de fond avea obligaţia să pună în discuţia părţilor şi să califice din punct de vedere juridic temeiul de fapt al pretenţiilor deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât acesta a fost enunţat în contestaţia formulată şi indicat în prezentul apel.
Pentru aceste raţiuni se apreciază că se impune admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Este real că potrivit art.480 alin.3 Noul Cod de procedură civilă o astfel de soluţie trebuie să fie şi consecinţa solicitării de către cel puţin una din părţi a trimiterii cauzei spre rejudecare, în caz contrar, instanţa de apel fiind datoare să judece fondul.
Această normă de procedură poate însă completa dispoziţiile Legii nr.85/2006 numai în măsura compatibilităţii, reţinând şi că procedura specială reglementată de acest act normativ nu permite magistratului în calea de atac să ia măsuri de natura celor ce revin în mod exclusiv judecătorului sindic.
Referirea la dispoziţiile art. 149 din Legea nr.85/2006 se impun câtă vreme, până la acest moment, nu a avut loc o punere în discuţie a temeiului juridic de către instanţa de fond, cea în faţa căreia se poate face aplicarea dispoziţiilor art.22 alin.4 şi 5 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
| ← Prerogativele administratorului judiciar. Obligaţia de a... | Obligare plata debit facturi neachitate, actualizate cu dobanda... → |
|---|
