Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 464/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 464/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 464/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 4/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR.464/2015
Ședința publică de la 12.02. 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- D. A. T.
JUDECĂTOR - A. I. C.
Grefier – I. L. B.
Pe rol pronunțarea asupra apelului declarat de apelanta-pârâtă .”SRL împotriva sentinței civile nr.199 din data de 09 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul G.-Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V. C., având ca obiect-drepturi bănești.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 29.01.2015, fiind consemnate separat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar Curtea având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 12 februarie 2015, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. la data de 01.10.2013 sub nr._ reclamantul V. C. a chemat în judecată pârâta S.C. L. T. .. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.900 lei reprezentând drepturi salariale neachitate pentru perioada iunie 2010 – ianuarie 2011.
Reclamantul solicită și despăgubiri materiale, pentru prejudiciul moral cauzat familiei sale, soția sa suferind căderi psihice și îmbolnăviri din cauza lipsei suportului financiar, cât și plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.199 din data de 09 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul G., a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost restrânsă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturi bănești în cuantum total de 4200 lei net, reprezentând drepturi salariale pentru lunile septembrie 2010 - ianuarie 2011 inclusiv și compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anul 2010.
Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției extinctive pentru perioada iunie - august 2010 și respinge ca prescrisă acțiunea reclamantului pentru drepturile salariale aferente acestei perioade.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, în ce privește excepția prescripției extinctive pentru perioada iunie – august 2010 invocată de pârâtă, a admis-o pentru următoarele considerente:
Potrivit art.268 alin.1 lit. c Codul muncii, cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Aceeași dispoziție legală o găsim mai concret în reglementarea cuprinsă la art.171 Codul muncii, unde se precizează și condițiile în care operează întreruperea termenului de prescripție și anume recunoașterea din partea debitorului cu privire la drepturile salariale reclamate sau derivând din plata salariului. Or, în cauză, în raport de data introducerii cererii reclamantului, respectiv 01.10.2013, se constată ca excepția ridicată este fondată, dreptul material la acțiune al reclamantului, este prescris pentru perioada iunie – august 2010. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a dovedit nici existența vreunui act de recunoaștere din partea pârâtei, care, în condițiile art.171 alin.2 Codul muncii, să ducă la întreruperea prescripției extinctive.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că între părți au existat raporturi de muncă în baza unei înțelegeri verbale, începând cu anul 2008 și până în luna ianuarie 2011, reclamantul prestând activitatea de conducător auto.
În baza acestei înțelegeri verbale, reclamantul a efectuat cu microbuzele pârâtei transport de persoane pe traseul P. – G. - București și retur cu auto nr._, conform foii de parcurs depusă la dosarul cauzei (fila 3 din dosar) și a diagramelor tahograf (fila 10).
Din declarația martorului I. M., care a fost salariatul pârâtei până în vara anului 2010, rezultă că în anul 2010 reclamantul a desfășurat activitate pentru pârâta S.C. L. T. .., efectuând cursa de la ora 400 și pe cea de la ora 1600 pe traseul Pietrele - București, au efectuat împreună excursii în țară, iar reclamantul era trecut în programatorul săptămânal al curselor, fiind perceput ca un angajat al firmei.
De asemenea, din declarația martorului R. C., cel care a cesionat acțiunile firmei de transport pe care a deținut-o către administratorul S.C. L. T. .., reiese că reclamantul efectua pentru pârâtă curse de transport persoane pe traseul P. – Băneasa, dimineața, între orele 500 – 700 , cât și după masa începând cu ora 1530.
Din analiza probelor administrate în cauză, respectiv foile de parcurs, diagramele tahograf, pe care Tribunalul le-a considerat ca un început de dovadă scrisă și coroborate cu declarația martorilor R. C. și I. M., rezultă fără putință de tăgadă că reclamantul a prestat muncă pentru societatea, activitatea de șofer fiind desfășurată cu regularitate, părțile stabilind de comun acord condițiile de muncă, programul de lucru.
Declarația martorului propus de pârâtă, angajatul acesteia, nu se coroborează cu celelalte probe, apărând nesinceră, urmând a fi înlăturată ca atare din ansamblul materialului probator.
Or, deși pârâta nu încheiat contract de muncă cu reclamantul, din probele menționate anterior rezultă că între părți raporturile de muncă au existat, fiind convenite de comun acord. Împrejurarea că reclamantul era deja angajatul altei societăți prin contract individual de muncă nu prezintă relevanță sub acest aspect, deoarece art. 35 Codul muncii prevede posibilitatea ca părțile să convină asupra unui contract de muncă cu durată parțială. De altfel, din declarațiile martorilor a rezultat că în realitate așa s-a întâmplat, reclamantul muncind pentru pârâtă înainte și după orele de program efectuate la celălalt loc de muncă.
Deși nul pentru lipsa formei scrise conform art.57 rap. la art. 16 din Codul muncii, salariatul are dreptul la remunerarea pentru munca efectuată în baza acestuia, potrivit art. 57 alin. 5 Codul muncii în vigoare în prezent. Însă, la data când părțile s-au înțeles asupra contractului de muncă forma scrisă a acestuia nu era prevăzută de codul muncii în vigoare atunci ca și condiție de validitate (ad validitatem), Legea nr. 40/2011 introducând această modificare incepând cu data de 31.03.2011.
Prin urmare, chiar dacă potrivit dispozițiilor art. 16 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, obligația de încheiere a contractului în formă scrisă revenind angajatorului, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în situația în care contractul de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice mijloc de probă.
Ori, așa cum s-a arătat deja, reclamantul a dovedit prin martori existența raporturilor de muncă, iar potrivit disp.art.40 al.2 lit.c, f din Codul Muncii, pârâta, în calitate de angajator, are obligația să acorde reclamantului, în calitate de salariat, toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă, să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii. Conform prevederilor art. 40 alin.2 lit. c din Codul muncii, „angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”, iar potrivit prevederilor art. 159 alin. 2 din Codul muncii, „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”
Art. 166 alin 1 Codul muncii, prevede că: „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
Pârâta S.C. L. T. .. nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte achitarea drepturilor salariale către reclamant, mai mult a recunoscut că nu a plătit aceste drepturi deoarece nu le datora, urmând să fie obligată la plata către reclamant a salariului pentru lunile septembrie 2000-ianuarie 2011 inclusiv.
În ce privește salariul, reclamantul a solicitat salariul lunar de 700 lei net, iar pârâta nu a probat că s-ar fi convenit unul mai mic, mai ales că, potrivit art. 159 alin. 2 din Codul muncii în vigoare în 2005, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
În consecință, a admis acțiunea formulată de reclamantul V. C. și a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești în cuantum total de 4.200 lei net, reprezentând drepturi salariale pentru perioada septembrie 2010 – ianuarie 2011.
În ceea ce privește plata concediului de odihnă neefectuat în anul 2010, potrivit art. 144 alin. 1 din Codul muncii” Dreptul la concediul de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol “Dreptul la concediul de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări. Codul muncii fixează prin art. 146 alin. 4 ipoteza în care salariatul are dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, respectiv în cazul încetării contractului său de muncă. Frecvent, în practica raporturilor de muncă este întâlnit și cazul reclamantei, în care salariatul nu a efectuat concediul de odihnă în anul corespunzător, iar angajatorul a omis repararea acestei inechități prin acordarea concediului în anul următor, astfel cum îl obliga dispozițiile art. 146 alin. 3 din Codul muncii.
În această ipoteză, Tribunalul a apreciat că salariatul are dreptul la plata unei despăgubiri egale cu indemnizația de concediu care i s-ar fi cuvenit dacă ar fi beneficiat în natură de concediul de odihnă. Pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada acordării concediului de odihnă și a indemnizației corespunzătoare pentru anul 2010 și cum raporturile de muncă ale reclamantului au încetat deja, nemaifiind posibilă efectuarea în natură a concediului de odihnă, astfel că acestuia i s-a cuvenit compensarea concediului de odihnă în bani.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel în termen legal și motivat pârâta . SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, apelanta a susținut că instanța de fond a admis excepția prescripției extinctive doar pentru perioada iunie - august 2010, respingând ca prescrisă acțiunea reclamantului doar pentru această perioadă.
Așa cum rezultă din lucrările dosarului, cererea reclamantului a fost înregistrată la 01.10.2013, situație în care prescripția operează pentru perioada anterioară datei de 01.10.2010 .
In condițiile date, instanța trebuia să constate faptul intervenirii prescripției pentru perioada iunie - 01.10.2010 și să respingă ca prescrisă acțiunea reclamantului pentru drepturile salariale aferente acestei perioade.
In consecință, instanța nu putea obliga societatea la plata drepturilor salariale pentru luna septembrie 2010, lună pentru care s-a împlinit termenul de prescripție .
Instanța putea analiza cererea reclamantului, pe fond, doar pentru lunile octombrie - decembrie 2010 și ianuarie 2011, în măsura în care, în cerere, s-ar fi prevăzut „luna ianuarie, inclusiv".
În condițiile în care, prin acțiune, s-a solicitat obligarea la plata drepturilor salariale neachitate în perioada iunie 2010 - ianuarie 2011, având în vedere faptul că nu s-a prevăzut „luna ianuarie, inclusiv", în mod evident, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.
In opinia sa cererea reclamantului trebuie examinată în legătură cu drepturi solicitate până în luna ianuarie 2011, situație în care ultima lună inclusă în cerere - este decembrie 2010.
Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut și sub aspectul cuantificării drepturilor la 4.200 lei net, pentru lunile septembrie 2010 - ianuarie 2011, în condițiile în care reclamantul a solicitat doar 700 lei lunar, iar totalul lunilor ce pot fi incluse în perioada menționată, este de 5, suma acordată, dacă acțiunea ar fi fost întemeiată, pentru toată perioada, fiind de 3.500 lei.
Hotărârea este netemeinică.
Instanța de fond a admis acțiunea pe considerentul că probele administrate în cauză ar fi demonstrat prestarea unei munci efective de către reclamantul V. C..
Se pretinde că, deși nul pentru lipsa formei scrise, contractul de muncă își produce efectele, reclamantul fiind în drept la remunerarea pentru munca efectuată conform art.57 alin.5 din Codul muncii.
Este adevărat faptul că, în cauză, au fost audiați doi martori, propuși de reclamant, dar depozițiile acestora nu justifică admiterea acțiunii.
Martorul I. M. a fost salariatul pârâtei până în vara anului 2010 iar pretențiile reclamantului au fost acordate începând cu luna septembrie 2010, moment în care martorul nu lucra la societate, așa cum a declarat.
Referirile martorului cu privire la faptul că au lucrat împreună nu vizează perioada pentru care instanța a admis acțiunea pentru simplul considerent că martorul nu mai lucra în cadrul societății.
Așa cum a arătat în întâmpinare și în răspunsul la interogatoriu, reclamantul a efectuat unele curse dar nu în baza unui contract individual de muncă ci în baza unei convenții, pârâta făcând servicii acestuia prin punerea la dispoziție a autovehiculelor societății pentru diferite transporturi, fără a-i fi percepute cheltuielile de transport.
Pe de altă parte, instanța a reținut că martorul s-a referit la efectuarea unei curse la ora 4:00 și a altei curse, la orele 16:00, pe traseul Pietrele - București, curse care, în mod evident, aveau o durată de circa o oră sau chiar mai mult și care, dacă erau efectuate, nu permiteau reclamantului să lucreze la societatea la care era angajat cu contract de muncă.
Și martorul R. C. se referă la pretinse curse efectuate la orele 07:00 și 15:30, intervalul nepermițând și prezența la unitatea la care avea contract de muncă .
Din probele administrate în cauză, rezultă faptul că reclamantul a încercat să ascundă faptul că era angajat al unei alte societăți, în perioada menționată, răspunsurile la interogatoriu fiind destul de vagi.
Instanța de fond nu s-a preocupat în niciun mod să lămurească aspecte esențiale deși a solicitat aceasta.
Nu s-a pus în vedere reclamantului sa depună contractul de muncă cu . ( numele exact al societății nu a putut fi clarificat, reclamantul, în răspunsul la întrebarea nr.2 din interogatoriu, recunoscând faptul că era angajat ), să precizeze programul de muncă la această societate, să precizeze exact munca pe care o presta pentru . SRL G. și cum se desfășura aceasta .
De asemenea, nu s-a pus în vedere reclamantului să depună atestatul care îi permitea să efectueze transporturile .
In mod evident, instanța a înlăturat depoziția martorului propus de societate pe considerentul că depoziția sa nu se coroborează cu depozițiile celorlalți martori, motiv pentru care ar părea nesinceră .
Interpretarea probelor administrate în cauză nu poate să depindă de numărul martorilor propuși de o parte sau alta ci de ansamblul probator administrat în cauză.
Martorul C. P. este angajatul societății și cunoaște mult mai bine situația ce face obiectul judecății deoarece a perceput direct faptele relatate.
Reclamantul avea obligația să demonstreze atât perioada în care ar fi lucrat cât și munca efectivă pe care a desfășurat-o .
Pretenția sa a fost admisă ca și când simpla afirmație este suficientă.
Nicio altă probă nu a stabilit cuantumul eventual al drepturilor, suma de 700 lei lunar (net) fiind acordată la simpla cerere a reclamantului.
Instanța face o sumară referire la salariul minim, omițând faptul că însăși reclamantul nu a pretins că a lucrat efectiv, zilnic, timp de opt ore.
In cel mai rău caz, instanța era obligată să cenzureze pretențiile reclamantului și, dacă făcea dovada muncii prestate, să admită cererea în raport de probe, pentru munca efectiv prestată și nu în raport de cererea reclamantului.
Mai mult, martorii reclamantului nu au făcut nicio referire la perioada ce face obiectul cererii ca și perioadă în care reclamantul ar fi lucrat efectiv.
Este nejustificată obligarea societății la plata drepturilor cuvenite pentru concediul legal de odihnă pentru anul 2010 deoarece reclamantul era angajatul altei societăți, societate de la care a primit acest concediu .
Mai mult, concediul nu poate fi acordat în condițiile în care se acordă drepturi pentru o perioadă de patru luni ( deși doar trei luni nu erau prescrise).
Netemeinicia cererii reclamantului este evidentă și în raport de momentul în care a formulat acțiune pentru pretinsa muncă desfășurată .
Acesta a formulat acțiunea la trei ani de la data pretinsei munci prestate, nejustificând în niciun mod această întârziere .
În mod evident, dacă reclamantul era îndreptățit, în condițiile în care solicită chiar daune morale ( nejustificate), acesta formula o acțiune într-un termen scurt raportat la data la care pretinde că a lucrat pentru societate .
In raport de cele menționate, solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii.
In subsidiar, solicită schimbarea în parte a sentinței și diminuarea sumelor acordate prin înlăturarea pretențiilor pentru luna septembrie 2010 (prescrise ), ianuarie 2011 (nu fac obiectul cererii), contravaloarea drepturilor cuvenite pentru concediu de odihnă și diminuarea sumelor lunare acordate.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
Intimatul a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Critica referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor reclamantului pentru luna septembrie 2010 este nefondată. Reclamantul pretinde respectivele sume cu titlu de drepturi salariale, iar termenul de prescripție este cel de 3 ani, așa cum a reținut și prima instanță, astfel că în condițiile în care cererea introductivă de instanță a fost formulată la data de 30.09.2013, se constată că termenul de prescripție este respectat în privința acestor pretenții.
Nu pot fi reținute nici criticile privind acordarea de către Tribunal a mai mult decât s-a cerut, din conținutul cererii introductive de instanță rezultând în mod clar că cererea reclamantului vizează și pretențiile aferente lunii ianuarie 2011, acesta susținând neachitarea drepturilor salariale în perioada iunie 2010 – ianuarie 2011, astfel că susținerile pârâtei apelante nu au suport din acest punct de vedere.
Însă, admițând în parte acțiunea, astfel cum a fost restrânsă și obligând pârâta să plătească reclamantului drepturi bănești în cuantum total de 4200 lei net, reprezentând drepturi salariale pentru lunile septembrie 2010 - ianuarie 2011 inclusiv și compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anul 2010, prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică.
Pretențiile admise de către prima instanță vizează drepturi salariale pretinse de reclamant de la pârâtă pentru munca pe care ar fi prestat-o în temeiul unui contract de muncă ce nu ar fi îmbrăcat forma scrisă cerută de lege pentru perioada septembrie 2010 - ianuarie 2011.
Astfel cum s-a reținut și de către prima instanță, în cauză sunt incidente prevederile Codului muncii în forma în vigoare anterior Legii nr. 40/2011, care a instituit pentru contractual individual de muncă forma scrisă drept condiție ad validitatem.
Potrivit prevederilor art.16 din Codul muncii anterioare intrării în vigoare a Legii nr.40/2011, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba română. Obligația de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Angajatorul persoană juridică, persoana fizică autorizată să desfășoare o activitate independentă, precum și asociația familială au obligația de a încheia, în formă scrisă, contractul individual de muncă anterior începerii raporturilor de muncă.
Potrivit al.2 al aceluiași text de lege, în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice mijloc de probă.
Curtea reține prin urmare că în cauză, dată fiind aplicarea în timp a legii, contractul individual de muncă avea un caracter consensual, iar forma scrisă reprezenta doar o condiție ad probationem a raportului de muncă și nu constituia o condiție de validitate a contractului, având în vedere prezumția relativă stabilită în favoarea angajatului prin dispozițiile art. 16 alin. (2) C. muncii, potrivit căreia în cazul în care contractul individual de muncă nu era încheiat în formă scrisă, se prezuma că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile puteau face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
Însă, contrar celor reținute de către prima instanță, care de altfel nu a fost învestită cu vreo cerere având ca obiect constatarea existenței unor raporturi de muncă între părți, ci numai cu o cerere privind obligarea pârâtei la plata unor drepturi salariale, Curtea reține că prin probatoriul administrat reclamantul nu a făcut dovada celor pretinse, respectiv dovada faptului că sumele solicitate i s-ar cuveni cu titlu de drepturi salariale drept contraprestație a unei activități desfășurate în baza unui contract individual de muncă încheiat cu pârâta.
Din probele administrate nu se poate reține că raporturile dintre părți au caracterul unor raporturi de muncă. În susținerea cererii, au fost depuse la dosar înscrisuri neconcludente cauzei, ce nu au puterea a dovedi cele pretinse de reclamant, raportat la conținutul acestora. Astfel, foaia de parcurs este nedatată și necompletată, iar contactul de prestări servicii ocazional este încheiat între pârâtă în calitate de prestator și o societate a cărei legătură cu cauza nu a fost învederată, în calitate de beneficiar a mijlocului de transport pus la dispoziție de pârâtă, nici acesta nedovedind prin urmare existența unor raporturi de muncă între părți în perioada pretinsă de reclamant. Pe de altă parte, factura fiscală și chitanța depuse de reclamant fac dovada faptului că reclamantul a beneficiat de anumite servicii din partea pârâtei, servicii achitate de acesta și nicidecum a prestării muncii de către reclamant în favoarea pârâtei, așa cum se pretinde. Împreună cu comanda de transport ocazional depusă la dosar, respectivele înscrisuri probează mai degrabă apărările pârâtei, care a negat existența raporturilor de muncă între părți, susținând că în realitate reclamantul a apelat la societatea pârâtă pentru ca aceasta să îi efectueze anumite transporturi, obligându-se ca în schimbul costului acestora să efectueze câteva curse.
Declarațiile martorilor audiați în cauză, reținute de către prima instanță, sunt lipsite de substanță și în consecință inapte a face dovada unor relații de muncă între societatea apelantă pârâtă și intimatul reclamant. Deși martorul R. C. a declarant că l-ar fi văzut pe reclamant efectuând curse de transport pentru pârâtă, aceste susțineri nu sunt de natură a demonstra că aceste curse erau prestate în cadrul unui raport de muncă și nu în baza unei altfel de înțelegeri a părților, de o natură străină de raporturile de muncă. Cu referire la salariu, declarațiile martorului sunt total străine de pretențiile reclamantului, care a susținut că salariul datorat de către pârâtă ar fi fost de 700 lei, în timp ce martorul vorbea despre un salariu de 5000 lei, despre care ar fi aflat de la reclamant.
Martorul I. M. oferă de asemenea informații contradictorii în privința sumelor pretense cu titlu de salariu, arătând că știe că toți aveau un salariu în jur de 12 milioane ROL în perioada respectivă. În privința contractului de muncă, martorul, a cărui activitate în cadrul pârâtei a încetat în vara nului 2010, arată că nu știe dacă și reclamantul avea încheiat contract de muncă, menționând numai că ulterior plecării sale din societate ar fi aflat de la reclamant că acesta avea de încasat 6 salarii restante. Aceste declarații oferă informații percepute de către martor prin prisma relatărilor reclamantului, referindu-se la o perioadă neprecizată de altfel, din examinarea conținutului întregii declarații neputându-se reține existența unor raporturi de muncă între părți.
Pe de altă parte, potrivit declarației martorului C. P. reclamantul a “făcut anumite curse pe care și le contracta personal pentru anumite grupuri, dar neavând mașină, solicita mașina de la . aceasta i-o încredința pe bază de factură”. De asemenea, potrivit acelorași declarații, deși L. T. avea nevoie de șoferi, reclamantul a refuzat să se angajeze, având un alt serviciu.
În consecință, raportat la declarațiile martorilor audiați, Curtea constată că în cauză nu se poate reține existența între părți a unor raporturi specific contractului individual de muncă.
Nu poate fi omis că diagramele tahograf depuse se referă la un autovehicul înregistrat sub nr._, în condițiile în care prin cererea introductivă reclamantul a pretins efectuarea curselor pentru pârâtă pe un autovehicul înregistrat sub nr._ . Deși în interogatoriul formulat reclamantul se referă și la autovehiculul înregistrat sub nr._, pârâta nu a recunoscut faptul că reclamantul ar fi prestat activitate specifică raporturilor de muncă în calitate de conducător auto pe microbuzele înmatriculate sub nr._ și_, susținerile reclamantului nefiind dovedite prin niciun alt mijloc de probă.
În plus, se are în vedere că din probele administrate nu rezultă cu certitudine nici prestarea activității cu un caracter de continuitate, ceea ce ar fi specific raportului de muncă, în condițiile în care derularea în mod izolat a unor activități de natură profesională, fără o normă de muncă predefinită ori atribuții specifice stabilite de angajator, nu era de natură să probeze existența unui raport de muncă, respectiv dreptul reclamantului la remunerarea muncii depuse. Mai mult, reclamantul nu a făcut sub nicio formă dovada prevederii contractuale privind plata salariului, inclusiv sub aspectul cuantumul acestuia, dispoziția primei instanțe bazându-se exclusive pe simplele afirmații ale acestuia, nesusținute de vreun mijloc de probă, declarațiile martorilor fiind total contradictorii sub acest aspect, astfel cum și mai sus s-a arătat.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că va respinge cererea având ca obiect pretențiile aferente perioadei septembrie 2010 – ianuarie 2011 inclusiv și compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anul 2010, ca neîntemeiată, menținând dispozițiile privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada iunie – august 2010.
Totodată, văzând prevederile art.451 C.pr.civ., va respinge cererea apelantei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, în cauză nefiind făcută dovada efectuării acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă .”SRL, cu sediul mun. G., ., jud. G., CUI RO15146072, împotriva sentinței civile nr.199 din data de 09 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul G.-Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V. C., domiciliat în com. Băneasa, ., jud. G., CNP_.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Respinge cererea având ca obiect pretențiile aferente perioadei septembrie 2010 – ianuarie 2011 inclusiv compensarea în bani a concediului de odihnă pentru anul 2010, ca neîntemeiată.
Menține dispozițiile privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada iunie – august 2010.
Respinge cererea apelantei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2015.
Președinte, Judecător,
D. A. A. I.
T. C.
Grefier,
I. L. B.
Dact:I.B/13.02.2015
Red. D.A.T.
Tehnored. S.Ș./4 ex./16.02.2015
Jud. fond:F. R.
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 624/2015.... | Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 4347/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
