Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 4998/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4998/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 481/104/2014
DOSAR Nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4998
Ședința publică din data de 09 Decembrie 2014
Completul compus din:
Președinte: Judecător O. C. G.
Judecător M. P.
Grefier I. B.
*******
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 02.12.2014, privind soluționarea apelurilor declarate de contestatoarea O. M. C. și pârâta . SA București, împotriva sentinței civile nr. 852/16.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Procedura este legal îndeplinită, fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 02.12.2014, care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, având în vedere că a respins cererea de amânare formulată de apărătorul contestatoarei, pentru a da posibilitate formulării și depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 09.12.2014.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului O. sub nr._, contestatoarea O. M. C., a formulat CONTESTAȚIE LA DECIZIA DE CONCEDIERE nr. 879 din 04.12.2013, emisă de intimata . SA București, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei de concediere cu consecința reintegrării subsemnatei pe postul deținut și plata tuturor drepturilor salariale, indexate și majorate, cuvenite de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efectiv, precum și la plata cheltuielilor de judecata pe care le voi suporta cu acest proces
Prin sentința civilă nr. 852/16.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției aplicării sancțiunii disciplinare.
A fost admisă în parte contestația formulată de contestatoarea O. M. C., în contradictoriu cu intimata . SA București.
S-a dispus anularea parțială a deciziei nr. 879/04.12.2013, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului cu 10% pe o durată de 3 luni.
S-a dispus reintegrarea și plata tuturor drepturilor salariale de la data concedierii și până la data reintegrării efective, conform art. 80 C.Muncii.
A fost obligată intimata către contestatoare la plata sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Un prim motiv de nelegalitate a vizat emiterea deciziei de sancționare peste termenul de prescriptie de 6 luni de la data săvârșirii faptei .
Potrivit art.251 alin.1 C.Muncii, angajatorul poate dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea faptei, dar nu mai mult de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
In speță, s-a reținut in sarcina constestatoarei ca la data de 21.06.2013, aceasta nu s-a prezentat in instanță, pentru a pune concluzii pe fondului cauzei, astfel că de la data mai sus menționată și până la data emiterii deciziei 04.12.2013, nu s-a împlinit termenul de 6 luni.
Pentru a fi incidente dispozițiile legale mai sus precitate nu are relevanță data la care a fost comunicată decizia, aceasta producând efecte numai asupra momentului de la care măsura luată prin decizie își produce efecte.
Nu s-a putut retine susținerea contestatoarei in senul că această decizie a fost emisă cu o dată retroactivă, având în vedere că decizia poartă un număr de înregistrare din aceea dată și nu s-a făcut nicio dovadă in sensul afirmațiilor mai sus menționate.
De asemenea, nici faptul că cercetarea a început la ora 15:30 și a fost finalizată în jurul orei de 18.30, nu este de natură să producă consecințe asupra legalității deciziei, legiuitorul reglementând doar obligația angajatorului de a convoca salariatul la cercetare disciplinară, în termen rezonabil, pentru a-i dat posibilitatea să se pregătească până la data stabilită pentru cercetarea disciplinară, nu si faptul că această cercetare trebuie să se deruleze in timpul programului de lucru, ora de desfășurarea a cercetării fiind lăsată la latitudinea angajatorului.
In atare situație, instanța a apreciat că această critică este neîntemeiată și a respins-o.
O a doua critică a vizat faptul că decizia a fost comunicată cu mult peste termenul de 5 zile de la data la care a fost emisă, așa cum a reglementat legiuitorul prin dispozițiile art.252 alin.3 C Muncii, față de care instanța reține următoarele:
Pentru a fi valabilă, decizia de sancționare trebuie comunicată salariatului. Termenul de comunicare este de 5 zile calendaristice de la data emiterii (art.252 alin.3 C Muncii).
Acest termen însă nu este unul de decădere, adică necomunicarea în cadrul său nu atrage nulitatea sancționării. Este doar un termen de recomandare, sancțiunea pentru necomunicare constă în lipsa producerii efectelor.
Un alt motiv de nelegalitate invocat a vizat lipsa mențiunii datei de la care a încetat contractul de muncă, care a fost apreciat ca neîntemeiat, având in vedere că decizia de sancționare disciplinară produce efecte de la data comunicării acesteia, comunicare care a avut loc la data de 23.01.2014, aspect confirmat de contestatoare prin cererea de chemare in judecată care se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar.
Într-o atare situație, instanța a constatat că angajatorul nu este obligat să menționeze data încetării raporturilor de muncă, atâta timp cât legiuitorul stabilește prin dispozițiile art.252 alin.3 C.Muncii, data de la care își produce efectele decizia de sancționare disciplinară.
Pentru cele mai sus expuse, instanța a apreciat că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate nu subzistă în prezenta cauză.
Cu privire la temeinicia deciziei de concediere, instanța a reținut următoarele:
Contestatoarea a fost angajată a societății intimate in funcția de consilier juridic, raport de muncă care a încetat la data de 24.01.2014 (data comunicării deciziei), prin decizia nr.879/04.12.2013, prin care s-a dispus concedierea disciplinară a acesteia, reținându-se in sarcina sa că nu s-a prezentat la termenul de judecată din data de 21.06.2013, în dosarul penal nr._, aflat pe rolul Judecătoriei Slatina și nu a depus nici concluzii scrise deși s-a amânat cauza de două ori, prezența acesteia in instanță având un rol important pentru susținerea poziției unități angajatoarea in privința solicitării daunelor morale.
In lumina dispozițiilor art.4 din legea 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității, avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic.
În conformitate cu dispozițiile art.4 din statutul profesiei de consilier juridic: „Consilierii juridici sunt datori să studieze temeinic cauzele în care asistă sau reprezintă instituțiile, autoritățile entitățile interesate, să se prezinte la termene la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituții, să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională, să pledeze cu demnitate față de judecător și de părțile în proces, să depună concluzii orale sau note de ședință ori de câte ori consideră necesar acest lucru sau instanța de judecată dispune în acest sens.”
Instanța a reținut că toate obligațiile consilierului juridic menționate in dispozițiile legale menționate anterior au fost preluate si în fișa postului contestatoarei.
Referitor la natura obligațiilor a căror nerespectare i se impută contestatoarei, a reținut că în conformitate cu dispozițiile art.49 din Statutul profesiei de consilier juridic, activitatea desfășurată de acesta este o activitate de mijloace, și nu de rezultat. Însă obligațiile de mijloace sau de diligență sunt acele obligații în care cel obligat la o astfel de obligație are îndatorirea de a pune în valoarea toate mijloacele de care dispune și întreaga sa diligență pentru a obține un rezultat in favoarea celui pentru care lucrează.
În speță, analizând actele dosarului instanța a reținut că la data de 29.03.2013 i-au fost fost predate contestatoarei un număr de dosare de la numitul A. M. D., între care și dosarul penal nr._ , aflat pe rolul Judecătoriei Slatina.
S-a mai reținut că in acest dosar anterior preluării de către contestatoare, au fost formulate de intimata reprezentată de consilier juridic A. M. D., note scrise în care s-a invocat aspectele privind condițiile răspunderii in cauzele de malpraxis, ca la termenul din data de 14.03.2013 să se mai depună un rând de note scrise de același consilier, și prin care s-au invocat excepția lipsei calității procesuale a intimatei.
Din încheierea de ședință de la data de 15.03.2013 reiese că societatea de asigurări nu a beneficiat de reprezentare in instanță, insă la aceea dată dosarul se afla în lucru la consilier juridic A. M. D., contestatoarea preluând dosarul abia in data de 29.03.2013.
Ulterior preluării dosarului prin procesul verbal din data de 29.03.2013, cauza s-a mai derulat pe parcursul a 4 termene de judecată (12.04, 17.05, 14.06 și 21.06 când cauza a fost luată în pronunțare).
Din cele 4 termene de judecată, contestatoarea, ca reprezentant al intereselor intimatei, a fost prezentă la termenul din data de 12.04.2013, când s-a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei, contestatoarea punând concluzii pe această excepție (aspect care reiese din încheierea de la aceea dată fila 86 din dosar) și la termenul din data de 14.06.2013, termen la care cauza s-a amânat pentru lipsa de apărare a unuia dintre inculpați și a lipsit la termenul din data de 17.05.2013 și 21.06.2013, când cauza a fost luată în pronunțare.
La acest termen, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 28.06.2013, și pentru a acorda părților lipsă posibilitatea de a depune concluzii scrise, iar la data de 18.06.2013, pronunțarea s-a amânat pentru data de 03.07.2013.
Ceea ce se impută contestatoarei este lipsa acesteia de la data când cauza s-a luat în pronunțare pentru a pune concluzii in fond și lipsa sa de diligență pentru a depune concluzii scrise În ceea ce privește lipsa contestatoarei de la termenul din data de 21.06.2013, a apreciat că petenta contestatoare nu a oferit nicio explicație plauzibilă și nu a invocat nicio împrejurare care ar fi împiedicat-o să se prezinte in instanță la ora stabilită de complet prin încheierea de ședință de la termenul la care a fost prezentă, pe care l-a avut și in cunoștință.
Împrejurarea că a ajuns mai târziu, după ce completul terminase ședința de judecată nu poate fi imputat decât acesteia, credința sa că de obicei nu se respecta ora 09:00 de intrare in sala de judecată, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
Insă nu se poate reține că petenta contestatoare avea obligația de a depune concluzii scrise, atâta timp cât intimata prin reprezentantul anterior a depus la dosar note scrise in care a susținut poziția instituției față de cererea de daune morale formulată în cauza penală, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate de părți in scris.
Într-o atare situație,m instanța a apreciat că petenta contestatoare se face vinovată de săvârșirea faptei disciplinare reținute in sarcina sa, in sensul că aceasta și-a îndeplinit in mod defectuos atribuțiile de serviciu, respectiv acea obligație de a se prezenta la toate termenele de judecată și pentru a nu se perpetua o astfel de atitudine și a descuraja practici asemănătoare de a nu se prezenta in instanță, tribunalul constată că se impune aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai ușoară, în raport de criteriile menționate în art. 250 Codul Muncii.
Instanțele, în limitele principiului disponibilității, pot verifica legalitatea și temeinicia deciziei de sancționare și sub aspectul aplicării sancțiunii, putând să dispună chiar înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate de angajator, cu una mai ușoară.
Nu este vorba de o ingerință a instanței față de regulamentul intern al angajatorului, ci de o verificare a încadrării faptei în temeiul de drept în care se aplică sancțiunea.
Statuările jurisprudențiale și opinia doctrinei majoritare consideră în mod vădit judicios că în cazul înlocuirii sancțiunii disciplinare, nu instanța este cea care aplică sancțiunea disciplinară, ci învestită fiind cu soluționarea contestației, instanța doar modifică în parte decizia în litigiu înlocuind sancțiunea cu una mai ușoară și reținând că parțial sub aspectul individualizării dispoziția contestată este nelegală, prin aplicarea unei sancțiuni severe în raport cu legea, in acest sens statuând și Înalta Curte prin decizia in interesul legii.
O astfel de statuare rezidă și din jurisprudența CEDO, potrivit cu care puterea discreționară atribuită unui organ cu privire la drepturile individului reprezintă o înfrângere prin lege a preeminenței dreptului.
Or, în condițiile stabilirii de criterii concrete pentru aprecierea sancțiunii disciplinare ce se impune a fi aplicată împiedicarea instanței de a observa respectarea sau nerespectarea lor le lipsește de orice valoare, constituind o încurajare a arbitrariului în procesul de decizie al angajatorului și constituie în plus o încălcare a art.6 din CEDO referitor la accesul liber la justiție.
Stabilirea sancțiunii disciplinare se face exclusiv în funcție de respectarea cumulativă a mai multor criterii care vizează împrejurările în care a fost săvârșită fapta, gradul de vinovăție a salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală la serviciu a salariatului și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior.
Din cele mai sus expuse, s-a constatat că singura faptă care poate fi reținută în sarcina contestatoarei este aceea a neprezentării în instanță la termenul din data de 21.06.2013 ,motiv pentru care nu a pus concluzii pe fondul cauzei, însă având în vedere perioada scurtă pe care aceasta a avut-o la dispoziție pentru a se pregăti pentru susținerea poziției intimatei, de la data preluării cauzei - 29.03.2013 și până la primul termen de judecată, 12.04.2014, termenele scurte care au fost acordate de instanță, faptul că la dosar se formulaseră note scrise in care a fost expusă poziția instituției pe care a reprezentat-o, precum și faptul că această sentința a fost casată și trimisă cauza spre rejudecare, astfel că nu se mai poate reține la acest moment producerea vreunui prejudiciu de natura celui imputat respectiv obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 euro daune morale, chiar dacă recursul nu a mai fost formulat de aceasta, din decizia de recurs constatându-se că cele invocate prin acesta nu au făcut obiectul analizei instanței, sentința fiind casată Întrucât cauza s-a judecat in lipsa unor părți care nu au fost conceptate și citate în cauza, astfel că intimata are posibilitatea de a-și susține poziția privind posibilitatea sa de a răspunde pentru malpraxis și condițiile in care răspunde in această situație într-un al doilea ciclu procesual.
Pe de altă parte, la stabilirea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă nu se poate retine valoarea despăgubirii stabilite in sarcina intimatei, întrucât așa cum am mai spus obligația juristului este una de diligentă și nu de rezultat, or angajatorul nu poate stabili cu certitudine ca instanța nu ar fi acordat aceeași sumă dacă se puneau concluzii orale la termenul din data de 21.06.2013, ori concluzii scrise, atâta timp cât la dosar se aflau note scrise, in acest sens.
Instanța nu a putut reține nici susținerea conform căreia contestatoarea a mai fost sancționată în anul 2005, având în vedere pe de o parte că intimata nu a făcut nicio dovadă în acest sens și pe de altă parte a invocat o presupusă abatere constată in urmă cu 9 ani, pentru care sancțiunea este prescrisă, astfel că o astfel de abatere nu ar putea fi avută în vedere la stabilirea sancțiunii, întrucât ea se prezumă că nu există.
In lumina celor mai sus expuse, instanța a apreciat că sancțiunea aplicată nu este proporțională cu gravitatea faptei reținute in sarcina sa, astfel că a dispus anularea parțială a deciziei nr.879/04.12.2013, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului cu 10% pe o durată de 3 luni, conform art.248 lit d C.Muncii.
Conform art.80 C.Muncii,, instanța a dispus repunerea părților in situația anterioară concedierii.
Împotriva sentinței au formulat apel contestatoarea O. M. C. și intimata . SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel, contestatoarea apreciază că hotărârea instanței de fond este contradictorie si pronunțată cu aplicarea greșita a dispozițiilor art.250 C Muncii, raportat la probatoriul administrat in cauză.
Cu toate că instanța poate schimba sancțiunea aplicată, a apreciat că raportat la fapta săvârșită, chiar si sancțiunea stabilita de către instanță este mult prea aspră raportat la împrejurările in care presupusa abatere a fost săvârșita, la gradul de vinovăție si la consecințele produse unității angajatoare.
Astfel, dispozițiile art.250 CM dau posibilitatea de a stabili sancțiunea aplicata în funcție de toate cele cinci elemente, care trebuiesc avute în vedere pentru stabilirea atât a gradului de vinovăție cu care a fost săvârșita fapta, raportat la prejudiciu suferit de angajator ca urmare a producerii consecințelor abaterii disciplinare.
Solicită instanței de control judiciar să reanalizeze toate probele administrate si să constate că nu este săvârșita nici o fapta disciplinară, nefiind încălcate dispozițiile legale invocate de către intimată prin decizia de concediere.
Solicită aceasta, deoarece potrivit dispozițiilor art. 14 din R.O.I si art.85 alin.5 din același regulament, invocate ca si temei al atragerii sancțiunii disciplinare, cu raportare la FISA POSTULUI contestatoarei ( Cap.C2, lit.f, g si j) în ceea ce privește atribuțiile stabilite în sarcina contestatoarei, acestea sunt acelea de a redacta si depune în termen cereri de chemare în judecata, întâmpinări si cereri de chemare în garanție, cereri reconvenționale si note de ședință.
Or, în măsura în care, dosarul_ a fost preluat de către contestatoare după revenirea din concediul de maternitate iar în acest dosar erau formulate apărările intimatei, reținând că nu se poate reține că salariata avea obligația de a depune concluzii scrise, atâta timp cât intimata prin reprezentantul anterior a depus la dosar note scrise prin care a susținut poziția instituției față de cererea de daune morale formulată in cauza penală, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor si apărărilor formulate de părți în scris, si să constate că nu este săvârșita nici o fapta disciplinară, nefiind încălcate dispozițiile legale invocate de către intimate prin decizia de concediere
În subsidiar, în situația în care angajatorul nu a suferit nici un prejudiciu, având în vedere este prima abatere disciplinară, raportat la comportamentul general la serviciu al salariatului (este salariata intimatei din anul 1996 si până la acel moment nu a mai săvârșit nici o alta abatere disciplinară), solicită a se reanaliza toate aceste aspecte si, în măsura în care consideră că fapta săvârșita reprezintă o abatere disciplinară, să dispună aplicarea unei alte sancțiuni (avertismentul), deoarece consideră ca aceasta sancțiune este de natura să-ți atingă scopul în vederea descurajării de practici asemănătoare de a nu se prezenta în instanță.
Consideră apelanta că hotărârea este pronunțata cu greșita aplicare a dispozițiilor art.451 C.Pr.Civ.
Cu toate că la dosar a depus chitanța prin care a dovedit cuantumul onorariului de avocat, respectiv suma de 1500 lei, în mod nejustificat instanța a admis cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de numai 700 lei, fără ca prin hotărârea pronunțată să dispună reducerea acestui onorariu.
Apreciază că instanța de fond trebuia să acorde în totalitate cheltuielile de judecată, în cuantumul dovedit de către contestatoare prin depunerea la dosar a chitanței eliberata de avocat, motiv pentru care apreciază că sub acest aspect, hotărârea este pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art.451 Cod pr.civ. si solicită admiterea cererii privind acordarea de cheltuieli potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei.
Apelanta pârâtă Societatea A. – reasigurare Astra SA a arătat sentința pronunțata este netemeinica si nelegala, iar in temeiul art. 476 alin.l N.C.P.C, a solicitat instanței de apel sa rejudece fondul, având în vedere următoarele aspecte:
Raportat la obiectul de activitate al societății, funcția de consilier juridic
ocupa un loc de importanta majora, prin pregătirea si caracterul sau profesional putând determina consecințe cu caracter economic si moral benefice sau dimpotrivă, intolerabile.
Respectând prevederile legale, societatea a optat in mod rațional pentru încetarea unui raport juridic tratat cu indolenta de către salariată, dar instanța de fond i-a acordat o necuvenita toleranta.
Înlocuirea sancțiunii disciplinare reprezintă un drept exercitat de instanța de fond, dar nu un drept cuvenit persoanei care a încălcat flagrant si in mod repetat obligațiile de consilier juridic!
In concret, salariata a încălcat prin conduita adoptata conștient si repetat următoarele obligații:
Actul intitulat „ Reglementarea activității juridice ( Cod JD - 03 )”, aflat la dosarul cauzei, si care i-a fost adus la cunoștință, prevede la pct. 6.12.2 ca juriștii Astra sunt obligați sa se prezinte la termene la instanțele de judecată, iar in fisa postului nr. 11 aparținând intimatei se prevede la lit. g obligația de a reprezenta in baza împuternicirii primite Societatea Astra in fata instanțelor de judecata.
Cu toate acestea, la temenele din data de 17.05.2013 si 21.06.2013 acordate in judecarea dosarului nr._ la Judecătoria Slatina, intimata nu s-a prezentat, deși era obligata, nedovedind nici un motiv obiectiv care sa justifice încălcarea obligației.
Același act, JD - 03, prevede la pct. 6.12.1 obligația juriștilor ca in concluziile orale sau scrise sa susțină cu competenta interesele legitime ale Astra, iar intimata NU a adus la cunoștința instanței in Dosar nr._ faptul ca, potrivit dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 136/1995 daunele morale nu sunt acoperite prin polițele de asigurare malpraxis si astfel, prin sentința penala nr. 587/03.07.2013 subscrisa a fost obligata la plata daunelor morale in cuantum de 100.000 Euro;
In fișa postului, intimata avea înscrisa obligația la lit. f de a redacta si depune in termen concluzii scrise, dar a încălcat si aceasta obligație in dosarul nr._, in mod repetat, astfel: la termenul din data de 21.06.2013 nici nu s-a prezentat si nici nu a depus concluzii scrise; pentru data de 28.06.2013 a fost amânata pronunțarea, dar intimata a dovedit aceeași pasivitate; amânarea pronunțării s-a produs din nou pentru data de 03.07.2013, tocmai pentru a da posibilitatea depunerii concluziilor scrise, dar intimata a fost consecventa in sfidarea obligației din fisa postului.
Sunt evidente abaterile repetate, situația de fapt fiind cuprinsa ca temei juridic de art. 61 lit. a si art. 248 alin.l lit. e din Codul muncii republicat.
Consideră ca obligarea societății, sfidata evident de lipsa de profesionalism a intimatei, la reîncadrare, si mai ales, la plata salariilor pentru perioada in care nu a lucrat, ar reprezenta o nedreapta sancționare a apelantei si o încurajare a salariatei
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și în temeiul art. 480 alin.2 N.C.P.C, schimbarea în tot a sentinței in sensul respingerii contestației, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, și-a întemeiat apelul pe prevederile 466 alin. 1 si ale art.480 alin. 2 din Noul Cod de pr. civ.
Ambele apeluri sunt nefondate și se vor respinge, pentru următoarele considerente comune:
O primă precizare se referă la susținerile apelantei contestatoare expuse în întâmpinare, referitoare la ineficiența juridică a deciziei de desfacere a contractului de muncă, ca urmare a necomunicării acesteia salariatei, în termen de 5 zile de la data emiterii.
Acest aspect, invocat și în fața primei instanțe, și înlăturat motivat, nu a constituit motiv de apel formulat în termenul de declarare și motivare a căii de atac, de 30 zile de la data comunicării hotărârii, astfel că, nefiind de ordine publică, nu poate declanșa controlul judiciar asupra sa. Concluzia decurge din coroborarea dispozițiilor art. 476 Cod pr. civ, potrivit cărora apelul declarat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, cu dispozițiile art. 477 Cod pr. civ, care dispun, reglementând efectul devolutiv al apelului, că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
Principala critică formulată de apelanta contestatoare se referă la greșita individualizare a sancțiunii disciplinare aplicată de prima instanță, iar criticile corelative ale intimatei sunt subsumate aprecierii gravității faptelor săvârșite de salariată, considerate abatere disciplinară, care, în opinia sa, justifică aplicarea celei mai grave sancțiuni, și anume desfacerea contractului de muncă.
Intimata a susținut că dat fiind obiectul pretențiilor, și anume solicitarea de acordare de daune morale neacoperite prin contractul de asigurare de malpraxis, prezența consilierului juridic în instanță era imperios necesară. Apelanta contestatoare nu a negat absența sa la instanța de judecată la termenele menționate și nici împrejurarea că nu a formulat concluzii scrise, însă a menționat că dosarul nr._ al Judecătoriei Slatina a fost preluat după revenirea din concediu de maternitate, într-un stadiu procesual avansat, în care probele fuseseră discutate în contradictoriu și încuviințate, și în care societatea intimată își formulase deja toate apărările, expuse prin intermediul notelor scrise depuse la termenul din 15.03.2013.
Răspunderea disciplinară este definită ca fiind aceea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, prin care este sancționată săvârșirea de fapte de încălcare cu vinovăție de către un salariat a normelor legale, a regulamentului intern, a contractului individual și/ sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici, calificate de lege ca fiind abateri disciplinare.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare, se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite săvârșită de salariat cu vinovăție, în legătură cu munca, un rezultat păgubitor produs angajatorului și legătura de cauzalitatea între faptă și rezultat.
Condiția esențială pentru antrenarea acestei forme de răspundere este existența unei fapte ilicite, care constă, potrivit art. 247 alin.2 din Codul Muncii, în încălcarea normelor legale, regulamentului intern, a contractului individual și/ sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici.
Individualizarea sancțiunii este prerogativa angajatorului, care în raport de următoarele elemente: împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție a salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu și eventualele sancțiuni suferite anterior de salariat, procedează la stabilirea uneia din sancțiunile disciplinare, în raport de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite.
Ceea ce se impută contestatoarei este aceea că, având funcția de consilier juridic în cadrul intimatei, a lipsit în mod nejustificat la termenul 21.06.2013, când dosarul penal nr._ al Judecătoriei Slatina, în care societatea asigurătoare avea calitatea de pârât, a rămas în pronunțare, și nu și-a îndeplinit obligația de a depune concluzii scrise pentru acest termenele ulterioare acordate de instanță în acest scop, din 28.06.2013 și 3.07.2013.
În speță, prin motivele de apel, salariata nu a contestat faptul că a săvârșit o abatere disciplinară, însă a susținut că maniera de individualizare a sancțiunii disciplinare, astfel cum a fost înlocuită de prima instanță, constând în reducerea salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni, nu este proporțională cu criteriile prevăzute de art. 250 Codul muncii, solicitând aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, și anume avertismentul.
Intimata a arătat că faptele salariatei demonstrează o sfidare evidentă a obligațiilor din fișa postului și din regulamentul intern al angajatorului, fiind de o gravitate crescută, astfel că individualizarea sancțiunii făcută de angajator, constând în desfacerea disciplinară a contractului de muncă, respectă criteriile prevăzute de art. 250 codul Muncii.
Curtea apreciază că Tribunalul a făcut o justă apreciere a criteriilor menționate în art. 250 Codul Muncii.
Astfel, reține că, deși potrivit fișei postului( cap. 2,lit. f, g, j), a regulamentului de ordine interioară( pct.6.12.1și 6.12.2), a notei interne nr._/25.01.2012, precum și a dispozițiilor Legii 514/2004, în calitate de jurist, avea obligația de a se prezenta la termenele de judecată și a susține cu competență punctul de vedere al angajatorului, contestatoarea a lipsit de la judecarea cauzei la termenul 21.06 2012- când dosarul a rămas în pronunțare - fără a justifica într-un mod rezonabil absența sa. Explicațiile date de contestatoare, cu ocazia cercetării prealabile disciplinare, în sensul că ar fi estimat în mod eronat durata ședinței, motiv pentru care a ajuns după sfârșitul acesteia, nu pot fi primite, obligația participanților la proces fiind aceea de a fi prezenți în sala de judecată la ora menționată în cuprinsul citației.
Totodată, deși instanța a amânat pronunțarea la data de 28.06.2013, și ulterior la 3.07.2013, în scopul ca părțile să depună concluzii scrise, contestatoarea a ignorat să uzeze de această posibilitate.
Este adevărat că la dosarul cauzei erau deja depuse note scrise prin care societatea și-a exprimat punctul de vedere și și-a expus apărările, însă acest aspect nu este de natură să o exonereze pe contestatoare de obligația de a reprezenta angajatorul in instanță, de a pune concluzii orale, în cadrul cărora să sublinieze aspectele esențiale pe care se grefează apărarea sa, aceasta fiind una din îndatoririle principale ale unui jurist într-o cauză dedusă judecății.
Susținerile contestatoarei privind împrejurarea că în dosarul penal nr._ al Judecătoriei Slatina, societatea nu fusese reprezentată în instanță nici anterior, la 8 termene de judecată, în perioada în care raporturile de muncă ale contestatoarei fuseseră suspendate, nu poate constitui o circumstanță in favoarea sa, salariații având obligația să respecte disciplina în muncă și obligațiile instituite în sarcina lor, pe care si le-au asumat prin semnarea contractului individual de muncă.
Cât privește soluția pronunțată prin sentința penală nr. 587/3.07.2013, în dosarul nr._, prin care societatea angajatoare a fost obligată la plata de daune materiale în cuantum de 7500 lei și la daune morale în cuantum de 100.000 euro, aceasta nu poate fi imputată juristului părții care a pierdut procesul, câtă vreme obligațiile acestuia sunt de diligență, și nu de mijloace. Punctul de vedere al asigurătorului, în sensul că daunele morale nu sunt acoperite de contractul de asigurarea de malpraxis, a fost expus prin „ notele scrise” depuse la instanță la data de 14.03.2013( fila 76, dosar Tribunal). Deși acest act procedural a fost întocmit de alt jurist al societății, a fost depus la dosarul cauzei, iar absența susținerii acestei apărări prin concluziile pe fond, oral sau în scris, nu poate fi considerată relevantă pentru soluția adoptată în dosarul penal.
Este de reținut că a fost exercitată calea de atac împotriva acestei hotărâri, contestatoarea îndeplinindu-și această obligație, și că în recurs sentința penală nr. 587/3.07.2013 a Judecătoriei Slatina, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, însă argumentele care au fundamentat această decizie nu au legătură cu criticile formulate de societatea de asigurare. Cu toate acestea, cum hotărârea casată nu are nicio putere, nu se poate reține că angajatorului i s-a produs un rezultat păgubitor și că între fapta angajatului și acesta ar exista o legătură de cauzalitate, astfel că aceste criterii legale de individualizare a sancțiunii disciplinare nu pot susține aplicarea sancțiunii disciplinare cea mai gravă.
Celelalte două criterii menționate de lege, și anume comportarea generală la serviciu și eventualele sancțiuni disciplinare aplicate anterior angajatului pledează pentru soluția adoptată de Tribunal, constând în aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, câtă vreme nu s-a făcut dovada că angajata ar fi avut un comportament necorespunzător în relațiile de serviciu sau că ar mai fi fost anterior sancționată disciplinar. . Nu rezultă din niciun act intern al societății că angajata ar fi avut o conduită inadecvată sau că ar fi perturbat desfășurarea normală a activității angajatorului, susținerea intimatei privind o pretinsă sancționare în anul 2005 nu au fost dovedite, și oricum, ar fi intervenit radierea de drept.
Prin urmare, Curtea apreciază că abaterea disciplinară săvârșită de salariată nu este de o gravitate extremă, de natură să justifice aplicarea celei mai aspre sancțiuni, și anume încetarea contractului de muncă prin voința unilaterală a angajatorului, însă nici nu se impune nici aplicarea sancțiunii cea mai ușoară, a avertismentului, având în vedere caracterul repetat al omisiunii contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile profesionale.
Înlocuirea sancțiunii disciplinare cea mai gravă, constând în desfacerea disciplinară a contractului de muncă, aplicată de angajator, cu sancțiunea disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10%, pe o perioadă de 3 luni, respectă criteriul proporționalității, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică.
Este nefondată și critica formulată de apelanta contestatoare privind obligarea intimatei la plata parțială a cheltuielilor de judecată la prima instanță. Soluția adoptată sub aspectul capătului de cerere principal, aceea de admitere în parte, a determinat, în raport de dispozițiile art. 453 alin.2 Cod pr. civ., acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea contestatoarei, proporțional cu pretențiile admise.
Acestea sunt considerentele comune în baza cărora Curtea apreciază că sunt neîntemeiate criticile formulate de ambele părți, urmând ca, potrivit art. 480 alin.2 Cod pr. civ., ambele apeluri să se respingă ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate apelurile declarate de contestatoarea O. M. C. și pârâta . SA București, împotriva sentinței civile nr. 852/16.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ .
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 09.12.2014
Președinte, Judecător,
O. C. G. M. P.
Grefier,
I. B.
Red. jud. OCG /10.12.2014
Tehn. red. IB / 4 ex
Jud. fond AC Tițoiu
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
