Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 35/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 35/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 03-12-2013 în dosarul nr. 3254/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 35/CM/2013
Ședința publică de la 03 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. A.
Judecător M. B.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta L. M. domiciliată în localitatea Murfatlar, Calea București nr. 1G, județul C., împotriva sentinței civile nr. 2842/12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. C. MARFA SA cu sediul în București, .. 1, sector 1, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic P. A. în reprezentarea intereselor apelantei, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că apelul este declarat în termen legal și motivat, fiind scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La data de 2 octombrie 2013 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, comunicată cu apelanta.
Reprezentanta apelantei depune la dosar delegația de reprezentare în baza procurii judiciare nr. 475/07.03.2013, învederând instanței că nu are alte cereri de formulat.
Apreciind cauza în stare de judecată, Curtea, declară închisă etapa cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea poziției procesuale.
Reprezentanta intimatei-pârâte solicită respingerea apelului declarat de reclamantă și menținerea sentinței instanței de fond, ca temeinică și legală, conform argumentelor evocate pe larg prin întâmpinare.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanta L. M. a chemat în judecată pe pârâta S. C. Marfă S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și salariul efectiv încasat în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are calitatea de salariat al pârâtei, iar drepturile pretinse prin acțiune îi sunt conferite de art. 41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010.Prin aceste dispoziții contractuale, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul unității pârâte, înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
Cu toate acestea, a învederat reclamanta, pârâta nu a ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10.În această modalitate, pârâta a încălcat dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea fiecăruia dintre reclamanți a unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar copia carnetului de muncă.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru cererea dedusă judecății este termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin.1 lit. e Codul muncii.
Totodată, pârâta a invocat și intervenția prescripției reglementate de art. 268 alin.1 lit.d Codul muncii, pentru motivul că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură, erau expirate la data formulării acțiunii.
Cu privire la pretențiile aferente perioadei 28.09._10, a fost invocată prescripția dreptului la acțiune din perspectiva termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în perioada 2008-2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea 130/1996.Astfel, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009-2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, a subliniat pârâta, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantei, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, a fost de 1.054 lei, până la data de 01.04.2010, respectiv de 1.109 lei în perioada 01.04._10, superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură.În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Pârâta a mai susținut că nulitatea unor clauze din contracte colective de muncă ce conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, poate fi constatată doar de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor art. 24 și art. 8 din Legea 130/1996, aplicabilă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități. Or, reclamantul nu a sesizat instanța de judecată cu o acțiune care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, a subliniat pârâta, o cerere cu un asemenea obiect putea fi formulată numai pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față, atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi, au expirat la data de 31.12.2010.
În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar înscrisuri:copia carnetului de muncă al reclamantei, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, act adițional la acest contract, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Prin sentința civilă nr. 2842/12.06.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.d) și e) din Codul muncii ca nefondată; s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 28.09.2009 – 20.03.2010, invocată în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.c) din Codul muncii; a-au respins ca fiind prescrise pretențiile reclamantului aferente perioadei 28.09.2009 – 20.03.2010; au fost respinse restul pretențiilor formulate ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, s-au reținut următoarele:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, motiv pentru care va fi respinsă ca nefondată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, urmează a se reține că în acest interval de timp ia naștere dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 28.09._10.Pentru aceste motive, prescripția dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii va fi admisă în privința pretențiilor menționate, cu consecința respingerii lor ca prescrise.
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune dedusă din aplicarea art. 268 alin.1 lit. d Codul muncii, trebuie subliniat că textul invocat de pârâtă are în vedere acțiunile formulate pentru anularea unui contract individual sau colectiv de muncă, acțiuni ce sunt admisibile numai pe durata valabilității contractelor contestate.Or, în cazul de față, instanța nu a fost învestită cu o asemenea acțiune în anulare, problema de drept supusă analizei cânstând tocmai în stabilirea modalității de aplicare a unor contracte colective de muncă pe durata valabilității acestora.
Pentru aceste motive, instanța reține că dispozițiile art. 268 alin.1 lit.d Codul muncii nu au incidență în cauză, astfel că excepția prescrierii dreptului la acțiune, întemeiată pe aceste dispoziții, va fi respinsă ca nefondată.
Asupra fondului acțiunii:
Reclamanta este angajata societății pârâte, iar prin cererea de față a invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Înainte de a se proceda la verificarea prin comparație a nivelului drepturilor salariale de care a beneficiat reclamanta, se impune a fi subliniat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, figurând de altfel în Anexa nr.5, pt. 3 la contract, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. De altfel, în perioada de valabilitate a acestui contract, erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii aprobat prin Legea 53/2003, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin apărările formulate, pârâta nu a contestat împrejurarea că în perioada de referință din acțiune nu a procedat la calcularea salariului de bază al reclamantei potrivit algoritmului de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă.
Această argumentație a pârâtei ar putea conduce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamantei, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior. Un astfel de raționament ar presupune cu evidență încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 8 alin2. din Legea 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi însă una legală și temeinică decât dacă se constată că în această modalitate salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior. Prin urmare, pentru a se verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța va proceda la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și implicit de unitate.
În ce privește prima reglementare contractuală indicată, se impune a fi subliniat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit.b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct.1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00-aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0-prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Un simplu calcul matematic conduce deci la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10.În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada iulie 2009-decembrie 2010, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă.Cu toate acestea, reclamantul nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesat doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia le erau în mod vădit favorabili.
Totodată, din examinarea copiei carnetului de muncă depus la dosar, rezultă că reclamanta s-a încadrat în clasa de salarizare 20, astfel încât nu a beneficiat de un salariu de bază brut mai mic de 700 lei, ci într-un cuantum superior, de 1.054 lei, până la data de 01.04.2010, respectiv de 1.109 lei, în perioada 01.04._10.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, reclamantul urmărește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează în esență cu o încălcare a algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim. În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de grup de unități și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități. În plus, reclamantul nu se încadrează în clasele 1 sau 2 de salarizare, astfel încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 700 lei, garantat prin CCM la nivel de ramură ca nivel minim de salarizare în cadrul unităților din ramura transporturi.
În aceste împrejurări, instanța reține că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantului nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele rezultate în baza respectivului contract.
Pentru motivele expuse, pretențiile aferente perioadei 21.03._10 au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele:
Solicită admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii si obligarea intimatei piritei la plata către apelantul reclamant a diferentelor salariale ce i se cuvin, prin aplicarea dispozițiilor art.41 alin.3 din Contractul Colectiv de munca la nivel de Ramura Transporturi, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație si dobânda pina la data plații efective.
Solicită instanței de control judiciar sa observe ca prin cererea de chemare in judecata, a solicitat obligarea angajatorului pirit S. C. Marfa SA la acordarea unor drepturi bănești, invocand ca temei juridic pretențiilor reclamantului, prevederile Contractului Colectiv de Munca încheiat Ia nivel de Ramura Transporturi 2008-2010, Contractului Colectiv de Munca al C. Marfa SA 2009/2010 si CCM încheiat la Nivelul Grupului de Unități Feroviare 2006-2011.
Astfel, fiind invocate prevederile contractuale stabilite prin mai multe contracte colective de munca, de grad diferit, instanța a fost investita sa soluționeze cauza, prin prisma dispozițiilor contractuale aplicabile in perioada interesata; or, reținând dispozițiile legale prevăzute de art. 229 Codul Muncii, și înlăturând apărările pârâtei privind aplicabilitatea in perioada 2009 - 2010 a Contractului Colectiv de Munca încheiat la Nivel de Ramura Transporturi 2008-2010, întrucât acest contract si-a încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010, in sentința apelată sunt cuprinse motive contradictorii privind aplicabilitatea prevederilor contractuale; în privința diferențelor de drepturi salariale solicitate, prin aplicarea prevederilor an. 41 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de R. Transporturi 2008 - 2010, rezultă că cererea este întemeiata, prin prisma acordării de către angajator a drepturilor salariale sub nivelul minim prevăzut art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, fiind lipsit de relevanta faptul ca angajatorul a achitat salariile, conform contractului individual de munca si și contractului colectiv la nivel de unitate, aplicabil in perioada solicitata; se invocă dispozițiile art. 229 alin.1 Codul muncii republicat, art. 133 alin.l lit.a și art.148 din Legea nr. 62/2011.
Se mai arată că în materia executării obligațiilor, se vorbește, in general, de principiul executării in natura a obligației, acesta însemnând executarea obligației în natura ei specifică, realizarea obiectului avut in vedere de către parți, debitorul neputând înlocui acest obiect cu o alta prestație; în cazul in care debitorul nu executa de buna voie obligația, creditorul pentru valorificarea dreptului subiectiv patrimonial poate sa recurgă la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a-l sili la executare.
Or, potrivit art. 41 din Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 — 2010, sunt prevăzuți coeficienții de ierarhizare pentru fiecare categorie de salariați, iar la art. 3 lit. a se prevede ca salariul minim brut la nivel de ramura transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau alte indemnizații incluse.
Articolul 41 alin. 3 lit.b din același contract prevede in mod expres părțile implicate in negocieri colective la nivel de grup de unitati si unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit.a pentru stabilirea salariului minim brut la nivelul respectiv, grup de unitati sau unitate.
Se mai invocă prevederile art. 236 alin. 4 și ale art. 238 din Codul Muncii. Consideră că, prin urmare, orice contract colectiv de munca se încheie nu numai în considerarea legii, dar si in considerarea clauzelor contractuale colective de munca încheiate la nivel superior, iar in cazul in care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte de munca prin care au negociat drepturi la nivel inferior celui stabilit ori contracte colective de muncă la nivel superior clauzele celor dintâi vor fi lovite de nulitate, in condițiile art 24 alin.l din Legea nr. 130/1996, in vigoare la momentul vizat de prezenta cauza.
Având caracter obligatoriu, rezulta ca drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractul încheiat la nivel superior, in speta, la nivel de ramură transporturi, in cazul in care la nivel de unitate, respectiv, la nivel de grup de unități feroviare au fost stabilite drepturi la nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele conferite in temeiul legii ori prin negocierile colective la nivel superior, respectiv, la nivel de ramura transporturi.
Chiar si in jurisprudența Curții Constituționale, s-a accentuat obligativitatea respectării, prin negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate in favoarea salariaților prin dispozițiile legii si prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior. Curtea Constituționala a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (întocmai ca si legea) la încheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
In drept, invocă prevederile Codului Muncii, Legea dialogului Social, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi 2008-2010, Contractului Colectiv de Munca al C. Marfa SA 2009/2010, Contractul colectiv de muncă încheiat la Nivelul Grupului de Unități Feroviare 2006-2011, dispozițiile art.470 si urm. Cod procedura civila.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea art. art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996, statuând prin Decizia nr.380 din 30 septembrie 2004 și 511/2006 că textele de lege criticate sunt constituționale, în motivare reținând, între altele, că „reprezentativitatea de care se bucură organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior”. În sfârșit, Curtea a reținut că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
De aceea, în cauză nu sunt incidente și nu au relevanță prevederile art.268 al.1 lit.d) din Codul Muncii.
Nici împrejurarea că contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat ulterior nu are relevanță.
Astfel, tocmai din împrejurarea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior celui încheiat la nivel de ramură, rezultă obligația legală a părților de a respecta obligația impusă de art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă).
Ca urmare, faptul că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă s-a încheiat ulterior sau a fost modificat ulterior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, nu justifica inaplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în cazul. Părțile nu pot ignora prevederile cu caracter minimal cuprinse în contractul colectiv de muncă.
În cauză, trebuie avută în vedere întreaga procedură de stabilire a salariilor stabilită de art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă.
Astfel, în alin.(2) se stabilea că toți coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a) adică 700 lei; o altă regulă era cuprinsă în alineatul 3 lit.b) în care se stabilea că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din acest contract colectiv de muncă.
Ca urmare, în art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați nu era privit în sine ca un element de negociere care să aibă un anumit cuantum minim; contractul colectiv de muncă stabilea la nivel minimal elementele de calcul constând în salariul de bază minim pe ramură respectiv coeficienții de ierarhizare în mod separat, părțile purtând negocieri distinct asupra ambelor elemente pe baza cărora era ulterior salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați la nivelul unității.
Astfel, unitățile din cadrul ramurii transporturi aveau obligația de a porni negocierea salariului de bază minim de la nivelul de 700 lei iar la acest salariu de bază să aplice cel puțin coeficienții minimi de ierarhizare care, la rândul lor puteau fi negociați la un nivel superior.
Or, pârâta nu a respectat nivel minim al salariului de bază de 700 lei stabilit la nivel de ramură contrar prevederilor legale evocate care stabilesc obligația respectării nivelului minim al drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a stabili caracterul fondat al acțiunii.
În consecință, reclamantul are dreptul la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din calcularea acestora raportat la salariul de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru perioada septembrie 2009 – decembrie 2010 corespunzător timpului lucrat, întrucât plata drepturilor salariale constituie contraprestația muncii, aceste diferențe rezultând din calculul tuturor elementelor prevăzute de art.155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv salariul de bază, sporuri și alte adaosuri, la care se referă reclamantul în mod separat în acțiune, astfel încât nu este necesar a fi individualizate în prezenta hotărâre.
Reclamantul are dreptul și la actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând diferențe de drepturi salariale.
Astfel, potrivit art. 161 al.4 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) devenit art.166 al.4 după republicarea Codului Muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului.
De asemenea, reclamanta are dreptul la plata dobânzii legale pentru lipsa de folosință a sumelor la care era îndreptățit cu titlu de drepturi salariale începând cu data formulării acțiunii – 21.03.2013.
În cauză, pârâta nu a plătit o parte a drepturilor salariale cuvenite reclamantului, prin nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă.
Față de aceste motive, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va schimba în parte sentința apelată în sensul celor reținute anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanta L. M. domiciliată în localitatea Murfatlar, Calea București nr. 1G, județul C., împotriva sentinței civile nr. 2842/12.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. C. MARFA SA cu sediul în București, .. 1, sector 1.
Schimbă în parte sentința în sensul că admite în parte acțiunea.
Obligă pârâta la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut de 700 lei prevăzut de art. 41 al.3 din CCM R. Transporturi pentru anii 2008-2010, corespunzător perioadei 21.03._10 actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală începând cu 21.03.2013.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Decembrie 2013.
Președinte, R. A. | Judecător, M. B. | |
Grefier, A. B. |
Redactat jud. A. R. 30.12.2013
Tehnored.A.B./08.01.2014/4ex
Jud.fond A.C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 211/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
