Obligaţie de a face. Decizia nr. 1859/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1859/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 4650/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1859/2013
Ședința publică de la 20 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător G. P.
Grefier C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă – obligație de față, privind recursurile declarate de pârâtele SNTFM „CFR MARFĂ” SA – Sucursala M. și SNTFM „CFR MARFĂ” SA București., împotriva sentinței civile nr. 1806/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași și împotriva încheierii nr. 339 din 03.09.2013 a Tribunalului Iași, intimata fiind I. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că este primul termen de judecată, s-a depus întâmpinare ce a fost comunicată, iar prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului de judecată dă citire raportului asupra recursurilor potrivit căruia acestea sunt declarate în termen și motivate.
Instanța, având în vedere că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași cu nr._, disjunsă din dosarul nr._, reclamanta I. I. a chemat în judecată pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala M., solicitând obligarea acestora la plata retroactivă a următoarelor drepturi: diferențe de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010; salariul suplimentar pentru anul 2010 conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil până la 31.01.2011.
Prin cerere completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate prin acțiunea introductivă în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este îndreptățită la plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la salariul minim de 700 lei, deoarece prin disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010, și prin Contractul Colectiv de munca Unic la nivel de Ramura Transportului pe anii 2008-2010 se prevede la articolul 41 alin 3 lit a) ca salarul de baza minim brut de la 1 ianuarie 2008 este de 700 lei, iar la litera b) din același alineat ca părțile vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transportului.
Pe de alta parte, Contractul colectiv de munca la nivel de unitate al SNTFM CFR Marfă SA pe anul 2009-2010 prevede in Anexa 1 ca salariile angajaților se calculează prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la „salariul de baza brut” corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei. Salariul corespunzător clasei 1 de salarizare este însă „salariul de baza brut” de 570 lei. Ulterior, începând cu 21 aprilie 2010, salariul de baza brut a fost stabilit la 600 lei.
Deoarece contractul colectiv la nivel de unitate conține clauze inferioare s-a ajuns la calcularea drepturilor salariale în sume inferioare celor care li s-ar fi cuvenit de drept.
Potrivit disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, valabil până la 31.01.2011 „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie din anul respectiv”.
A precizat reclamanta că și-a întemeiat pretențiile pe disp. art. 71, alin. 2, CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit cu 48 de luni, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008.
Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea excepției prescripției dreptului la acțiune, au menționat prevederile art. 268, alin. 1, lit. e) din C. muncii, conform cărora cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, termen care a fost depășit, reclamanții solicitând drepturi salariale aferente anilor 2009 și 2010.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, au arătat că reclamanții nu au respectat procedura prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, procedură prealabilă stabilită de CCM în vigoare, și nu au sesizat comisia patronat – sindicat în anul 2009 – 2010, încălcând astfel dispozițiile art. 117 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii având în vedere faptul că, pentru perioada în care se solicită diferență de salariu între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură Transporturi, C.F.R. Marfă S.A. a acordat salarii mai mari de 700 lei.
În motivarea poziției lor procesuale, au mai arătat că sunt societăți cu capital de stat, aflate sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008.
Prevederile contractelor de muncă la nivel superior nu își au aplicabilitate, atâta timp cât există încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Mai, mult, la data de 21.04.2010, a fost înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București actul adițional prin care la CCM la nivel de unitate a fost prelungit până la 31.01.2011, art. 30, alin. 1 stabilind că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 1806 din 29.05.2013, Tribunalul Iași „Respinge excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâte.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta I. I. în contradictoriu cu pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, cu sediul în București, Bld D. G., nr. 38, sector 1și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Marfă Iași, cu sediul în Iași, Bld. Socola, nr. 82.
Obligă pârâtele să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar pentru perioada efectiv lucrată în intervalul 1.08._10, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, pentru perioada 1.08._10, actualizata cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective.
Obliga paratele la plata către reclamantă a salariului suplimentar aferent anului 2010.
Respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.”
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
In ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, ce se impune a fi soluționată cu prioritate, fața de prevederile art.137 C.pr.civ: în cazurile în care legea instituie o procedură prealabilă, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea acestei proceduri, contestatorul/reclamantul având obligația de a face dovada parcurgerii ei.
Mai mult, inadmisibilitățile sunt de fapt exemple de excepții procesuale ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor. Deci noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. Astfel, legiuitorul a prevăzut anumite situații în mod expres în care se poate vorbi de excepția inadmisibilității: ordonanța președințială, acțiunea în constatare prevăzută de art.111 C.pr.civ.
Art.6 Convenția EDO garantează dreptul de acces la o instanță în articolul 6 § 1: “Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (...)”. Din aceste considerente, reține instanța faptul că admiterea unei asemenea excepții ar constitui o încălcare a art.6 Cedo, fiind un obstacol de drept, o limitare adusă dreptului de acces la justiție, motiv pentru care va respinge excepția inadmisibilității acțiunii.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța verifică în primul rând natura juridică a drepturilor bănești solicitate prin acțiunea introductivă, raportat la dispozițiile art. 160 C.Muncii conform cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. Sumele solicitate de reclamant au natură juridică salarială, această natură juridică fiind evidentă în cazul diferențelor salariale solicitate la punctul 1 al acțiunii, iar salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv – prevăzut de art. 30 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar – este tot un drept de natură salarială, fiind prevăzut în capitolul privind „Sistemul de Salarizare”. Prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 101 C.pr.civ. și art. 268 al.1 lit. c, respectiv e Codul muncii (forma în vigoare la momentul investirii instanței de judecată de către reclamanți) conform cărora termenul de prescripție este de trei ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială. Raportat la cele mai sus reținute și verificând data promovării acțiunii introductive – 30.08.2012.- instanța a constatat că acțiunea a fost promovată anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, motiv pentru care va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fond, s-a reținut că în perioada de referință ( august 2009 – 31.12.2010), reclamantul a fost în derularea unui contract individual de muncă cu societățile pârâte.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii (forma în vigoare în anul 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Potrivit disp. art. 243 alin. 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
La M.M.F.P.S. – D.M.P.S București a fost înregistrat sub nr. 2584/04.06.2009 contractul colectiv de munca încheiat între S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A și salariați. Potrivit disp. art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 31 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar.
Potrivit actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 124 /22.04.2010 prevederile art.30 alin.1 nu se aplica în anul 2010.
Însă, potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. b) Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Verificând CCM la nivel superior unității, la M.M.S.S.E. – D.L.M. a fost înregistrat sub nr. 2836/28.12.2006, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în Anexa 4 a acestuia, fiind prevăzută și pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A București, ca unitate la care se aplică acest contract. Aplicabilitatea acestui contract a fost prelungită prin Actul Adițional nr. 370/20.06.2008, pentru o perioadă de 48 de luni.
Potrivit disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare, vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie din anul respectiv”.
Deși potrivit art. 272 C. muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, în cauză, pârâtele nu au făcut dovada că munca reclamanților nu ar fi fost ireproșabilă și nici că ar fi achitat salariul suplimentar aferent anului 2010.
Față de aceste considerente, instanța a constatat întemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, contract ce se aplică și la nivelul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008.
Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”.
În consecință, pentru perioada în litigiu 01.08.2009 – 31.12.2010, salariul de bază minim brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011) clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
În apărarea sa, pârâta a invocat dispozițiile sentinței civile nr. 625/M pronunțată la data de 10.05.2012 de Tribunalul B., prin care s-a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivelul pârâtei S.N.T.F.M. CFR MARFĂ SA. Însă cele dispuse prin această sentință profită reclamantului deoarece, fiind constatată nulitatea absolută a unor clauze, acele clauze sunt considerate că nu au existat. Potrivit prevederilor art. 47 C. muncii ( forma în vigoare până la data de 29.04.2011) în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior.
În consecință, în speță sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și că în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010 au fost stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi), motiv pentru care va admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la a-i plăti drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar pentru perioada efectiv lucrată în intervalul 1.08._10, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, pentru perioada 1.08._10.
Actualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale ( diferențe salariale pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010 și salariu suplimentar 2010) cuvenite reclamantului și acordate prin prezenta hotărâre reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare.
Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, instanța va acorda sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației de la data scadenței pana la data plătii efective
Potrivit art. 161 alin.4 din Codul muncii neplata salariului poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului adus salariatului. Conform art. 269 C. muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Totodată, art. 1088 cod civil (forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune) prevede că la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare cuprind dobânda legală care se cuvine creditorului fără ca acesta să fie ținut a justifica vreo pagubă. Pe de altă parte, prin neplata la termen a creanțelor salariale reclamantul a suferit un prejudiciu, această daună putând fi remediată doar prin acordarea de dobândă legală corespunzătoare perioadei în care acesta a fost lipsit de salariul majorat, respectiv de salariu suplimentar.
In baza dispozițiilor legale anterior citate, s-a constatat justificat dreptul reclamantului de a primi daunele interese pentru neplata drepturilor de natură salarială acordate prin prezenta hotărâre sub forma dobânzii legale, calculate de la data scadenței pana la data plătii efective.
Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, se va dispune respingerea motivat de faptul că dovada care a fost prezentată ca înscris care atestă plata, respectiv chitanța, nu are indicat numărul de dosar, respectiv numărul de dosar din care a fost disjunsă prezenta cauză, care să permită verificare faptului că onorariul avocațial a fost încasat pentru asistența juridică acordată în prezentul litigiu.
Reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul acestei sentințe, motivând că, deși a solicitat actualizarea cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective, a salariului suplimentar aferent anului 2010, instanța a omis să menționeze acest aspect în dispozitiv. În drept au fost invocate dispozițiile art. 281 Cod proc. civilă.
Prin încheierea nr. 339/2013, Tribunalul Iași „Admite cererea de îndreptare eroare materială formulată de petentul I. I..
Dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile 1806/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în_, în sensul că alineatul al patrulea al dispozitivului va avea următorul cuprins:
“Obliga paratele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective”, în loc de „Obliga paratele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010”.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala M., solicitând obligarea acestora la plata retroactivă a următoarelor drepturi: diferențe de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramura Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010; salariul suplimentar pentru anul 2010 conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil până la 31.01.2011.
Prin completare la acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate prin acțiunea introductivă în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective.
În urma analizării materialului probator și a textelor legale incidente în cauză, instanța a considerat întemeiate aceste capete de cerere dispunând obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate, dar din conținutul dispozitivului s-a omis să se menționeze pentru cel de la doilea capăt de cerere faptul că salariul suplimentar pentru anul 2010 se acordă actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala M. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, recurenta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala M. susține că, fără temei legal, instanța a acordat drepturile bănești pornind de la minimul de 700 lei prevăzut în CCM la nivel de ramură transporturi, cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CM la nivel de unitate, deși, potrivit sentinței civile nr. 625/M/8.05.2012 a Tribunalului B., s-a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la Contactul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul SNTFM „CFR Marfă” S.A., așa încât societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada solicitată.
În plus, CCM la nivel de ramură transporturi prevede coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, ceea ce ar însemna ca salariații să aibă și venituri mult mai mici. În consecință, raportat și la prevederile art. 37 Codul muncii, atât timp cât a existat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, este evidentă lipsa de temei a cererii.
Mai mult, CFR Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 si HG 311/2010, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
A mai susținut recurenta că, în mod nelegal, instanța de fond a acordat reclamantului salariul suplimentar pe anul 2010, deși aplicabil în speță este CCM la nivel de unitate, acesta reprezentând acordul de voință al părților, care pot conveni suspendarea ori neacordarea unor drepturi pentru anii 2009 și 2010. Astfel, la data de 21.04.2010 a fost înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București, actul adițional prin care CCM la nivel de unitate pentru anul 2009 a fost prelungit până la data de 31.02.2011, în conținutul său prevăzându-se, la art. 30 alin. 1, că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Referitor la plata dobânzii legale, la a cărei plată a fost obligată nelegal, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, în speța de față fiind vorba de CCM în care părțile nu au prevăzut obligația de plată a dobânzii. Nici dispoziția legală, art. 166 Codul muncii, nu prevede expres obligația de a plăti dobânzi.
Acordarea cumulată a actualizării creanței cu rata inflației și a dobânzii legale nu mai este posibilă după . OG nr. 9/2000 sau a OG 13/2000, întrucât ar însemna să se repare de doua ori același prejudiciu.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și art. 3041 Cod proc. civilă, recurenta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. susține, în primul rând, că este criticabil că prima instanță, deși constată intervenția prescripției de 3 ani, o obligă la acordarea diferențelor salariale pentru perioada 1.08.2009-4.09.2009. Prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material și a asimilat aceste ajutoare materiale ca fiind drepturi salariale, ceea ce este o sarcină excesivă impusă angajatorului. În acest sens, redând prevederile art. 159 alin. 1 și art. 236 alin. 1 Codul muncii, recurenta consideră că, pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, legiuitorul a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție, 6 luni, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii.
În mod greșit, instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale, fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 625/M/8.05.2012 a Tribunalului B., prin această soluție fiind acordat reclamanților un salariu mai mic.
O altă critică vizează acordarea salariului suplimentar pe anul 2010, prevăzându-se posibilitatea acordării unui salariu suplimentar și specificându-se una dintre condițiile esențiale pentru acordarea acestuia, obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
De asemenea, este criticabil că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM, considerând că aceasta nu reprezintă o condiție obligatorie, instanța de fond nepronunțându-se asupra excepției inadmisibilității pe anul 2010, referitor la salariul suplimentar.
Menționând deciziile Curții Constituționale nr. 194/2004 și nr. 351/2006, recurenta solicită instanței de recurs, reluând apărările din întâmpinarea depusă la prima instanță, să analizeze legalitatea și temeinicia „pentru toate aspectele fondului cauzei”. În plus, greșit a obligat-o prima instanță și la plata dobânzii legale.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, admiterea excepțiilor și respingerea în tot a acțiunii, cu repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării.
Împotriva încheierii a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod proc. civilă, recurenta pârâtă susține că instanța de fond a admis cererea de îndreptare eroare materială, formulată de reclamantă în temeiul art. 281 alin. 1 Cod proc. civilă, fără a avea în vedere că modificarea solicitată de reclamant vizează o omisiune cu privire la capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum si la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective, a salariului suplimentar aferent anului 2010, aplicabile fiind dispozițiile art. 2812 Cod proc. civilă, sens în care instanța de fond trebuia să analizeze dacă cererea a fost formulată în termen.
Menționând deciziile Curții Constituționale nr. 194/2004 și nr. 351/2006, recurenta susține că greșit a obligat-o prima instanță și la plata dobânzii legale, pretențiile reclamantului nefiind de natură salarială, motive pentru care solicită admiterea recursului și respingerea cererii de îndreptare eroare materială.
Prin întâmpinarea formulată, intimata I. I. a solicitat respingerea recursului împotriva sentinței și a recursului împotriva încheierii, considerând că prima instanță a soluționat corect atât excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității, cât și acordarea drepturilor bănești și a salariului suplimentar aferent anului 2010, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința și încheierea pronunțate de prima instanță, prin prisma criticilor formulate de recurente, Curtea constată următoarele:
Salariul, ca element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă, potrivit art. 159 alin. 1 Codul muncii în vigoare, contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
În prezenta cauză, obiectul primului capăt al cererii de chemare în judecată l-a constituit obligarea recurentelor pârâte la plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data de 1.08.2009. Deși se întemeiază pe contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior, intimata reclamantă nu solicită ajutoare materiale, ci drepturi salariale, deci termenul în care poate fi formulată acțiunea nu este cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cum susține recurenta, ci cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, care are în vedere toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale.
Prin urmare, acțiunea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Cererea de chemare în judecată privind plata diferențelor de drepturi salariale a fost introdusă de intimata reclamantă la data 30.08.2012, așa încât este întemeiată, potrivit art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 1.08._09.
Față de excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, se constată că, potrivit art. 109 alin. 2 Cod proc. civilă, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Or, în cazul unei acțiuni având ca obiect plata unor drepturi salariale, legea nu condiționează sesizarea instanței de judecată de îndeplinirea unei proceduri prealabile. Mai mult, sesizarea comisiei mixte patronat sindicate, invocată de recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A., nici nu are natura juridică a unei proceduri prealabile. Conform clauzelor contractuale, această comisie mixtă are atribuția de a analiza sesizările sindicatelor în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, așa încât excepția „inadmisibilității” acțiunii este vădit neîntemeiată.
Cu privire la temeinicia pretențiilor intimatei reclamante, se reține că, contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost avute în vedere de prima instanță la soluționarea primului capăt al acțiunii, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că recurenta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. este nominalizată în această anexă la poziția 1, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații acesteia, potrivit art. 123 pct. 1 din contract.
Art. 123 pct. 1 din contract, ca și art. 3 alin. 1 din același contract, preiau dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte „pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”, aceste dispoziții instituind o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.
De asemenea, pentru salariații recurentelor produce efecte și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în acest sens fiind dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Intimata reclamantă și-a întemeiat primul capăt al acțiunii pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurente, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (așa cum este contractul colectiv de muncă la nivel de unitate) puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei ori coeficienți de ierarhizare mai mari, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum au procedat recurentele.
În aceste condiții, pot fi aplicate direct prevederile art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data de 30.08.2009, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, este întemeiată. Sub acest aspect, al aplicării directe a unei clauze dintr - un contract colectiv de muncă negociat și încheiat la nivel superior, nu sunt relevante susținerile recurentelor privind constatarea nulității absolute a Anexei 1 la Contactul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul SNTFM „CFR Marfă” S.A., conform sentinței civile nr. 625/M/8.05.2012 a Tribunalului B., monitorizarea lor în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010, aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 si HG 311/2010, ani care au fost încheiați în pierdere.
În ceea ce privește salariul suplimentar pentru anul 2010, se reține că acest drept salarial este prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, invocat de intimată și avut în vedere de prima instanță, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011, dar și în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2009/2010, prelungit prin act adițional până la data de 31.01.2011.
Astfel, art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 prevăd același drept acordat pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, constând în salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Întrucât contractele colective de muncă, încheiate la niveluri diferite, conțin clauze care stabilesc drepturi la același nivel, nu mai apare concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, deci nu mai sunt incidente prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996. Prin urmare, cu privire la salariul suplimentar, față de intimat își produce efectele clauza din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu cea din contractul colectiv de muncă încheiat la un nivel superior - contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, ale cărui efecte și aplicare directă constituie temeiul celui de-al doilea capăt al acțiunii formulate de acesta. Or, potrivit actului adițional la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2009/2010, înregistrat la nr. 1713/21.04.2010, salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010.
În ceea ce privește acordare dobânzii legale, sunt nefondate susținerile recurentelor privind repararea de două ori a aceluiași prejudiciu, prin cumularea inflației cu dobânda legală.
Astfel, atât actualizarea cu rata inflației, cât și dobânda legală, au natura juridică a unor daune interese acordate salariatului potrivit legii, art. 166 alin. 4 Codul muncii, pentru acoperirea prejudiciului suferit prin neplata sau plata cu întârziere a unor drepturi salariale.
Însă, actualizarea cu rata inflației reprezintă o despăgubire compensatorie, acordată pentru a acoperi devalorizarea monedei naționale, în sensul scăderii puterii de cumpărare a aceleiași sume de bani, în timp ce dobânda legală reprezintă o despăgubire moratorie, acordată pentru a acoperi prejudiciul suferit prin plata cu întârziere a unei sume de bani.
În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1, 2 și 3 Cod proc. civilă, se vor admite recursurile și se va modifica în parte sentința, în limitele considerentelor expuse, în sensul că se va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte și se va respinge, ca prescrisă extinctiv, cererea privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, pentru perioada 1.08._09 și, ca neîntemeiată, cererea de obligare la plata salariului suplimentar pentru anul 2010. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește încheierea de îndreptare eroare materială, se constată că alineatul al patrulea al dispozitivului sentinței civile nr. 1806/29.05.2013 a Tribunalului Iași are „cuprinsul” stabilit, irevocabil, prin prezenta hotărâre, în sensul că „respinge, ca neîntemeiată, cererea de obligare la plata salariului suplimentar pentru anul 2010”.
Aplicând greșit dispozițiile art. 281 alin. 1 Cod proc. civilă, potrivit cărora pot fi îndreptate, din oficiu sau la cerere, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri, prima instanță a modificat ea însăși dispozitivul sentinței, obligând din nou pârâtele la plata salariului suplimentar pentru anul 2010, în plus actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective.
Este adevărat că, prin sentință, prima instanță a omis să se pronunțe asupra actualizării cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, precum și asupra plății dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței pana la data plătii efective, însă această omisiune, care privește o cerere accesorie cererii principale de plată a salariului suplimentar aferent anului 2010, nu putea fi îndreptată decât în procedura reglementată de dispozițiile art. 2812 Cod proc. civilă, conform cărora completarea unei hotărâri se poate solicita dacă instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, în același termen în care se putea declara recursul împotriva sentinței.
În consecință, avându-se în vedere și dispozițiile ar. 312 alin. 2 și 3 Cod proc. civilă, se va admite recursul și se va modifica în tot încheierea, în sensul că se va respinge cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele SNTFM „CFR MARFĂ” SA – Sucursala M. și SNTFM „CFR MARFĂ” SA București., împotriva sentinței civile nr. 1806/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâte și, în consecință:
Respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar, inclusiv sporurile de care a beneficiat aceasta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective, pentru perioada 01.08.2009 – 29.08.2009, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge cererea reclamantei privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate ce nu contravin prezentei decizii.
Admite recursul declarat de pârâta SNTFM „CFR MARFĂ” SA București împotriva încheierii nr. 339 din 03.09.2013 a Tribunalului Iași, încheiere pe care o modifică în tot:
Respinge cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20.11.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, G. P. |
Grefier, C.-M. Ș. |
Red./tehnoredactat B.C.
2 ex.14.12.2013
Tribunalul Iași - C. G.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
