Obligaţie de a face. Decizia nr. 895/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 895/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 2282/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 895/2013
Ședința publică de la 12 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător G. P.
Judecător N. C. M.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursul declarat de recurenta S. de T. Feroviar de Călători Iași din cadrul Societății Naționale de T. Feroviar de Călători ""CFR Călători"" SA împotriva sentinței civile nr.877/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați fiind A. M. și S. Națională de T. Feroviar de Călători ""CFR Călători"" SA București.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat T. M. pentru intimata A. M., lipsă fiind reprezentanții recurentei și ai intimatei SNTFC CFR Călători SA București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că este primul termen de judecată.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat T. M. depune la dosar împuternicire avocațială pentru intimata A. M. și adeverința de salariat a acestuia.
Instanța, având în vedere că în cauză se solicită aplicarea Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 și în anul 2011, contract înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr. 722/03/24.01.2008 și având in vedere că recurenta a invocat un act adițional prin care a fost modificat Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, referitor la aplicarea dispozițiilor care reglementează salariul suplimentar în anul 2012; - considerând că este necesar pentru soluționarea cauzei de a se depune la dosar relații de la Ministerul Muncii, pentru a se vedea dacă acest contract a fost denunțat de una dintre părțile contractante, de către cine și la ce dată a fost denunțat;- având în vedere faptul că pe rolul acestei secții, la acest termen, se află un număr de 43 de dosare, toate cu același obiect și că relațiile necesare soluționării cauzei de față sunt înregistrate în dosarele anterioare aflate pe lista de ședință de la acest termen, la pozițiile 4-21, dispune efectuarea de copii de pe relațiile din dosarul_, trimise de SNTFC CFR Călători - S. de T. Feroviar Iași și de Ministerul Muncii, și atașarea acestor copii la dosarele aflate la pozițiile 22-45.
Avocat T. M. precizează că este de acord cu efectuarea acestor copii de pe relațiile depuse la dosarele anterioare aflate pe lista de ședință de la acest termen la pozițiile 4-21 și atașarea acestor copii la dosarele aflate la pozițiile 22-45, a luat cunoștință de aceste înscrisuri și nu mai are alte cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat T. M. consideră că recursul trebuie admis în parte având în vedere precizările formulate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice cu privire la denunțarea Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. transporturi nr.722/2008 de către unul dintre semnatari.
Consideră deasemeni că Tribunalul Iași a soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, fiind vorba de plata unor drepturi salariale.
Concluzionând, apărătorul intimatei solicită admiterea în parte a recursului, fără cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 877 din data de 20.03.2013 a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocata de parata SNTFC „CFR Calatori”SA.
A fost admisă cererea formulată de reclamanta A. M. în contradictoriu cu pârâtele SNTFC „CFR Calatori” cu sediul in București și S. de T. Feroviar de Călători M. Iași cu sediul în Iași.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru 01.01._11, actualizata cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data plății efective precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la momentul nașterii dreptului pana la data plătii efective.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anul 2011 conform art. 43 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010, actualizata cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data plății efective precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la momentul nașterii dreptului până la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut prin acțiunea formulată reclamanta A. M. a chemat în judecată pe pârâtele S. NAȚIONALĂ DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” SA, București și cu S. DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI IAȘI din cadrul SOCIETĂȚII NAȚIONALE DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” SA Iași solicitând obligarea angajatorului la plata sumei de bani reprezentând totalul diferențelor lunare dintre salariul minim pe care era obligată să-l plătească reclamantului în perioada 01 ianuarie 2009 – 31 decembrie 2010 și salariul pe care l-a plătit efectiv în această perioadă, cu toate sporurile, indexările, adaosurile sau indemnizațiile corespunzătoare, valoare actualizată cu indicele de inflație pentru perioada dintre nașterea dreptului și plata efectivă, și să plătească dobânda maximă legală la sumele lunare neplătite, dobândă calculată de la momentele în care angajatorul ar fi trebuit să plătească integral drepturile salariale și până la plata efectivă.
Reclamanta a solicitat și obligarea angajatorului să-i plătească salariul suplimentar pentru anul 2010, calculat pe baza salariului de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în conformitate cu prevederile art. 71 din Contractul Colectiv de munca (CCM) încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valoare actualizată cu indicele de inflație pentru perioada dintre nașterea dreptului și plata efectivă și să plătească dobânda maximă legală la suma neplătită, dobândă calculată de la momentul în care angajatorul ar fi trebuit să plătească acest salariu suplimentar și până la plata efectivă.
De asemenea, a solicitat obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată.
Înmotivarea acțiunii, a arătat că este angajată la S. Națională de T. Feroviar de Călători „CFR CĂLĂTORI” SA cu contract individual de muncă și își desfășoară activitatea în cadrul Sucursalei de T. Feroviar de Călători Iași, unitate care realizează efectiv operațiunea de calculare și plată a salariului.
Potrivit prevederilor art. 41 pct. 3 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722, pentru anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, partea a V-a, nr. 3 din 11.02.2008, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. b din același Contract, „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.”
Așa cum rezultă din Anexa nr. 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722, pentru anii 2008-2010, angajatorului i se aplică acest contract colectiv de muncă, iar reclamanta este îndreptățită să ceară îndeplinirea obligațiilor pe care angajatorul le are față de ea, izvorâte din contractele individuale de muncă și din acest contract colectiv de muncă, având în vedere faptul că, potrivit art. 241 alin. 1 lit. c din vechiul Cod al muncii, „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel” (prevederea exista și în art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996), iar potrivit art. 3 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722, pentru anii 2008-2010, „clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.”
Potrivit art. 238 alin. 1 din vechiul Cod al muncii, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, potrivit art. 238 alin. 2 din vechiul Cod al muncii, „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”, iar potrivit art. 243 alin. 1 „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.”
Reclamanta a precizat că, în cazul de față, angajatorul a calculat drepturile salariale ignorând pragul minim de 700 lei, stabilit în art. 41 pct. 3 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722, pentru anii 2008-2010, luând în considerare valori de 570 lei și 600 lei în perioada 01 ianuarie 2009 – 31 decembrie 2010.
Astfel, a încălcat prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din fostul Cod al muncii.
Actualizarea cu indicele de inflație este firească, pentru ca puterea de cumpărare să nu fie afectată negativ din cauza faptului că angajatorul nu a plătit la timp drepturile salariale, iar aplicarea unei dobânzi este justificată de culpa angajatorului în neexecutarea obligației și de prejudiciul care i-a fost provocat prin întârzierea cu vinovăție a plății, având în vedere faptul că, potrivit art. 161 alin. 4 din vechiul Cod al muncii (art. 166 alin. 4 din actualul Cod al muncii), „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”
Potrivit art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, angajatorul avea obligația să plătească în luna decembrie 2010 un salariu suplimentar, calculat cel puțin la nivelul minim de salarizare, însă nu și-a îndeplinit această obligație.
Având în vedere faptul că executarea acestui contract colectiv este obligatorie, așa cum prevede art. 236 alin. 4 și art. 243 alin. 1 din fostul Cod al muncii, reclamanta a solicitat și în această problemă intervenția instanței de judecată, pentru restabilirea echilibrului între drepturile și obligațiile părților, potrivit legii.
Pentru motivele anterior expuse, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii.
Ulterior, în termen procedural, până la prima zi de înfățișare, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a înțeles să solicite drepturile de care a făcut vorbire în cererea inițială și pentru anul 2011.
SNTFC CFR CĂLĂTORI " SA - S. de T. Feroviar de Călători lași a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune prevăzută de art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii.
A invocat faptul că dreptul reclamantei nu este un drept de natură salarială, ci un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă, cu un regim juridic distinct.
A considerat că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM și, pe cale de consecință, este vorba de un conflict de drepturi, care se prescrie, în raport de prevederile art. 268 alin. (1). lit. e) din Codul muncii, în termen de 6 luni.
Pe fond, pârâta a invocat că reclamanta a solicitat diferența dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei conform art. 41 alin. (3) lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile plătite efectiv pentru perioada 2010-2011.
Conform prevederilor art. 247 din Codul muncii (în prezent abrogat) reiese că ,,în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”, ori, în această situație, nu se poate vorbi de aplicarea contractului colectiv la nivel de ramură.
Orice contract colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, din aplicarea principiului libertății contractuale, el reprezentând legea părților, iar din examinarea CCM la nivel de unitate se constată că drepturile sub forma sporurilor minime ce urmează a fi acordate salariaților nu sunt inferioare celor stabilite la nivel de ramură.
Textul art. 238 din Codul muncii a avut un caracter de protecție a salariaților, stabilind limitele negocierii colective, însă nu a impus sub nici o formă preluarea in integrum în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior a clauzelor CCM stabilite la nivel superior, dispozițiile art. 236 alin. 3 (nerepublicat) lăsând libertatea părților pentru negocierea clauzelor, iar în situația în care există contract la nivel de unitate nu se poate vorbi de aplicarea contractului încheiat la nivel de ramură. Astfel, nu se pot combina dispoziții din cele două contracte colective de muncă, dispoziții care sunt mai favorabile reclamantei, doar pentru ca aceasta să-și vadă dreptul realizat.
În cauza de față, a susținut pârâta, nu există nici o împrejurare externă care face imposibilă executarea CCM încheiat la nivel de angajator și care să pună în umbra caracterul normativ al contractului colectiv, astfel ca solicitările reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 41 al. (3) lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, nu sunt întemeiate.
A mai susținut pârâta că anexele nr. I la CCM la nivel de unitate care stabilesc cuantumul salariului brut (încheiate la nivelul C.F.R. Călători S.A. și modificate corespunzător prin acte adiționale, anexe însușite de Sindicatul al cărui membru este reclamanta), s-au aplicat astfel: până la data de 01.03.2008, clasa 1 de salarizare a fost stabilită la valoarea de 407 lei brut; pe perioada 01.03._08, părțile semnatare au convenit modificarea salariului la 500 lei brut, prin actul adițional nr._/26.03.2008; pe perioada 01.07._09, prin actul adițional nr._/26.03.2008, părțile semnatare au convenit la modificarea salariului de bază corespunzător clasei I de salarizare la 540 lei; pe perioada 04.06._11, conform actului adițional nr. 1708/21.04.2010, anexa nr. l la CCM 2009-2010 s-a modificat din nou de către părți, salariul de bază brut fiind stabilit la 600 lei; pe perioada 24.03._12, CCM înregistrat cu nr. 43/24.03.2011 nu s-a modificat de către părțile semnatare, salariul de bază brut fiind stabilit tot la 600 lei.
Până la apariția acestui litigiu, reclamanta, membră de sindicat, a fost participantă la negocierile produse și nu a solicitat preluarea prevederilor art. 41 alin (3) lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi.
A mai susținut pârâta că, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (I) lit. d) din Codul muncii republicat ,,cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toata durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Ori, Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2007-2008, încheiat la nivelul C.F.R. Călători S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.S.S.F.M.B. sub nr. 1625 din 29.03.2007, s-a aplicat pentru perioada 29.03._09, iar Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.F.R. Călători S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2572/04.06.2009 s-a aplicat pentru perioada 04.06.2009 până la 31.01.2011.
A considerat pârâta că, raportat dispozițiilor Codului muncii enunțate, cererea reclamantei ar fi fost întemeiată dacă ar solicita salarizarea prevăzută în Anexa nr. I la contractele colective de muncă încheiate la nivelul C.F.R. Călători pe anii 2007-2008 și 2009-2010 pe durata valabilității acestora, ori, la momentul introducerii acțiunii (07.09.2012), au expirat atât Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2008, cât și Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și 2010-2011.
Ca atare, față de prevederile art. 268 alin. (I) lit. d) din Codul muncii republicat, solicitarea privitoare la înlocuirea dispozițiilor prevăzute în Anexa nr. I la Contractele Colective de Muncă încheiate la nivelul C.F.R. Călători pe anii 2007-2008, 2009-2010 și 2010 -2011 cu dispozițiile mai favorabile ale art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi este neîntemeiată.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu exista încheiat contract colectiv de muncă.
De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul muncii dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atât timp cât pentru perioada 01.01._09, au existat încheiate la nivel de unitate contracte colective de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, a considerat pârâta că obligarea la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.
A arătat că, în Anexa nr. I la CCM încheiat la nivelul C.F.R. Călători S.A pentru anii 2007-2008, clasa I de salarizare a fost stabilită astfel: până la 01.03.2008 la valoarea de 407 lei brut, iar prin actul adițional nr. 1753 din 26.03.2008, părțile semnatare au convenit modificarea nivelului clasei 1 de salarizare astfel: 500 de lei brut pentru perioada 01.03._08, respectiv 540 de lei brut pentru perioada 01.07._09.
Pentru perioada 01.03._09, la nivelul C.F.R. nu a existat încheiat contract colectiv de muncă, aplicându-se astfel, raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul imediat superior, respectiv prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, valabil de la data înregistrării, respectiv 28.12.2006, până la 31 ianuarie 2011.
Astfel, conform actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar înregistrat la M.M.F.F.S.-D.D.S.R.P. cu nr. 370 din 20.06.2008, clasa 1 de salarizare a fost la nivelul de 570 de lei, cu aplicare de la 01.07.2008.
Pentru perioada 04.06._11 la nivelul C.F.R. Călători S.A. s-a încheiat Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat la M.M.F.P.S.-D.M.P.S. sub nr. 2572/04.06.2009. În conformitate cu Anexa nr. 1 la contract, nivelul clasei I de salarizare a fost stabilit la valoarea de 570 de lei brut, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708 din 21.04.2010, Anexa nr. 1 s-a modificat, iar nivelul clasei I de salarizare a fost stabilit la 600 de lei brut. A precizat că, pentru fiecare modificare a salariului de bază, reclamanta a semnat acte adiționale
În concluzie, față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii republicat, pârâta a susținut că solicitarea cu privire la aplicarea art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este neîntemeiată.
Referitor la cererea de acordare a salariului suplimentar aferent anului 2010, pârâta a solicitat respingerea acesteia, invocând prevederile art. 32 alin. (1) și (3) din Contractele colective de muncă aplicabile pe anii 2009-2011 la nivelul C.F.R. Călători: "Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cit salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar."
Enunțând prevederile art. 982 și art. 983 din Codul civil, a concluzionat pârâta că art. 32 alin. (1) și (3) din contractele colective de muncă aplicabile pe anii 2007-2010 la nivelul C.F.R. Călători și prevederile din anexa nr. 6 la aceste contracte, trebuie interpretate și aplicate în sensul că salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă față de criteriile menționate în anexa nr. 6 la contracte, sub condiția ca societatea să fi avut în anul 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Pârâta a precizat faptul că această condiție nu a putut fi îndeplinită deoarece, fiind o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și prevederilor O.U.G. nr.79/2008, avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2000-2011, aprobate prin acte normative, iar fundamentarea fondului de salariu s-a făcut pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut, și care nu putea fi mai mare decât indicele productivității muncii.
Pârâta a solicitat respingerea cererii privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010 ca nefondată și pentru considerentul că, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. a) din OUG nr. 79/2008, coroborate cu art. 15 alin.(I) din O.U.G nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Ori, pe anul 2009, nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli.
De asemenea, a susținut că în execuția BVC în anul 2009 a fost înregistrată o pierdere în valoare de 210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de 535.423,74 mii lei.
În subsidiar, a făcut precizarea că, în măsura în care societatea ar fi avut venituri, respectiv profit pentru constituirea fondului necesar acordării salariilor suplimentare, salariații ar fi beneficiat de aceste drepturi numai după îndeplinirea condițiilor prevăzute în anexa nr. 6 la CCM 2009-2010 și dacă ar fi lucrat un an calendaristic, conform prevederilor art. 32 alin. l.
A mai susținut pârâta că, potrivit actului adițional nr. 1708/21.04.2010, părțile semnatare ale CCM 2009/2010 au negociat prevederile art. 32 (1) și (2), în sensul că nu se aplică în anul 2010, urmând să se aplice începând cu data 01.01.2011, iar dreptul salariaților de a beneficia de salariul suplimentar pe anul 2010 s-a născut la data de 01.01.2010.
În concluzie, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În baza probatoriului administrat prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat recalcularea și obligarea pârâtei să-i plătească drepturile salariale la care ar fi avut dreptul începând cu 01.01.2009, pornind de la salariul minim brut de 700 lei (RON), așa cum este prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010 și la plata salariului suplimentar pentru anul 2010, calculat pe baza salariului de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă (2010), în conformitate cu prevederile art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă (CCM) încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar
Conform dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate, ca în cazul de față.
Față de aceste prevederi, tribunalul a reținut că prezenta acțiune este formulată în termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta a fost angajata pârâtelor în perioada 01.01._11, perioadă pentru care se solicită drepturile salariale care fac obiectul prezentei acțiuni, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus în copie la dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 ,,Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 2 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi, între alte venituri cuvenite salariaților este inclus și al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor.
De asemenea, alin. 3 al art. 43 din acest CCM prevede că, la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu se stabilesc în funcție de posibilități, printr-un Regulament aprobat în acest sens de către Comisia paritară din unitatea respectivă.
Pârâtele nu au dovedit faptul că au aplicat aceste prevederi contractuale în unitate, dimpotrivă argumentează că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010: ,,(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege. (3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâtele nu au respectat obligațiile contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate să prevadă, sub sancțiunea neluării în seamă, drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de muncă (CCM) încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
În ceea ce privește invocarea dispozițiile art. 268 lit. d) Codul muncii, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, prima instanță a constatat că astfel de prevederi legale se aplică numai în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Conform dispozițiilor art. 4 alin. 1 din CCM unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, acest contract se aplică începând cu data de 01.01.2006, până la 31.12.2010 inclusiv. Potrivit dispozițiilor alin. 2 al aceluiași articol, dacă nici una dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni.
În cauză nu s-a dovedit faptul că a fost denunțat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, și nici că s-a încheiat alt contract colectiv de muncă la nivel de R. Transporturi.
Pârâtele nu au acordat și nu au plătit reclamantei drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora ,,angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii potrivit cărora ,,contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel, a produs reclamantei un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din Codul muncii, potrivit cărora "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".
Potrivit dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, nici măcar salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 132 alin. 4 din Legea dialogului social nr. 62/2011, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.
Având în vedere că, prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamanta a suferit un prejudiciu constând, pe de o parte, în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale, dar și în lipsa de folosință a sumelor cuvenite, tribunalul a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, precum și cu dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Față de cele arătate, prima instanță a admis cererea reclamantei conform dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SNTFC „CFR Călători” SA - S. de T. Feroviar de Călători Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține recurenta că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care sunt aplicabile prevederile art. 286 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora termenul de prescripție - în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat - este de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune.
Ori, în speță, acțiunea a fost formulată la data de 02.08.2011, reclamanta pretinzând acordarea drepturilor bănești pentru perioada 01.01._11.
Având în vedere faptul că drepturile solicitate sunt drepturi cu caracter patrimonial, față de prevederile art. 2501 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 2517 și 2552 din Codul civil, rezultă faptul că pentru perioada 01.01.2009 până la 01.08.2009, dreptul material la acțiune al reclamantei privitor la acordarea drepturilor bănești solicitate pentru această perioada s-a prescris la data de 02.08.2012.
De asemenea, susține recurenta, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constituie temei de drept în susținerea pretențiilor reclamantei, întrucât la nivelul unității s-a încheiat un contract colectiv, modificat ulterior prin acte adiționale, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamantei.
Ori, din momentul în care sindicatele au reprezentat salariatul în negocierile contractului colectiv de muncă, este obligat să respecte înțelegerile pe care acestea le-au încheiat în numele lui.
În plus, consideră recurenta, raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incubă doar în cazul în care la nivel de angajator nu exista încheiat contract colectiv de muncă. Invocă în acest sens dispozițiile art. 37 din Codul muncii, care dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă", precum și ale art. 236 alin. (4) din Codul muncii, conform cărora ,,contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.""
Din acest text rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Susține recurenta că un contract colectiv de muncă devine inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, ori negocierea de drepturi bănești, așa cum sunt aceste diferențe salariale, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plată.
Mai mult, recurenta apreciază că actul colectiv încheiat la nivel de ramură transporturi și-a produs efecte până la data de 31.12.2010, chiar dacă în art. 4 din contract se prevede că dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.
Astfel, conform art. 33 din Legea 130/1996 (aplicabilă în perioada de până la 12.05.2011), contractul colectiv de muncă încetează la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia. Pentru ca actul să-și fi produs efectele și după 31.12.2010, trebuia ca părțile contractante să fi convenit prelungirea aplicării acestuia prin încheierea unui act adițional, nefiind posibilă o prelungire tacită.
Susține recurenta că părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 și 2011 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi, astfel încât instanța era ținută să analizeze cererea reclamantei prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor.
În conformitate cu Anexa nr. 1 la contractul SNTFC ,,CFR Călători” SA, nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 570 de lei brut, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708 din 21.04.2010, Anexa nr. 1 s-a modificat, iar nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 de lei brut.
Pentru fiecare modificare a salariului de bază, reclamanta a semnat acte adiționale la contractele individuale de muncă, în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de bază minim brut la SNTFC ,,CFR Călători” SA.
De asemenea, apreciază recurenta că, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, nu ar putea fi obligată să acorde aceste diferențe salariale, întrucât nu existau fonduri pentru acordarea lor, iar prin prevederile art. 6 din O.U.G. nr.79/2008 s-a prevăzut obligativitatea aprobării prin act normativa bugetului de venituri și cheltuieli al societăților cu capital majoritar de stat, cât și al filialeloracestora.
Referitor la plata dobânzii legale BNR la sumele reprezentând drepturi bănești de la data scadenței și până la plata efectivă, solicită recurenta a se reține că, potrivit disp. art. 2 din O.G. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, în speța de față fiind vorba de CCM unic la nivel de ramură.
Referitor la acordarea cumulată a inflației și dobânzii legale, recurenta consideră că este nefondată întrucât, potrivit practicii de casare (ex. Decizia nr. 1653/15.12.2009 a Curții de Apel Suceava), nu este admisibil cumulul respectiv, deoarece cuantumul actualizării în funcție de inflație este inclus în cel al dobânzii și ar însemna să se repare de două ori același prejudiciu.
De asemenea, susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a acordat salariul suplimentar aferent anului 2011 conform prevederilor art. 43 alin 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură, reiterând împrejurarea că acesta nu și-a mai produs efectele după data de 31.12.2010.
Mai mult, consideră recurenta, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constituie temei de drept în susținerea pretențiilor reclamantei întrucât la nivelul unității a fost încheiat un contract colectiv modificat ulterior prin acte adiționale, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părți. Ori, înconformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (l) și (3) din contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pe anii 2009-2011, salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă în raport de criteriile menționate în anexa nr. 6 la contracte, sub condiția ca societatea să fi avut în anii 2010 și 2011 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Însă, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate nu a putut fi îndeplinită, deoarece, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și O.U.G. nr. 79/2008, avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008 - 2010, aprobate prin acte normative, iar fundamentarea fondului de salariu s-a făcut pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut, și care nu putea fi mai mare decât indicele productivității muncii.
În plus, susține recurenta, conform actului adițional nr. 1708/21.04.2010, părțile semnatare ale CCM 2009/2010 au negociat prevederile art. 32 (1) și (2), astfel că aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând să se aplice începând cu data 01.01.2011.
De asemenea, în CCM 2011/2012 părțile semnatare au stabilit că, începând cu data înregistrării contractului colectiv de muncă (24.03.2011) prevederile prevăzute în art. 109 (aici fiind și art. 32) nu se aplică, urmând ca acestea să se aplice începând cu 23.03.2012.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ.
Intimata nu a formulat întâmpinare; a depus adeverință privind calitatea de salariat în perioada 2008-2011.
În recurs s-au solicitat din oficiu relații de la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice privind aplicabilitatea CCM la nivel de ramură transporturi după data de 31.12.2010, precum și de la SNTFC „CFR Călători” SA - S. de T. Feroviar de Călători Iași privind dispozițiile incidente ale CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de pârâta SNTFC „CFR Călători” SA - S. de T. Feroviar de Călători Iași este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, se constată că este întemeiată pentru perioada 01.01._09.
Potrivit art. 283 din Codul muncii ,,(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:… c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate...”
În speță, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.01.2009 – 31.12.2011.
Fiind vorba despre diferențe de drepturi salariale, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, așa cum a reținut și prima instanță.
Însă, față de aceste prevederi, în mod greșit tribunalul a reținut că acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care, deși se solicită drepturi salariale începând cu data de 01.01.2009, cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța de fond la data de 02.08.2009 (așa cum rezultă din verificările efectuate în sistemul Ecris pentru dosarul inițial, nr._, din care s-a disjuns prezenta cauză).
Prin urmare, cererea reclamantei privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei este prescrisă extinctiv pentru perioada 01.01._09, prima instanță aplicând greșit prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.
2. În ceea ce privește salariul de bază minim brut în funcție de care să se calculeze drepturile salariale, Curtea reține că, în esență, recurenta a susținut că este aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reprezintă rezultatul negocierii între partenerii sociali, și nu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamanta își fundamentează pretențiile admise de către instanță.
Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimata-reclamantă, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că SNTFC CFR CĂLĂTORI SA, este nominalizată printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentei, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurenta, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Intimata-reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimata-reclamantă putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată.
În ceea ce privește perioada de valabilitate a CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, se reține că, prin art. 4 alin. 1 și 2 din contract, s-a prevăzut perioada de aplicabilitate a acestuia, 01.01._10, precum și posibilitatea prelungirii valabilității, dacă nici una din părți nu a denunțat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Din adresa nr._/828/DDS/04.06.2013 depusă de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – Direcția de Dialog Social, precum și din notificările nr. 283 și 284 din 16.11.2010 adresate Alianței Sindicatelor Transportatorilor din România și Convenției Sindicale Naționale a Transportatorilor din România (semnatare ale contractului) rezultă că CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 a expirat la data de 31.12.2010, întrucât a fost denunțat de una din părțile contractante, Confederația Națională a Patronatului Român, cu mai mult de 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Prin urmare, ulterior datei de 31.12.2010, CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 nu-și mai produce efectele față de salariații recurentei.
Reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din CCM la nivel de ramură, prevederile acestuia au avut efect până la data de 31 decembrie 2011 inclusiv, în mod greșit prima instanță a obligat la plata dreptului rezultat din aplicarea articolul 41 alin. 3 lit. a) pentru perioada 01.01._11.
Susținerea recurentei în sensul că fondul de salarii al companiei a fost limitat, prin raportare la dispozițiile art. 6 din OUG 79/2008 și că, din acest motiv, se află în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, va fi înlăturată cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care avea obligația respectării clauzelor Contractului Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 (înregistrat la Ministerul Muncii sub numărul 722/03/24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial partea a V-a nr. 3 din 11 februarie 2008), care îi impuneau ca bază de negociere a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate prezentul contract colectiv de muncă la nivel de ramură.
În plus, la data încheierii contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi erau în vigoare OUG 81/1997 și OUG nr. 79/2001, astfel încât nu se poate susține intervenirea unor împrejurări legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la încheierea contractului colectiv de muncă, ceea ce ar face ca obligația de plată a salariului de bază minim brut, asumată prin art. 41 alin. 3 lit. a, să nu mai fie susceptibilă de executare.
Prin urmare, pretenția reclamantei de obligare a pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 și drepturile salariale efectiv plătite este întemeiată doar pentru perioada 02.08._10, nu și pentru perioada 01.01._11, când CCM invocat își încetase aplicarea prin denunțarea sa de către una din părțile contractante.
3. În ceea ce privește plata salariului suplimentar pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011, Curtea reține că sunt întemeiate în parte criticile recurentei.
Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 2 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi - reținut de prima instanță ca temei de drept al obligației stabilite în sarcina pârâtelor - între alte venituri cuvenite salariaților este inclus și al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent, ce va fi acordat în primul semestru al anului următor.
De asemenea, alin. 3 al art. 43 din acest contract prevede că, la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia paritară din unitatea respectivă.
Prin urmare Curtea constată că CCM unic la nivel de ramură transporturi stabilește doar cadrul general pentru acordarea salariului suplimentar anual, însă determinarea în concret a condițiilor de acordare este lăsată la latitudinea partenerilor sociali de la nivel de unitate.
Astfel, fundamentul acordării salariului suplimentar nu poate fi constituit de prevederile art. 43 alin 2 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, așa cum greșit a reținut prima instanță.
De altfel, în motivarea acțiunii formulate, reclamanta-intimată a invocat ca și temei de drept al cererii de acordare a salariului suplimentar pe anii 2010-2011 dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, prelungit până la 31.01.2011.
În acest contract, la art. 30 (1) se prevede: „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Ori, același drept este prevăzut și în art. 32 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate SNTFC ,,CFR Călători” SA pe anii 2009-2010, respectiv 2011-2012, potrivit căruia „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Însă, potrivit dispozițiilor art. 109 din actul adițional la Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat la MMFPS - ITM București sub nr. 43/24.03.2011, începând cu data înregistrării contractului colectiv de muncă și până la data de 23.03.2012, prevederile contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic nu se aplică.
Aceasta nu înseamnă că părțile au prevăzut în CCM la nivel de unitate drepturi inferioare celor din CCM la nivel de grup de unități, pentru a fi incidente disp. art. 8 din Legea 130/1996. Dimpotrivă, dreptul la salariul suplimentar prevăzut în CCM la nivel de unitate este identic cu cel prevăzut în CCM la nivel de grup de unități, doar că părțile contractante au stabilit că, în perioada 24.03.2011 - 23.03.2012, prevederile contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic nu se aplică.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii actului adițional menționat anterior), clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Ca atare, dând eficiență autonomiei de voință a partenerilor sociali, Curtea de Apel constată întemeiată pretenția reclamantei de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar doar pentru perioada 01.01.2011 – 23.03.2011, conform art. 32 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010.
4. În ceea ce privește criticile aduse dispoziției de obligare la plata dobânzii legale BNR la sumele reprezentând drepturi bănești de la data scadenței și până la plata efectivă, Curtea de Apel reține că sunt neîntemeiate.
Astfel, actualizarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin aplicarea indexării. Sunt susceptibile de indexare obligațiile pecuniare, întrucât sunt supuse fluctuațiilor monetare. Ori, valoarea nominală a creanței intimatei-reclamante față de recurenta-pârâtă a suferit o diminuare permanentă, prin schimbările intervenite în puterea de cumpărare, începând cu data nașterii dreptului până la data plății efective.
Pe de altă parte, intimata a suferit un prejudiciu și prin nefolosirea sumelor ce nu i-au fost acordate de recurentă, prin eludarea dispozițiilor contractelor colective de muncă, aplicabile fiecărui drept în parte solicitat, motiv pentru care este îndreptățită și la primirea dobânzii legale aferentă sumei de care a fost prejudiciată, până la data plății efective.
În consecință, raportat tuturor considerentelor expuse, constatând incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1, 2 și 3 Cod proc. civ., Curtea de Apel va admite recursul pârâtei și va modifica în parte sentința, în limitele considerentelor expuse, în sensul că va fi respinsă, ca prescrisă extinctiv, cererea privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, pentru perioada 01.01._09; va fi respinsă, ca nefondată, cererea privind diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, pentru perioada 01.01._11, precum și cererea de obligare la plata salariului suplimentar pentru perioada 24.03.2011 – 31.12.2011.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta SNTFC „CFR Calatori”SA - S. de T. Feroviar de Călători Iași împotriva sentinței civile nr. 877 din 20.03.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Obligă pârâtele să plătească reclamantei A. M. diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru 02.08._10, actualizata cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data plății efective precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la momentul nașterii dreptului pana la data plătii efective.
Obligă pârâtele să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru perioada 01.01.2011 – 23.03.2011 conform art. 32 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010, modificat prin actul adițional înregistrat sub nr.1708/21.04.2010, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului pana la data plății efective precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la momentul nașterii dreptului până la data plății efective.
Respinge, ca prescrisă extinctiv, cererea privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, pentru perioada 01.01._09.
Respinge cererea privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, pentru perioada 01.01._11, precum și cererea de obligare la plata salariului suplimentar pentru perioada 24.03._11.
Menține dispozițiile sentinței care nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 12.06.2013.
Președinte, C. B. | Judecător, G. P. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, E. G. |
Red./Tehnored./P.G.
2 ex./ 22.07.2013
Tribuna Iași – A. C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
