Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4980/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4980/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-12-2015 în dosarul nr. 4980/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. _ (Număr în format vechi_ )
Decizia Civilă Nr.4980
Ședința publică din data de 10 Decembrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE L. U.
JUDECĂTOR S. G. I.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelanții-pârâți M. P. – P. de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe Lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman, împotriva sentinței civile nr.727/25.06.2015, pronunțate de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ Fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. V., D. A., N. T. G., G. E. și C. M. D., cauza pe fond având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință în cadrul căruia se învederează Curții faptul că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, precum și faptul că, prin cererile de apel deduse judecății apelanții-pârâți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform dispozițiilor prev. de art. 223 alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.394 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării, dată fiind solicitarea părților apelante de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor deduse judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.727/25.06.2015, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ-fiscal, Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, cu opinia separată a unuia dintre asistenții judiciari, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin M. Finanțelor Publice; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S. V., D. A., N. T. G., G. E. și C. M. D., în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman și a obligat pârâții să plătească fiecăruia dintre reclamanți diferențele salariale, rezultate din neincluderea premiului anual în salariul lunar, pentru acoperirea diminuării de 25%, începând cu data de 12.01.2012 până la data pronunțării, 25.06.2015 și în continuare, cât timp reclamanții își păstrează calitatea de salariați în cadrul pârâților și cadrul legal rămâne neschimbat, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, la care se adaugă și dobânda legală; a respins acțiunea față de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt și de drept:
Față de dispozițiile art.267 din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă, angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod, sindicatele și patronatele și alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.
Prin urmare, într-o asemenea acțiune, părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman, întrucât numai aceștia au atribuții în ceea ce privește salarizarea reclamanților.
În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a constatat acțiunea întemeiată, însă numai în parte, deoarece potrivit art. I din Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în luna iulie 2010, salariul brut lunar inclusiv sporuri/indemnizații care făceau parte din acesta a fost diminuat cu 25%, iar ulterior, S. R. prin mai multe dispoziții legislative, a hotărât în anul 2011 majorarea salariului brut lunar cu 15% și includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010, pentru ca în anul 2012 prin Ordonanța de Urgență 19 din 2012 să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25% aplicată în luna iulie 2010.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 și 2 din Legea 285/2010, începând cu 1 ianuarie 2011 cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul brut (...) astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 se majorează cu 15%, iar conform art.8 din același act normativ sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor acestui act normativ.
În considerentele deciziei Curții Constituționale cu nr.115/2012, care sunt obligatorii pentru instanțe, se menționează că sumele aferente premiului anual au fost avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale, deoarece au fost incluse în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, stabilind cu valoare de principiu că premiul anual nu a fost abrogat, ci a fost inclus în salariul de bază al angajatului, în virtutea dispozițiilor legale care stabileau reîntregirea drepturilor salariale, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor de plată din iunie 2010.
În acest sens, prin O.U.G. nr. 195/2012, s-a dispus majorarea în 2 etape a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcției de baza/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fondurile publice, respectiv cu 8% începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012, și cu 7,4 % începând cu data de 1 decembrie 2012, fata de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012, fiind astfel acoperită integral diminuarea de 25%.
Ulterior, prin Decizia nr.21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, decizie obligatorie conform dispozițiilor art.517 alin.4 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, că premiul pentru anul 2010, prevăzut de art.25 din Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
În acest context, se impune interpretarea dată de Curte referitor la faptul că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art.25 din Legea-cadru nr.330/2009, ci reprezintă, în continuare, o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Dacă se are în vedere că, în raport de prevederile Legi nr.285/2010 și deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.21/2013, procentul aferent premiului anual este egal cu procentul lunar cuvenit dintr-un salariu de bază – respectiv 100% împărțit la 12 luni egal 8,33% - și se scade din majorarea de 15% procentul aferent premiului anual (8,33%) conform art.8 din Legea 285/2010 și Deciziei ÎCCJ 21/18.11.2013, pe care angajatorul era obligat să-l plătească de la 1 ianuarie 2011 și în continuare fiind inclus în majorarea de 15%, se constată că, în fapt, nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.
Majorarea de 15% a fost plătită ca o cotă unică și indivizibilă, fără să se precizeze vreodată ce procent din această majorare este aferentă premiului anual.
Cum intenția legiuitorului, atât prin Legea 285/2010 cât și prin O.U.G. nr. 19/2012, a fost de a se recupera mai întâi parțial, apoi total diminuarea de 25% dispusă prin Legea 118/2010 și față de Decizia nr.21/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv Decizia Curții Constituționale, în care s-a stabilit în mod expres că dreptul la premiul anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art.25 din Legea 330/2009, ci a fost înlocuit cu o nouă modalitate de plată prevăzută de lege prin executare succesivă, era firesc ca, pe lângă revenirea la salariile avute în luna iunie 2010, să se adauge lunar și un anumit procent corespunzător premiului anual, deși cuantumul acestui procent nu a fost stipulat în lege în mod expres, nu a fost individualizat în majorarea de 15%, însă rezultă din dispozițiile legale invocate.
Având în vedere că din considerentele Deciziei nr.21/18.11.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că Înalta Curte a constatat că majorarea salarială din anul 2011 rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariu, este acordată și în continuare, ceea ce susține concluzia că în majorarea de 15% acordată începând cu data de 01.01.2011 se regăsește și procentul corespunzător premiului anual, Tribunalul a apreciat că, atât timp cât reclamanții își mențin calitatea de salariați și cadrul normativ în materie rămâne neschimbat, se impune obligarea pârâților la includerea premiului anual în salariul lunar.
În ceea ce privește problema actualizării unei sume de bani cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală corespunzătoare, având în vedere prevederile art.278 alin.1 din Codul muncii, s-a apreciat că, în cauză, legislația civilă se aplică în toate cazurile în care legislația muncii nu conține dispoziții îndestulătoare, situație ce se regăsește și în cauză.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1516, 1513 și 1535 Cod civil, rezultă dreptul creditorului salariat de a i se plăti de către debitorul angajator atât suma de bani de care a fost lipsit în concret, cât și actualizarea acestui debit cu indicele de inflație la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală aferentă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal și motivate, pârâți M. P. – P. de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe Lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman.
În motivarea apelului declarat, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamanților, deoarece, potrivit art.39 alin.1 lit.w) din Legea nr.284/2010, s-a abrogat Legea nr.330/2009 în integralitatea ei, inclusiv art.25 care prevedea acordarea premiului anual.
Modul de stabilire a drepturilor salariale în anul 2011 a fost reglementat prin Legea nr.285/2010.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariale au fost stabilite potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, iar în majorarea de 15% a acestora nu a fost inclusă suma corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, întrucât acest premiu se calculează în mod diferit, în funcție de media veniturilor realizate și de perioada lucrată de fiecare persoană în parte, nicidecum în mod egal, respectiv 15%.
Problema de drept privind interpretarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a fost tranșată în mod definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională.
Astfel, potrivit deciziei nr. 21/2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art.25 din Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Dispozitivul deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii precizează fără echivoc faptul că premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, iar nu că va fi inclus.
Așa cum rezultă din considerentele Deciziei nr.21/2013, cu privire la art.8 din Legea nr.285/2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile nr.115/2012 și 257/2012, stabilind că acest text dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu ianuarie 2011, iar pe de altă parte, prevede că aceste sume vor fi cuprinse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul de bază a angajatului.
S. are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curții Constituționale nr.108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr.1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.764 din 16 noiembrie 2010.
În ceea ce privește criticile reclamanților privind încălcarea principiului neretroactivității legii, apelantul consideră că acestea sunt neîntemeiate.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată, începând cu 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art.138 alin.(2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.
În consecință, noțiunea de retroactivitate a Legii nr.285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.
Legea nr.285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a două fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr.285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr.285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică".
Jurisprudența relevantă a Curții în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.
"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salariată stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. În acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:
Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94).
Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: " (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare..." (par. 23).
Nu se află în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art.1 al Protocolului nr.1.
S. se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr.169, par. 53).
Prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă -Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor să salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art.1 al Protocolului nr.1.
S-ar putea lua în discuție o încălcare a art.1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra îslandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În consecință, față de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".
Nu în ultimul rând, învederează că prin Opinia nr.598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17 -18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești".
În continuare, în opinia apelante arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Apelantul consideră că, în mod greșit, instanța de fond a admis capetele de cerere accesorii, deoarece față de netemeinicia capătului principal de cerere, și cererile accesorii sunt netemeinice.
Astfel, fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată -chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Noul cod civil permite repararea prejudiciului moratoriu concret și variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală.
Din analiza textelor de lege incidente dobânzii, rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenții.
Art.1 din O.G. nr. 13/2011 se aplică, pe de o parte, întârzierii în executarea oricărei creanțe bănești (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanță bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanței sau motivul pentru care aceasta generează dobândă (dobânda remuneratorie).
Totodată, conform art.197 pct.11 din Legea nr.71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101 care prevede: "Dispozițiile art.1.535 și 1.538 - 1.543 din Codul civil sunt aplicabile dobânzii penalizatoare."
După cum rezultă din normele legale menționate, termenul de "dobândă" este definit în două moduri, că dobândă remuneratorie sau că dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenții încheiate între părți.
Chiar dacă art. 1535 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil al României, republicată arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, și în acest caz condiția sine qua non o constituie existența unui contract.
Totodată, art.1538 - 1543 din noul Cod civil reglementează clauza penală în convențiile încheiate între părți. Din textele legale citate rezultă cao condiție a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală), preexistența unei convenții încheiate între părți.
Or, în prezenta cauză nu există nici o convenție între reclamanți și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispozițiile privind dobânda legală nu își găsesc aplicabilitatea în speță.
Apelanții M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman au arătat, în esență, următoarele:
În primul ciclu procesual, s-a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței de judecată, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, procedând doar la examinarea excepțiilor necompetenței materiale și lipsei calității procesuale pasiv a statului român prin MFP invocate de ceilalți pârâți.
În conformitate cu prevederile art.245 din Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă și în raport de dispozițiile art.30 din Legea nr.284/2010, luând în considerare că intimații-reclamanți aveau obligația de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretențiilor sale, se impune invocarea excepției inadmisibilității prezentei acțiuni, pentru lipsa prealabilă a contestației administrative.
Potrivit art.193 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dovada acesteia urmând a se anexa cererii de chemare în judecată. Textul reglementează astfel un fine de neprimire a acțiunii pentru care legiuitorul a prevăzut obligația realizării procedurii prealabile, în măsura în care o astfel de cerință nu este îndeplinită.
Cu privire Ia soluția de admitere a acțiunii dispusă de prima instanță, pe fondul apelului, se face referire la Decizia nr.XXI din 18 noiembrie 2013 pronunțată în dosarul nr.16/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.37 din data de 16 ianuarie 2014.
În conformitate cu dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".
Dacă din interpretarea textului legal mai sus enunțat reieșea expres că sumele corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, nu același lucru rezultă din actele normative ulterioare potrivit cu care premiul anual nu s-a plătit pentru anii 2011 - 2015, respectiv: Legea nr.283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.80/2010 pentru completarea art.11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.
Astfel, potrivit prevederilor din actele normative amintite, legiuitorul a statuat că autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță, fără a preciza dacă acestea vor fi incluse ulterior în majorări salariale, așa cum expres se prevăzuse în Legea nr.285/2010. O altă interpretare ar adăuga la lege.
În plus, actele normative privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în practica judiciară concluzionându-se că adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a două fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Mai mult decât atât, dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 sunt constituționale, anterior promulgării Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice Curtea Constituțională pronunțând Decizia nr.1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr.51 din 20 ianuarie 2011.
Ulterior, după publicarea actului normativ în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra obiecției de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și prin alte decizii, dintre care amintim: Decizia nr.115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr.230 din 5 aprilie 2012, Decizia nr.257 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr.331 din 16 mai 2012, Decizia nr.686 din 28 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr.510 din 24 iulie 2012, Decizia nr.1023 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr.38 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr.658 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr.10 din 7 ianuarie 2015.
În consecință, având în vedere și opinia separată a unuia dintre asistenții judiciari, la care achiesează, apelanții solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Intimații nu au depus întâmpinare.
În apel, nu au fost administrate probe.
Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform art. 476-479 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Contrar celor susținute de apelanții M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare, excepție respinsă, ca nefondată, prin încheierea din 28.04.2015 (fila 108 a dosarului de fond).
Astfel, în mod just Tribunalul a reținut că, față de obiectul cererii deduse judecății, prin care nu se contestă modul de stabilire a salariului, ci se solicită obligarea pârâților la plata unor diferențe salariale, precum și la plata de daune interese moratorii, nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 30 din Legea nr. 284/2010.
În cauză, instanța a fost învestită cu un conflict de muncă, în cadrul jurisdicției muncii nefiind prevăzută o procedură prealabilă obligatorie, a cărei neîndeplinire să constituie un fine de neprimire, ce poate fi invocat în condițiile art. 193 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul litigiului, se reține că intimații-reclamanți au calitatea de procurori și personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Z..
Prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost reglementat un nou sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân exclusiv cele prevăzute în această lege.
Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pe anul 2010, scadente în anul 2011, nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Cu privire la pierderea identității acestui premiu anual, care nu se mai acordă ca atare începând cu 1 ianuarie 2011, ci se include sub formă de compensații în majorările salariale, s-au pronunțat atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizii obligatorii pentru instanțe, la care Tribunalul a făcut ample referiri în motivarea sentinței atacate.
Instanța Supremă a statuat, prin decizia nr. 21/2013, în sensul că, „prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanțe de natură salarială.”
Curtea reține că argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată au făcut anterior obiectul analizei Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-au pronunțat prin decizii la care instanța învestită cu soluționarea în fond a prezentei cauze s-a raportat.
Tribunalul a făcut referire atât în opinia majoritară, cât și în opinia separată, la decizia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2013, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, precum și la considerentele deciziilor Curții Constituționale cu nr. 115/2012 și 257/2012, de asemenea obligatorii, prin care s-a stabilit că dreptul pretins a fost valorificat pentru anul 2010, când își găsea suportul normativ, și a fost acordat în modalitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, atât în anul 2011, cât și – contrar celor stabilite de prima instanță – în continuare, fapt care rezultă fără dubiu din nediminuarea majorărilor salariale acordate în anul 2011 și în anul următor.
În ce privește critica vizând aplicarea retroactivă a legii și încălcarea principiului constituțional al neretroactivității, se reține că aspectul a fost tranșat de Curtea Constituțională, care a constatat că măsurile prevăzute de Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 se produc doar pentru viitor, respectiv cu începere de la 1 ianuarie 2011, dată de la care premiul anual nu se mai acordă personalului plătit din fonduri publice, iar pentru sumele cuvenite cu acest titlu în considerarea activității prestate în anul 2010, se prevede o compensație, constând în aceea că sumele cuvenite cu acest titlu sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011.
Astfel, în considerentele deciziei nr. 115/2012, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „Articolul 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii.
Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Așadar, Curtea reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
În ceea ce privește susținerile autorilor excepției potrivit cărora neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la nașterea unui drept de creanță, creanță ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională reține că, într-adevăr, obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. S. poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Curtea constată că legiuitorul, prin aceleași dispoziții de lege criticate - art. 8 din Legea nr. 285/2010 -, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază. De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată, care prevedea acordarea acestui premiu "începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crize economice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 și, respectiv, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).”
Prin urmare, în cauză, se reține că numai premiul anual aferent anului 2010 reprezenta o creanță certă, lichidă și exigibilă, sumele corespunzătoare cuvenite intimaților-reclamanți cu titlu de compensații fiind acordate eșalonat în anul 2011, în condițiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Pentru anii următori, contrar celor stabilite de prima instanță, se constată că acordarea premiului anual nu a mai fost reglementată de lege, în sensul că, pe de o parte, premiul anual nu s-a mai acordat în mod distinct, iar pe de altă parte, dispozițiile legale în vigoare nu au mai prevăzut acordări de creșteri salariale suplimentare corespunzătoare acestui premiu.
Chiar dacă, pentru anul 2011, problema recuperării diminuării de 25% a salariilor a fost tratată distinct de aceea a acordării compensațiilor pentru neacordarea premiului anual aferent anului 2010, în sensul că majorarea cu 15% a drepturilor salariale a fost reglementată la art. 1 din Legea nr. 285/2010, iar aspectele vizând premiul anual au fost reglementate la art. 8 din același act normativ (care a prevăzut că sumele corespunzătoare premiului anual pe anul 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale acordate în anul 2011), din economia reglementării nu reiese că, pentru anii următori, se poate proceda, astfel cum a arătat instanța de fond, la scăderea premiului anual din majorarea cu 15% operată în temeiul art. 1 din Legea nr. 285/2010, nicio dispoziție legale nejustificând un asemenea mod de calcul.
Or, salarizarea personalului din sectorul public este supusă principiului supremației legii, în sensul că modalitatea de determinare a salariului/soldei/indemnizației este prestabilită prin lege, iar ordonatorii principali de credite au obligația de a respecta legea.
Astfel, odată incluse în salariul/solda/indemnizația de bază, sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 au rămas câștigate, salariul/solda/indemnizația nefiind diminuate în anii următori (aspect tranșat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2013, obligatorie pentru instanțe), iar ulterior majorările au fost operate în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, potrivit cărora: „(1) Cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.”
Conform alin. (2) al aceluiași text legal, și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se majorează potrivit alin. (1), în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Însă, aceste sporuri, prime, compensații sunt cele prevăzute de art. 17-19 din Legea nr. 284/2010 ori, după caz, în anexele I-VIII ale aceluiași act normativ și se acordă în limitele prevăzute de art. 22.
Având în vedere modul de soluționare a capătului de cerere principal, nu pot fi admise nici capetele de cerere accesorii privind actualizarea cu indicele de inflație a diferențelor de drepturi salariale și dobânda legală.
Pentru considerentele arătate, Curtea, văzând și dispozițiile art.480 din Codul de procedură civilă, va admite apelurile și va schimba, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea.
Dispozițiile sentinței privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. Finanțelor Publice, urmează a fi păstrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de apelanții-pârâți M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, sector 5, ., P. de pe lângă Curtea de Apel București, cu sediul în București, sector 3, .-3 și P. de pe lângă Tribunalul Teleorman, cu sediul în A., .. 41, jud. Teleorman, împotriva sentinței civile nr.727/25.06.2015, pronunțate de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ Fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. V., D. A., N. T. G., G. E. și C. M. D., toți cu domiciliul procesual ales în Z., .. 28, jud. Teleorman.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Menține soluția privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. Finanțelor Publice.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 decembrie 2015.
Președinte Judecător Grefier
L. U. S. G. I. M. Colindeață
Red.: L.U./15.01.2016
Dact.: A.C./10ex./15.12.2015
Jud. fond: M. N.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4857/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI |
|---|
