Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 369/2016. Curtea de Apel CLUJ

Curtea de Apel CLUJ - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2016

Decizia nr. 369/2016 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 11-02-2016 în dosarul nr. 369/2016

Cod ECLI ECLI:RO:CACLJ:2016:003._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 369/A/2016

Ședința publică din data de 11 februarie 2016

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: C. M.

JUDECĂTOR: I.-R. M.

GREFIER: G. C.

S-a luat în examinare apelul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MARAMUREȘ, în nume propriu și în numele DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ, împotriva sentinței civile nr.495 din 14 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, privind-o și pe intimata- reclamantă D. M. D., având ca obiect contestație decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 11 februarie 2016, prin e-mail, intimata reclamantă D. M. D. a depus la dosar note de ședință prin care solicită respingerea apelului.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art.479 alin.1 C.pr.civ. invocă, ca motiv de ordine publică, nulitatea deciziei nr.856/05.08.2013 emisă de A.J.F.P. Maramureș, contestată în cauză, pentru nerespectarea dispozițiilor art.76 lit.a) din Codul muncii, coroborate cu dispozițiile art.65 alin.2 din Codul muncii, având în vedere faptul că din decizie nu rezultă cauza reală și serioasă a reducerii postului reclamantei. De asemenea, același motiv de nulitate cu privire la neindicarea în concret a motivelor de fapt avute în vedere la concedierea reclamantei, este invocat și în raport de motivele invocate de către pârâta-apelantă în fața instanței de judecată, în sensul că reclamanta nu ar fi reușit la testarea profesională pentru ocuparea unui post vacant în cadrul unității apelante, motive de fapt care nu sunt cuprinse în decizia contestată. Se au în vedere în acest sens și dispozițiile art. 79 Codul muncii, care prevăd că în fața instanței de judecată nu pot fi invocate alte motive de fapt și de drept decât cele prevăzute în mod expres în decizia de concediere.

Cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare, având în vedere că prin cererea de apel s-a solicitat judecarea și în lipsă.

CURTEA

Asupra cererii de apel de față:

Prin sentința civilă nr.495 din 14 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._ , s-a admis în parte contestația formulată de contestatoarea D. M. D. împotriva intimatei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Cluj-N., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, și în consecință, s-a anulat decizia nr.856/05.08.2013 emisă de intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Cluj-N., s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior încetării contractului individual de muncă și a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data încetării contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.

S-a respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale, în suma de 4.500 euro și ca nedovedită, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin decizia nr.856/05.08.2013 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr._/06.06.2013 al contestatoarei, care ocupa funcția de inspector specialitate gr.II, gradația 5, clasa de salarizare 42, în cadrul D.G.F.P. Maramureș.

S-a acordat un preaviz de 20 de zile lucrătoare de la data comunicării deciziei.

Potrivit art.3 din decizie, în termen de 7 zile de la data emiterii deciziei, D.G.R.F.P. Cluj pune la dispoziția contestatorului lista posturilor vacante corespunzătoare existente la nivelul instituției prin publicarea acestora pe site-ul A.N.A.F. și M.F.P..

În cazul în care lista posturilor vacante nu poate fi vizualizată în niciuna din formele de publicare menționate structurile de resurse umane de la nivelul teritorial au obligația să pună la dispoziție, la solicitarea salariatului, informații cu privire la această listă.

Motivul desființării postului ocupat de contestatoare a fost reorganizarea A.N.A.F. conform art. 10 alin. 4 din O.U.G. nr. 74/2013, respectiv ca urmare a fuzionării prin absorbție și preluării de către D.G.R.F.P. Cluj-N. a competențelor tuturor Direcțiilor Județene ale Finanțelor Publice absorbite din aria de competență a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora, stabilite potrivit anexei nr. 2 la H.G. nr. 520/2013 și a activității Direcțiilor regionale pentru accize și operațiuni vamale.

Temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă a fost art. 55 lit. c, art. 58, ar. 65-67 și art. 75-77 Codul muncii.

Potrivit art. 65 alin. 2 Codul muncii: „Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.

Desființarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăsește în organigrama acestuia ori în statul de funcții.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice sau transformări tehnologice, independent de buna sau reaua-credință a angajatorului.

Este serioasă când se impune din necesități evidente privind îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.

Caracterul efectiv, real și serios al desființării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din: programul de restructurare și reorganizare, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele și statele de funcții ale pârâtei anterioare și ulterioare concedierii. Măsura concedierii se justifică dacă se face dovada că efectiv a avut loc o reorganizare și o restrângere reală raportat la statele de funcții.

Intimata a depus la dosarul cauzei, statul de funcții din luna iulie, fila nr.75 dosar de fond și organigrama anterioară reorganizării, fila nr.76 din dosar, din care se poate observa că în cadrul Biroului Resurse Umane și Salarizare în cadrul D.G.F.P.S. Maramureș își desfășoară activitatea un număr de 7 persoane, respectiv, există 1 șef serviciu, 5 inspectori, 1 expert.

Cu privire la perioada ulterioară desfacerii contractului individual de muncă, respectiv, 01.08.2013, când s-a aprobat structura organizatorică a direcțiilor regionale ale finanțelor publice și structurile din cadrul acestora conform Ordinului nr. 1104/01.08.2013, intimata a depus la dosarul cauzei o organigramă din care nu rezultă numărul de persoane pe fiecare serviciu și nu a depus statul de funcții ulterior reorganizării.

Intimata se află în culpă procesuală cu privire la actele solicitate de instanță, la dosarul cauzei neexistând statul de funcții ulterior reorganizării instituției, pentru ca instanța să poată aprecia desființarea efectivă a postului deținut de contestatoare.

În litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, potrivit art. 272 Codul muncii: „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind în drept să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”

Prima instanță a mai reținut că Ordinul nr. 1104/2013 al Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care a stat la baza emiterii deciziei contestate, privind aprobarea structurii organizatorice a aparatului propriu al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a fost emis în baza Ordonanței de Urgență nr.77/2013, care a fost declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale 55/05.02.2014, ori un act normativ declarat neconstituțional nu poate constitui temei de drept pentru concedieri salariale.

Față de considerentele expuse, instanța a constatat nelegalitatea și netemeinicia deciziei nr.856/05.08.2013 privind încetarea contractului individual de muncă nr. 1494/2013, a dispus anularea acesteia, reintegrarea reclamantei pe postul avut anterior încetării contractului de muncă.

În baza art. 80 al.1 Codul muncii, instanța a obligat-o pe intimată la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.

Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale solicitate de contestatoare, prima instanță a reținut că, în speță, fiind în prezența unei răspunderi civile contractuale, contestatoarea nu a făcut dovada stipulării acestor daune morale în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă, drept urmare, cererea a fost respinsă ca nefondată.

Cererea contestatoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca nedovedită, întrucât, potrivit art.452 Cod procedură civilă, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterii asupra fondului cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MARAMUREȘ, în nume propriu și în numele DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-N., solicitând admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecata formulata de reclamantă, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea cererii, apelanta a arătat că consideră că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

Reclamantei i-a încetat contractul individual de muncă, prin decizia nr.856/05.08.2013 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-N., în temeiul prevederilor invocate în conținutul deciziei, ca urmare reorganizării, conform O.U.G. nr.74/2013 și H.G. nr.520/2013.

Promovarea acestor acte normative a fost determinată de contextul socio-economic actual, opiniile și recomandările FMI referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, precum și de necesitatea eliminării disfuncționalităților, întăririi aparatului fiscal și utilizării resurselor de care dispune la capacitate maximă și în condiții de eficiență.

Potrivit noii structuri organizatorice urmare reorganizării, Biroul Resurse Umane și salarizare, în care își desfășura activitatea reclamanta, nu s-a mai regăsit la nivelul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș, toate posturile din cadrul acestei structuri fiind reduse, iar salariaților li s-a acordat preaviz cu posibilitatea de a opta pentru posturi vacante corespunzătoare puse la dispoziție prin afișare la sediul instituției și pe pagina de internet.

Potrivit prevederilor art.2 din decizia nr.856/05.08.2013, reclamantei i s-a acordat un preaviz de 20 de zile calendaristice, de la data comunicării acestuia.

În conformitate cu prevederile art.3 din Ordinul nr. 1219/2013 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a fost pusă la dispoziție lista funcțiilor publice vacante corespunzătoare existente la nivelul instituției prin publicarea pe site-ul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (www.anaf.ro) și al Ministerului Finanțelor Publice (www.mfinanțe.ro), afișarea la avizierul agenției, la sediul direcției generale regionale a finanțelor publice și la sediul tuturor administrațiilor județene ale finanțelor publice.

În această situație, reclamanta a beneficiat de drepturile oferite de legislația în vigoare, în perioada de preaviz, pentru a opta pentru o funcție publica, a depus opțiunea pentru un post vacant, însă, fiind mai multe opțiuni, s-a organizat concurs pentru ocuparea postului respectiv.

Reclamanta nu a deținut calitatea de funcționar public, ci de personal contractual.

În urma testării profesionale, reclamanta a fost declarata respinsă, astfel că la data expirării preavizului acordat prin decizia nr.856/2013 contractul de munca i-a încetat. Din moment ce, urmare testării profesionale, reclamanta a fost declarata respinsă, nu se putea dispune reintegrarea acesteia pe niciun post din statul de funcții. La concursul organizat pentru postul pentru care a optat reclamanta au participat mai mulți fost angajați ai AJ.F.P. Maramureș, testarea profesională fiind criteriul pentru ocuparea postului vacant scos la concurs.

Instanța de fond, în mod eronat a reținut că nu au fost depuse la dosarul cauzei documentele solicitate, respectiv, statul de funcții ulterior reorganizării instituției, pentru ca instanța să poată aprecia desființarea efectivă a postului deținut de contestatoare.

Documentele la care s-a făcut referire în motivarea hotărârii au fost depuse pentru două termene de judecata, respectiv cu adresa nr.73.431/18.09.2014 pentru termenul din 10.10.2014 (anexa adresa nr.38.730/11.09.2014 a D.G.R,F.P. Cluj-N.) și cu adresa nr.18.352/26.02.2015, pentru termenul din 03.03-2015 (anexa adresa nr.4022/19.02-2015 a D.G.R.F.P. Cluj-N.), precizându-se că reclamanta a depus opțiune pentru un post vacant de inspector specialitate din cadrul Serviciului administrativ și achiziții - D.G.R.FP. Cluj-N., opțiune înregistrată sub nr.30.269/13.08.2013, însă în urma testării profesionale a fost declarată respinsă, astfel că la data expirării preavizului acordat prin decizia nr.856/2013, contractul de munca i-a încetat.

O.U.G.nr.74/2013 prevede că urmare reorganizării se va proceda la o reducere de posturi, iar preluarea personalului va fi limitata la numărul de posturi destinat noii structuri, relevante fiind în cauză aspectele referitoare la preluarea limitată a personalului urmare reorganizării și la desființarea biroului în care își desfășura activitatea reclamanta.

Statul de funcții al D.G.R.F.P. Cluj-N. a fost aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr.1112/2013 și nu prin O.P.A.N.A.F. nr.1104/2014, care era actul normativ în baza căruia a fost aprobată structura organizatorica a aparatului propriu al A.N.A.F.

Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr.1112/2013 este în vigoare, nu a fost declarat neconstituțional.

În altă ordine de idei, la data emiterii deciziei de concediere, toate actele normative în baza căruia a fost emisă decizia, erau în vigoare.

Apelanta a mai arătat că, „din perspectiva motivării în drept a actului administrativ contestat, consideră că indicarea textelor legale în baza cărora s-a realizat reorganizarea este suficientă și în același timp oportună, facilitând conținutul judiciar ulterior asupra actelor administrative atacate.”

Pârâta a depus, ca practică judiciară, decizia civila nr.2585/11.03.2015 a Curții de Apel Cluj, pronunțata într-o cauza similară.

În drept, a invocat dispozițiile art.466 și următoarele din Codul de procedura civilă, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr.520/2013, O.U.G nr.74/2013, Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr.1500/01.08.2013.

Intimata D. M. D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.

Analizând apelul formulat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MARAMUREȘ, în nume propriu și în numele DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-N., prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea reține că soluția primei instanțe este corectă, se impune însă substituirea motivării acesteia, întrucât în cauză primează nulitatea deciziei de concediere contestată în cauză, pentru nerespectarea conținutului obligatoriu al actului unilateral al angajatorului.

Potrivit disp.art.76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea.

Potrivit disp.art.65 alin.2 din Codul muncii, în cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art.76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, respectiv neprecizarea în concret în decizie a motivelor obiective care au determinat concedierea reclamantei, acest act unilateral trebuia să cuprindă întreg raționamentul urmat de către angajatorul decident, la data emiterii acesteia, pentru a ajunge la concluzia că este imposibilă continuarea raporturilor de muncă cu reclamanta, mențiuni pe care legiuitorul le-a prevăzut ca făcând parte din conținutul obligatoriu al deciziei, sub sancțiunea nulității absolute.

O asemenea decizie de încetare a contractului individual de muncă în temeiul disp.art.65 din Codul muncii, având în vedere gravitatea unei asemenea măsuri pentru angajat, care nu are în vedere nicio culpă a celui căruia îi sunt afectate în mod esențial drepturile, trebuie întotdeauna minuțios fundamentată și motivată, cuprinzând, chiar în cuprinsul actului, întreg raționamentul urmat de către factorul decident pentru a ajunge la concluzia că se impune concedierea salariatului, precum și toate elementele de fapt și de drept avute în vedere în la momentul luării deciziei, pe care acesta și-a întemeiat actul, oferind atât particularului ale cărui drepturi sunt suprimate, cât și instanței elemente clare din care să rezulte că a luat o măsură cu caracter real și serios.

Cu atât mai mult în cazul unei concedieri ce implică și selecția angajaților, pentru a se stabili care sunt salariații care continuă raporturile de muncă și cei ale căror contracte încetează, decizia trebuie să expliciteze în chiar cuprinsul său, în mod clar, fără trimiteri la alte acte necomunicate angajatului, argumentele care au format convingerea angajatorului că, dintre toți salariații săi, se impune chiar concedierea celui vizat, că această măsură a respectat dispozițiile legale în vigoare și că s-a aplicat o procedură de selecție transparentă și nediscriminatorie.

În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, respectiv neprecizarea în concret în decizie a motivelor obiective care au determinat concedierea reclamantului, respectiv, a cauzelor serioase și reale, ce nu țin de persoana acestui salariat, precum și a selecției organizate de către angajator pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul instituției, care au condus la luarea acestei măsuri, mențiuni care trebuiau cuprinse în decizie sub sancțiunea nulității absolute, se reține că prima instanță nu a invocat și nu a pus în discuția părților acest motiv de nulitate, însă aceste mențiuni trebuiau să se regăsească chiar în cuprinsul deciziei, lipsa acestora neputând fi complinită cu alte probe sau trimiterea la alte înscrisuri, ce nu au fost comunicate salariatului împreună cu decizia, neputându-se invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în actul unilateral al angajatorului.

Astfel, art.79 din Codul muncii republicat prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Conform disp.art.22 alin.1 din Codul de procedură civilă, judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar conform alin.2 al aceluiași articol, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Potrivit disp.art.479 alin.1 Cod.proc.civilă, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Astfel, se reține că, prin decizia nr.856/05.08.2013 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-N., (filele nr.5-6 dosar de fond), s-a constatat, la art.3 alin.2, că „Motivul de fapt” al concedierii reclamantei este următorul: „reorganizarea A.N.A.F. conform art. 10 alin.(4) OUG 74/2013, respectiv ca urmare a fuziunii prin absorbtie si preluarii de catre Direcția Generala Regionala a Finantelor Publice Cluj-N. a competentelor tuturor Directiilor Județene ale Finanțelor Publice absorbite din aria de competentă, a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora, stabilite potrivit anexei nr. 2 la HG nr. 520/2013 și a activității Directiilor regionale pentru accize și operatiuni vamale.”

În preambulul deciziei se mai menționează că aceasta a avut în vedere prevederile O.U.G. nr.74/2013 și pe cele ale Ordinelor Președintelui A.N.A.F. nr.1112/2013 și nr.1104/2014.

Potrivit art.3 alin.1 și 4 din decizia contestată, în termen de maxim 7 zile de la data emiterii deciziei, D.G.R.F.P. Cluj-N. pune la dispoziția salariatei lista posturilor vacante corespunzătoare existente la nivelul instituției prin publicarea acestora pe site-ul A.N.A.F. și M.F.P., aceasta având posibilitatea să opteze, în condițiile legii, pentru a ocupa unul din posturile vacante corespunzătoare puse la dispoziție, în teme de maxim 3 zile lucrătoare de la data expirării termenului prevăzut la alin.1.

Curtea reține că doar printr-o motivare concretă a deciziei se asigură informarea corectă a salariatului privind cauzele concedierii sale, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a lua în cunoștință de cauză decizia de ataca sau nu în instanță acest act și de a-și exercita dreptul la apărare în cadrul unui proces echitabil.

De asemenea, în lipsa motivării complete a actului decizional, instanța nu poate aprecia asupra legalității acestui act. Pentru a-și putea exercita atribuția de control a legalității actului de concediere, instanța de judecată trebuie să cunoască motivele concrete, reale și serioase care au condus la luarea acestei măsuri, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă deciziei emise, neputând fi complinită în cursul cercetării judecătorești.

Se reține, în primul rând, că în cauză, angajatorul a reținut, prin decizie, doar reorganizarea A.N.A.F. și temeiurile acesteia, respectiv, O.U.G. nr.74/2013 și H.G. nr.520/2013, fără a preciza cauzele reale și serioase care au condus la această reorganizare, ori, astfel cum s-a menționat anterior, având în vedere disp.art.79 din Codul muncii republicat, în speță, pârâta-apelantă nu putea invoca alte motive de fapt, care nu au fost menționate în actul unilateral contestat, deci nici nu putea proba asemenea motive.

Nemotivând în mod concret măsura luată, ce privește încetarea raporturilor juridice dintre părți, aducând astfel atingere drepturilor reclamantei, apelanta, pe lângă faptul că a încălcat drepturile acesteia la apărare și la informare, nu a demonstrat că se impunea în cauză o asemenea vătămare a drepturilor salariatei, prin decizia contestată în cauză.

Conform prevederilor art.232 din Codul civil, reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora, iar în art.233 Cod civil stabilește că reorganizarea se realizează prin fuziune, divizare sau transformare, care se fac cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității juridice.

Trebuie subliniat însă că o reorganizare a unei instituții nu implică întotdeauna și necesitatea concedierii de personal, cu atât mai mult cu cât, în speță, astfel cum rezultă chiar din apărările pârâtei formulate în cauză și din decizia contestată, prin reorganizarea menționată în decizia contestată, au fost desființate anumite posturi din cadrul instituției, în timp ce au fost înființate alte posturi.

Se mai reține că O.U.G. nr.74/2013 a fost adoptată de fapt, astfel cum prevede art.1, în scopul reorganizării Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca urmare a fuziunii prin absorbție și preluării activității Autorității Naționale a Vămilor și a preluarii activității Gărzii Financiare, instituție publică care se desființează, dispozițiile de substanță a acestui act normativ referindu-se de fapt la preluarea activității celor două instituții anterior menționate și la înființarea și funcționarea Direcției generale antifraudă fiscală, cu atribuții de prevenire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.

Prin art.10 alin.1, 2, 8 din acest act normativ se prevede și reorganizarea care interesează în speță, prin înființarea în subordinea Agenției a direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, prin transformarea direcțiilor generale a finanțelor publice a județului și prin fuziunea prin absorbție a celorlalte direcții generale județene ale finanțelor publice din aria de competență, personalul direcțiilor generale ale finanțelor publice, precum și personalul direcțiilor regionale pentru accize și operațiuni vamale, direcțiilor județene și a municipiului București pentru accize și operațiuni vamale, care se reorganizează prin fuziune prin absorbție, fiind preluat în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, în limita numărului de posturi aprobat, în condițiile legii.

Conform disp.art.13 alin.1 și 2 din același act normativ, organizarea, modul de funcționare, numărul de posturi al Agenției, inclusiv cele aferente structurii antifraudă, precum și alte aspecte determinate de aplicarea măsurilor de reorganizare prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se reglementează prin hotărâre a Guvernului în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Încadrarea personalului Agenției în numărul maxim de posturi aprobat și în noua structură organizatorică se face în termenele și cu respectarea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare.

Se reține, astfel, că acest act normativ nu prevede că reorganizarea prevăzută de art.10 presupune reducerea unor posturi, concedierea unor salariați, deci nu menționează nici cauza reală și serioasă care ar conduce la luarea acestei măsuri.

Prin art.9 alin.3 și 6 din H.G.nr.520/2013, adoptată în baza art.13 din O.U.G. nr.74/2013, s-a stabilit că numărul posturilor pe fiecare structură, numărul posturilor de conducere și numărul posturilor de execuție se aprobă prin ordin al președintelui Agenției, în condițiile legii, numărul maxim de posturi pentru aparatul propriu al Agenției și direcțiile generale regionale ale finanțelor publice fiind de 27.100, inclusiv președintele, vicepreședinții și posturile aferente cabinetelor demnitarilor.

Conform alin.7 al aceluiași articol, repartizarea numărului maxim de posturi pe aparatul propriu și pe structurile subordonate se face prin ordin al președintelui Agenției, cu încadrarea în numărul maxim de posturi aprobat potrivit alin.6, în condițiile legii.

Potrivit art.14 alin.1 din același act normativ, statele de funcții pentru structurile subordonate se aprobă de către președintele Agenției.

Art. 23 din H.G.nr.520/2013 prevede următoarele:

(4) Activitatea și competențele tuturor direcțiilor generale ale finanțelor publice absorbite din aria de competență, precum și a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora sunt preluate de către direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, înființate potrivit prevederilor prezentei hotărâri.

(5) Administrațiile finanțelor publice municipale constituite la nivelul municipiilor reședință de județ din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene se reorganizează în administrații județene ale finanțelor publice.

(6) Administrațiile finanțelor publice municipale (altele decât cele reședință de județ) și administrațiile finanțelor publice orășenești din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene se reorganizează în servicii fiscale municipale, respectiv servicii fiscale orășenești.

(7) Administrațiile finanțelor publice comunale din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene se reorganizează în birouri fiscale comunale.

Potrivit disp.art.24 alin.2 din același act normativ, personalul direcțiilor generale ale finanțelor publice care se reorganizează prin fuziune prin absorbție se preia în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, în limita numărului de posturi aprobat, în condițiile legii, iar conform art.28 alin.1, încadrarea în numărul de posturi aprobat și în noua structură organizatorică se face în termenele și cu procedura prevăzută de lege pentru fiecare categorie de personal, în termen de minimum 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Se reține astfel că nici H.G.nr.520/2013 nu prevede în mod expres că reorganizarea prevăzută de art.10 din O.U.G. nr.74/2013 presupune reducerea unor posturi, concedierea unor salariați, prin urmare, nu menționează nici cauza reală și serioasă care ar conduce la luarea acestei măsuri.

Prin întâmpinarea formulată la judecarea cauzei în primă instanță, angajatorul-pârât a menționat următoarele:

„Din conținutul notei de fundamentare la OUG nr.74/2013 și la HG nr.520/2013, reorganizarea fiind determinată de contextul socio-economic actual, opiniile și recomandările FMI referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, precum și necesitatea eliminării disfuncționalităților, întăririi aparatului fiscal și utilizării resurselor de care dispune la capacitate maximă și în condiții de eficiență.

Din conținutul aceleiași note de fundamentare rezultă faptul că, prin această reorganizare s-au avut în vedere:

- crearea nivelului regional in scopul reducerii numărului de raportări către centrala ANAF, îmbunătățirii planificării si controlului, reducerii costului colectării și creării de unități mai echilibrate din perspectiva ponderii economice si a ponderii în colectarea veniturilor; abordarea structurii regionale are ca principal obiectiv îmbunătățirea performantei operaționale a ANAF si diminuarea costului colectării în condițiile in care de la nivel central la nivel teritorial se va opera cu un număr de 8 structuri in locul celor 42, nivelul regional având inclusiv un rol de planificare, coordonare si control în raport cu unitățile subordonate din raza sa teritoriala, numărul funcțiilor de conducere reducându-se considerabil; regionalizarea păstrează structura de organizare pe 3 paliere (sediul central/nivel regional/nivel local in loc de central/nivel județean/nivel local ) permițând insa un management mai bun, economii importante in procesul de administrare fiscala,

- crearea structurii antifraudă prin reorganizarea controlului operativ în cadrul aparatului propriu al ANAF, aceasta direcție antifraudă va fi o structura puternică având 8 servicii regionale aflate in directa subordonare a aparatului central, in scopul consolidării cadrului legal privind lupta împotriva evaziunii fiscale, prin crearea unui mecanism unic de control care sa înlăture paralelismele si sa elimine astfel evaluarea fiscala diferita sau chiar contrara a aceleiași operațiuni economice ;

- asigurarea autonomiei Direcției generale a vămilor in exercitarea funcțiilor specifice vămii: securizarea frontierei externe a UE, efectuarea operațiunilor de vămuire, combaterea traficului de droguri si a traficului de mărfuri contrafăcute

- implementarea unei noi strategii de resurse umane si simplificarea procesului decizional care se va realiza pe de o parte prin realocarea personalului spre domeniile deficitare (antifrauda, inspectie fiscala, IT, juridic) sau spre organele fiscale cu cel mai mare grad de încărcare si pe de alta parte prin eliberarea din funcție a celor care nu mai corespund din punct de vedere profesional si al integrității ; prin reducerea cu pana la 30% a funcțiilor de conducere se va accelera procesul decizional si se vor realiza economii in vederea încadrării in fondurile bugetare alocate pentru cheltuielile de personal; a apărut necesitatea redistribuirii personalului atât intre structurile județene (care au un număr prea mare sau prea mic de personal in functie de numărul de contribuabili administrati) cat si intre funcțiile administrației (migrarea personalului dinspre procesele masive cu valoare adaugata redusa către funcțiile mai complexe precum inspecția fiscala, asistenta contribuabililor si IT.”

Se mai reține că prin întâmpinarea formulată la judecarea cauzei în primă instanță, în cadrul căreia angajatorul, potrivit disp.art.205 Cod.proc.civilă, trebuia să-și formuleze toate apărările, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată, deci, conform particularităților acestui conflict de muncă, trebuia să justifice legalitatea și temeinicia deciziei și procedurii de concediere a reclamantei, s-a menționat că: “reclamanta D. M. D. a beneficiat de drepturile oferite de legislația în vigoare, în perioada de preaviz, pentru a opta pentru o funcție publică, însă nu si-a exercitat acest drept.”

Prin cererea de apel, pârâta-apelantă a arătat că: „Promovarea acestor acte normative (n.n. O.U.G. nr.74/2013 și H.G. nr.520/2013) a fost determinată de contextul socio-economic actual, opiniile și recomandările FMI referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, precum și de necesitatea eliminării disfuncționalităților, întăririi aparatului fiscal și utilizării resurselor de care dispune la capacitate maximă și în condiții de eficiență.”

S-au mai menționat, prin cererea de apel, următoarele:

„… reclamanta a beneficiat de drepturile oferite de legislația în vigoare, în perioada de preaviz, pentru a opta pentru o funcție publică, a depus opțiunea pentru un post vacant, însă, fiind mai multe opțiuni, s-a organizat concurs pentru ocuparea postului respectiv.

Reclamanta nu a deținut calitatea de funcționar public, ci de personal contractual.

Din analiza comparativă a motivelor de fapt menționate de către pârâta-apelantă în decizia de concediere și a raționamentului angajatorului care a condus de fapt la luarea măsurii concederii reclamantei, precizat ca motiv determinant care a stat la baza concedierii reclamantei abia la data de 22.09.2014 (fila nr.72 dosar de fond), pentru cel de-al doilea termen de judecată în fața primei instanțe și prin cererea de apel, Curtea reține că, prin decizia contestată, argumentația s-a oprit la reorganizarea A.N.A.F. conform art. 10 alin. 4 din O.U.G. nr. 74/2013 și at anexei nr. 2 la H.G. nr. 520/2013, în timp ce, prin precizările angajatorului formulate în cursul judecării contestației, se invocă necesitatea scăderii cheltuielilor bugetare, precum și necesitatea eliminării disfuncționalităților, întăririi aparatului fiscal și utilizării resurselor de care dispune la capacitate maximă și în condiții de eficiență, precum și faptul că, în urma desființării postului reclamantei, exista posibilitatea continuării raporturilor dintre părți, figurând, în urma reorganizării, posturi vacante în cadrul structurii organizatorice a apelantei, pentru care intimata chiar a optat, organizându-se concurs în acest sens, la care au participat mai mulți angajați ai pârâtei, însă toate aceste motive nu sunt cuprinse în decizia de concediere.

Mai mult, se constată că, din argumentația prezentată de către angajator în cursul judecății cauzei, rezultă că de fapt motivul determinant al concedierii reclamantei a fost nereușita acesteia la concursul pentru ocuparea unui post vacant în cadrul instituției, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat imposibilitatea obiectivă de continuare a raporturilor juridice de muncă dintre părți, ori tocmai acest raționament lipsește și din decizie și nu a fost prezentat instanței nici prin întâmpinarea formulată la judecarea cauzei în primă instanță.

De altfel, analizând decizia contestată în cauză, se reține că aceasta cuprinde chiar în conținutul său dispoziții contradictorii cu privire la motivele de fapt ale concedierii reclamantei, întrucât, pe de o parte, s-a reținut că motivul de fapt al concedierii îl constituie reorganizarea instituției anterior menționată, însă tot în cuprinsul deciziei se menționează că, la data emiterii deciziei de concediere existau posturi vacante corespunzătoare în cadrul instituției, care au și fost oferite reclamantei, prin urmare, se recunoaște că nu desființarea postului acesteia în urma reorganizării a fost motivul determinant al concedierii, neputându-se stabili la data emiterii deciziei imposibilitatea continuării raporturilor de muncă dintre părți, întrucât nu se cunoștea la acea dată dacă salariata va opta sau nu pentru unul dintre locurile de muncă vacante.

De altfel, din documentația depusă la filele nr.37-41 dosar apel, rezultă că opțiunea reclamantei pentru un post vacant din cadrul apelantei s-a făcut la data de 13.08.2013, iar concursul pentru acest post s-a organizat în perioada 26-28.08.2013, după data emiterii deciziei de concediere (05.08.2013), astfel încât, la data luării de către factorul decident, a măsurii concedierii intimatei, acesta nu putea să prevadă rezultatele acestui concurs, deci nici nu putea stabili că, pentru motive obiective, se impunea încetarea contractului de muncă al reclamantei, în temeiul disp.art.65 din Codul muncii.

Astfel, abia în cursul cercetării judecătorești angajatorul și-a prezentat toate argumentele avute în vedere pentru a decide concedierea intimatei. Trebuie subliniat în acest sens că art.76 alin.1 lit.a) din Codul muncii, prevede că decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determinăconcedierea și nu motivele care au determinat desființarea locului de muncă al salariatului, în măsura în care desființarea locului de muncă al angajatului nu a fost cauza determinantă a concedierii.

Din perspectiva instanței de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcația dintre actul adoptat cu respectarea prevederilor legale și convenționale în vigoare, pentru motive obiective, care nu țin de persoana salariatului, și cel adoptat în mod subiectiv.

Nemotivând în mod concret și complet măsura luată, ce privește încetarea raporturilor juridice dintre părți, aducând astfel atingere drepturilor reclamantei-intimate, apelanta, pe lângă faptul că a încălcat drepturile acesteia la apărare și la informare, nu a demonstrat că se impunea în cauză o asemenea vătămare a drepturilor salariatei.

Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională, prin deciziile nr.383/2005, nr.319/2007, condițiile de conținut ale actului unilateral al angajatorului sunt impuse de lege pentru a preveni eventualele abuzuri din partea acestuia, față de care salariatul se află în raporturi de subordonare, pentru a-l informa concret și complet pe angajat cu privire la motivele și temeiurile de drept pentru care s-a luat decizia, precum și pentru ca instanța să aibă suficiente elemente de verificare a legalității și temeiniciei măsurii dispuse.

Potrivit disp.art.6 alin.2 din Codul muncii, tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.

Potrivit art.24 lit.a) din Carta socială europeană revizuită, pentru concedierea salariaților trebuie să existe în mod necesar un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, instituției sau serviciului.

De asemenea, Organizația Internațională a Muncii a statuat că lucrătorul nu va fi concediat fără să existe un motiv valabil de concediere, legat de aptitudinea sau conduita acestuia sau bazat pe necesitățile de funcționare a întreprinderii.

Art.6 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede că: „Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul ce îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată și vor lua măsurile potrivite pentru garantarea acestui drept”

Prin decizia nr.23/24.01.2013, Curtea Constituțională, investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp.art.65 alin.2 din Codul muncii-invocată în sensul că aceste prevederi aduc atingere art.135 alin.1, 2 și art.136 alin.5 din Constituție, întrucât textul de lege criticat dă posibilitatea instanței de judecată să intervină în analiza actului managerial al angajatorului, fapt ce constituie o încălcare a libertății economice -, a reținut că următoarele:

„…departe de a reprezenta o încălcare a dispozițiilor constituționale referitoare la libertatea economică și inviolabilitatea proprietății private, prevederile de lege criticate reprezintă, în realitate, o expresie a art.57 din Constituție, potrivit cărora „Cetățenii români, străini și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

Curtea Constituțională a mai reținut prin aceeași decizie, următoarele:

„…prevederile de lege criticate stabilesc condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive care nu sunt imputabile acestuia. Aceste condiții urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părți ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desființarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun-dificultăți economice, transformări tehnologice, reorganizarea activității, decesul angajatorului persoană fizică, rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau a punerii sub interdicție a angajatorului persoană juridică, dizolvarea angajatorului persoană juridică, ori mutarea unității în altă localitate-, pe de o parte, și nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.

Pentru aceste rațiuni, legea prevede nu doar cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate, care să impună, cu adevărat, această măsură.”

„Curtea apreciază, așadar, că textul de lege criticat nu urmărește limitarea libertății angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activității economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcție de factorii obiectivi care o influențează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului față de salariat.”

Curtea Constituțională a mai reținut că: „toate aceste garanții ar rămâne fără obiect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanțelor de judecată”.

Astfel, pentru încetarea legală a unui raport juridic de muncă, mai ales în situația în care aceasta este dispusă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul trebuie să justifice întotdeauna, înaintea instanței investite cu cenzurarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, dată fiind gravitatea consecințelor acestei decizii asupra drepturilor angajatului, că a existat acea imposibilitate reală, obiectivă, de continuare a acestora menționată în decizia de concediere, ori în cauză, pentru considerentele anterior menționate, intimata a invocat în cursul cercetării judecătorești noi motive, care nu au fost însă cuprinse în decizia contestată.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.480 alin.1 Cod.proc.civilă, se va respinge apelul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MARAMUREȘ, în nume propriu și în numele DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-N., și se va păstra sentința pronunțată de către prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca fiind nefondat apelul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MARAMUREȘ cu sediul în Baia M., ., jud. Maramureș, în nume propriu și în numele DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-N. cu sediul în Cluj-N., . I. nr. 19, jud. Cluj, împotriva sentinței civile nr.495 din 14 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 11.02.2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

C. M. I.-R. M.

GREFIER,

G. C.

Red.:C.M.;

Tehnored: C.M./V.R.;

5 ex./ 03.03.2016;

Jud.fond: Tribunalul Maramureș-C. M..

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 101/2016....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 311/2016. Curtea de Apel CLUJ →

Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 369/2016. Curtea de Apel CLUJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 369/2016. Curtea de Apel CLUJ