Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1068/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1068/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 10696/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1068/2013
Ședința publică de la 04 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte C. B.
Judecător G. P.
Judecător N. C. M.
Grefier C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă – drepturi bănești, privind recursul declarat de recurenta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, împotriva sentinței civile nr. 1362/29.04.2013 a Tribunalului Iași, intimat fiind U. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. I. pentru intimat, lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței că este primul termen de judecată, iar prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului de judecată dă citire raportului asupra recursului, potrivit căruia acesta a fost declarat în termen și motivat.
Avocat B. I. pentru intimat depune la dosar împuternicire avocațială și chitanța nr._ din 04.09.2013, cu care face dovada achitării onorariului de avocat. Învederează instanței că nu are de formulat cereri prealabile, solicitând acordarea cuvântului în dezbateri.
Instanța constată recursul declarat de recurenta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat B. I. pentru intimat solicită respingerea recursului ca nefondat și a se constata că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Solicită a se avea în vedere că hotărârea pronunțată de instanța de fond, precum și acțiunea reclamantului, vizează contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și la nivel de unitate pe anii 2008 - 2010, privind acordarea drepturilor salariale. Solicită obligarea recurentului la plata cheltuitelor de judecată.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._ /14.11.2012, reclamantul U. I. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, solicitând obligarea acesteia la plata:
- drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anilor 2009 și 2010, echivalente clasei I de salarizare;
- drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2009 – 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată;
- sporului pentru condiții speciale pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, de 25% din salariul de bază minim brut, astfel cum este prevăzut de art. 42 alin. 1 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi;
- diferențelor salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei și cele calculate în raport cu salariul de bază de 570 pentru perioada 01.11._10;
De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cu rata inflației și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că este întemeiată cererea privind plata drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, pentru anii 2009 și 2010, având în vedere disp. art. 69 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2008 (nr. 1625/29.03.2007). Acest contract colectiv de muncă a fost valabil până la data de 29.03.2008, conform art. 2, însă a fost prelungit, ulterior acestui termen, până la data de 31.01.2009, aspect ce rezultă din actele adiționale
5241/31.10.2007, 1753/26.03.2008 și 437/30.01.2009. Ulterior acestei perioade a intrat în vigoare CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2572/04.06.2009 (la Direcția de Muncă și Incluziune a mun. București s-a înregistrat sub nr. 1/2450/04.06.2009). În cadrul acestui contract se arată faptul că acest drept se acordă începând cu 01.01.2010 (deci nu și pentru perioada 31.01.2009 – 01.01.2010). Acest contract a fost valabil până la data de 31.01.2011. În ceea ce privește anii 2009 și 2010, a precizat reclamantul că alte instanțe au reținut faptul că, deși CCM la nivel de unitate nu are acoperire pentru perioada 01.03.2009 – 04.06.2009, acest lucru nu are drept consecință inexistența dreptului solicitat. Astfel, contractul colectiv de muncă nr. 2836/2006 încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, a fost modificat prin actul adițional înregistrat la MMFES nr. 370/20.06.2008 (prin care s-a prelungit valabilitatea contractului colectiv de muncă pentru încă 48 de luni), iar din actul adițional înregistrat la MMFES nr. 626/04.01.2011 rezultă că acesta își prelungește valabilitatea până la data de 31.01.2011. În art. 2 din acest contract se prevede că faptul că toate contractele colective de muncă la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract, iar art. 3 prevede faptul că toate clauzele cuprinse în acest act produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de muncă și pentru perioada când – din motive diferite – nu există CCM la nivel de unitate. Art. 27 prevede dreptul salariaților la plata ajutorului de Ziua Feroviarului. În aceste condiții, atât timp cât dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au devenit inferioare celui încheiat la nivel de ramură, a susținut reclamantul că sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, ca lege aplicabilă în cauză, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. În consecință, deși pentru anul 2009 nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, era aplicabil CCM la nivel de ramură, motiv pentru care susține reclamantul că este îndreptățit la plata ajutorului. Pentru anul 2010 dispozițiile actului adițional sunt clare, ajutorul material acordat de Ziua Ceferistului fiind prevăzut chiar la nivelul de unitate.
În ceea ce privește salariul suplimentar pentru anii 2009 – 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației, a susținut reclamantul că acesta este prevăzut în art. 32 alin. 1 din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate. Potrivit art. 33, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din anexa 6”. Astfel, criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, prevăzute în Anexa 6, sunt munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic și lipsa sancțiunilor disciplinare expres prevăzute în contractul de muncă. Din textele enumerate rezultă cu claritate că salariul suplimentar are caracterul unui premiu acordat salariaților pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală. Prin urmare, părțile au înțeles ca salariul suplimentar să facă parte din drepturile salariale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii. Faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul inexistenței dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părți prin clauza contractuală în discuție, astfel încât, în lipsa unei atare hotărâri, se va acorda acest cuantum. De asemenea, a precizat reclamantul că, fiind un drept care are o deplină reglementare legală și contractuală, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care și-a asumat prin negocierea și semnarea CCM aceasta obligație (corelativă dreptului la litigiu). Limitarea acordării drepturilor prevăzute de contractul colectiv de muncă, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre părți. Totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri și cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
În ceea ce privește sporul pentru condiții speciale, a susținut reclamantul că a lucrat la STFC Iași, din cadrul S. CFR C. S.A. Începând cu data de 01.04.2001, locul de muncă a fost încadrat în condiții speciale de muncă, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006. Potrivit art. 41 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi valabil în anii 2008 – 2010, a cărui valabilitate s-a prelungit cu 12 luni, respectiv până la 31.12.2011, pentru activitatea desfășurată în condiții speciale s-a prevăzut acordarea unui spor
pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim
brut al salariatului. Pârâta nu a acordat și nu a plătit sporul pentru condiții speciale de muncă prevăzut CCM Unic la nivel de R. Transporturi, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii, în forma valabila până la data de 18 mai 2011 și în forma valabilă în perioada 18.05.2011 – 31.12.2011, precum și prevederile art. 236 alin. 4 Codul muncii în forma valabilă până la data de 18 mai 2011 și ale art. 229 alin. 4 Codul muncii în forma valabilă în perioada 18.05.2011 – 31.12.2011, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Astfel, a susținut reclamantul că i s-a produs un prejudiciu material constând în contravaloarea sporului pentru condiții speciale de muncă, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere. Având în vedere faptul că, prin neacordarea integrală a drepturilor salariale a suferit un prejudiciu constând, pe de o parte, în contravaloarea sporului, iar pe de altă parte, în devalorizarea monedei naționale și în lipsa de folosință a sumelor cuvenite, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei atât la plata contravalorii sporului pentru condiții speciale, cât și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății respective, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
În ceea ce privește diferențele salariale solicitate, a susținut reclamantul că, în art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transportului pe anii 2008 – 2010 (înregistrat la Ministerul Muncii sub numărul 722/03/24.01.2008), se prevede faptul că salariul de bază minim brut de la 1 ianuarie 2008 este de 700 lei. La lit. b se prevede faptul că părțile vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transportului. Pe de altă parte, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate al CFR C. S.A. pe anul 2009 – 2010 prevede în Anexa 1 că salariile angajaților se calculează prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la „salariul de bază brut” corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei, rezultând nivelul salariului corespunzător a diferite clase de salarizare. Salariul corespunzător clasei 1 de salarizare este însă „salariul de bază brut” de 570 lei. Ulterior, începând cu 1 aprilie 210, prin act adițional, salariul de bază brut a fost stabilit la 600 lei, ca și nivelul salariilor rezultate din aplicarea acestei valori a salariului minim brut. Astfel, angajatorul a acordat salariaților drepturi salariale calculate prin raportare la un salariu de bază brut mai mic decât cel din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, deși legea și contractul colectiv de muncă la nivel superior impuneau respectarea valorii salarului minim brut de la nivel superior de 700 lei „ca bază de negociere”.
Pentru toate aceste motive, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii.
Pârâta S. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând totodată și excepția prescripției dreptului la acțiune.
În motivarea poziției sale procesuale, pârâta a susținut că prima ocazionată de „Ziua Ceferistului” pentru anii 2009-2010 reprezintă un ajutor material, o recompensă acordată în considerarea calității de „ceferist”. Aceste premieri nu sunt drepturi de natură salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă, având un regim juridic distinct. Având în vedere faptul că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea unității angajatoare la respectarea unei clauze din CCM, pârâta a precizat că este un conflict de drepturi care se prescrie în termen de 6 luni. Astfel, raportat la data introducerii acțiunii, rezultă că dreptul material la acțiune privind acordarea premiului anual pentru Ziua Feroviarului este prescris. Mai mult, prin încheierea actului adițional nr. 1708/21.04.2010, părțile semnatare ale CCM 2009/2010 au renegociat prevederile art. 69, astfel că acestea urmau să se aplice începând cu 01.01.2011.
În ceea ce privește salariul suplimentar aferent anilor 2009-2010, a susținut pârâta că această cerere este neîntemeiată. Astfel, în conformitate cu disp. art. 32 alin. 1 și 3 din contractele colective de muncă aplicabile pe anii 2007-2010 la nivelul C.F.R. C. și prevederile din anexa nr. 6 la aceste contracte, salariul suplimentar pentru munca ireproșabilă se acordă față de criteriile menționate în anexa 6 la contracte sub condiția ca societatea să fi avut în anii 2009 și 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu. Or, a precizat pârâta că este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. a din O.U.G. nr. 79/2008 coroborate cu art. 15 alin. l din O.U.G nr. 37/2008. Pentru anul 2009, societății nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli. De asemenea, în proiectul de BVC pe anul 2009, transmis la Ministerul Transporturilor si Infrastructurii, s-a prevăzut, la rubrica aferentă fondului de salarii, o sumă de 456.000 mii lei, în timp ce fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 a fost în valoare de 486.489 mii lei, rezultând o depășire de 30.488 mii lei, fapt ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar. Totodată, în execuția BVC în anul 2009 au fost înregistrate depășiri la cheltuielile materiale cu combustibilul și la cheltuielile cu energia electrică de tracțiune față de prevederile din BVC 2009, cheltuieli strict necesare pentru funcționarea transportului feroviar public de călători. Astfel, societatea a înregistrat în anul 2009 o pierdere în valoare de 210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de 535.423,74 mii lei. În plus, chiar dacă societatea ar fi avut venituri, respectiv profit, pentru constituirea fondului necesar acordării salariilor suplimentare, salariații ar fi beneficiat de aceste drepturi, numai după verificarea îndeplinirii de către aceștia a condițiilor prevăzute în anexa nr. 6 la contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2009 și numai dacă ar fi lucrat un an calendaristic, conform prevederilor art. 32 alin. l. În ceea ce privește anul 2010, a precizat pârâta faptul că, potrivit actului adițional nr. 1708/21.04.2010, părțile semnatare ale CCM 2009/2010 au negociat prevederile art. 32 alin. 1 și 2, astfel că aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând să se aplice începând cu data de 01.01.2011. Pentru aceste motive, pârâta a solicitat respingerea cererii de acordare a salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010.
În ceea ce privește cererea de acordare a sporului de 25% reprezentând spor pentru condiții periculoase, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. În motivarea acestei excepții, pârâta a susținut faptul că dreptul reclamantului nu este un drept de natură salarială, ci un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă, respectiv faptul că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea angajatorului la respectarea unei clauze din contractul colectiv de muncă. Or, în aceste condiții, sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fond, pârâta a susținut că Legea nr. 226/2006 nu reglementează acordarea vreunui spor persoanelor care desfășoară activități în locurile de muncă încadrate în condiții speciale. Reglementările privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale vizează doar posibilitatea pentru asigurații care desfășoară astfel de activități de a beneficia de pensie pentru limita de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare. De asemenea, a susținut pârâta că nici în contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 nu s-a prevăzut acordarea unui spor pentru condiții speciale de muncă. Pârâta a mai precizat și faptul că, în art. 247 Codul muncii (în prezent abrogat), se stipula că „în cazul în care, la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”. Or, în această situație nu se poate vorbi de aplicarea contractului colectiv la nivel de ramură. Art. 238 Codul muncii a avut un caracter de protecție a salariaților, stabilind limitele negocierii colective, însă nu a impus sub nici o formă preluarea în totalitate, în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, a clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, dispozițiile art. 236 alin. 3 (nerepublicat) lăsând libertatea părților pentru negocierea clauzelor. D. în situația în care nu există contract la nivel de unitate, se poate vorbi de aplicarea contractului încheiat la nivel de ramură, neputând fi combinate dispoziții din cele două contracte colective de muncă.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 și drepturile salariale plătite electiv pentru perioada 2010 – 2012, pârâta a solicitat respingerea acesteia. A susținut pârâta că art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. Conform prevederilor art. 247 Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior. Or, în această situație nu se poate vorbi de aplicarea contractului colectiv la nivel de ramură. Art. 238 Codul muncii a avut un caracter de protecție a salariaților, stabilind limitele negocierii colective, însă nu a impus sub nici o formă preluarea în totalitate, în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, a clauzelor contractelor colective de muncă stabilite la nivel superior. Dispozițiile art. 236 alin. 3 lasă libertatea părților pentru negocierea clauzelor, iar în situația în care există contract la nivel de unitate, nu se poate vorbi de aplicarea contractului încheiat la nivel de ramură. Astfel, nu se pot combina dispoziții din cele două contracte colective de muncă, respectiv dispoziții care sunt mai favorabile reclamanților. Mai mult, în speță nu există nici o împrejurare externă care face imposibilă executarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator și care pune în umbră caracterul normativ al contractului colectiv, astfel încât solicitarea reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, este neîntemeiată.
Pârâta a invocat și prevederile art. 268 alin. 1 lit. d Codul Muncii, susținând pentru perioada 01.03.2009 – 03.06.2009 la nivelul CFR nu a existat încheiat contract colectiv de muncă, iar pentru perioada 04.06.2009 – 31.01.2011, s-a aplicat contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010, încheiat la nivelul C.F.R. C. S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2572/04.06.2009. Or, conform actului adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clasa 1 de salarizare a fost la nivelul de 570 de lei, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708 din 21.04.2010 anexa 1 s-a modificat, iar nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 lei brut. Reclamantul a semnat acte adiționale la contractele individuale de muncă în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de bază minim brut la S. „CFR C.” SA.
Pentru toate aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 1362/29.04.2013, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază minim brut, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la plata premiului acordat de „Ziua Ceferiștilor” pentru anii 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective și, în consecință:
A respins cererea formulată de reclamantul U. I. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, având ca obiect obligarea pârâtei la plata premiului acordat de „Ziua Ceferiștilor” pentru anii 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul U. I., cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat B. I. L., cu sediul în Iași, .. 6A, .. A, ., jud. Iași, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, cu sediul în Iași, .. 1, corp B, jud. Iași.
A obligat pârâta să achite reclamantului salariul suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pârâta să achite reclamantului, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, și drepturile salariale efectiv încasate, precum și sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază minim brut, conform art. 42 alin. 1 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capătul de cerere referitor la plata premiului pentru „Ziua Ceferiștilor” pentru anii 2009 și 2010, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contratului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Dispoziția cuprinsă în art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia, altele decât clauzele referitoare la drepturile salariale. În speță, potrivit art. 69 alin. 1 lit. b din contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, pentru Ziua Ceferiștilor se acordă o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Față de prevederile contractului colectiv de muncă, prima instanță a reținut că salariații beneficiază cu ocazia Zilei Ceferiștilor de o premiere, premiere care nu este un drept salarial, ci un ajutor material acordat salariaților. Ca urmare, cererea reclamantului privind plata primei pentru Ziua Ceferiștilor este o cerere întemeiată pe neexecutarea unei clauze a contratului colectiv de muncă, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere data sesizării instanței, 14.11.2012, tribunalul a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamant având ca obiect plata premiului acordat de „Ziua Ceferiștilor” pentru anii 2009 – 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în capătul de cerere privind plata sporului de 25%, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010.
Potrivit disp. art. 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. În consecință, sporul pentru condiții speciale de 25% este un drept de natură salarială. Potrivit disp. art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Or, acest text de lege nu distinge în funcție de izvorul drepturilor salariale solicitate. În aceste condiții, raportat la obiectul acțiunii (plată spor pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010) și la momentul introducerii acțiunii (14.11.2012), față de data scadenței plății drepturilor aferente lunii noiembrie 2009, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată.
Pe fond, prima instanță a reținut că reclamantul U. I. a fost salariatul pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata ajutorului material pentru Ziua Ceferistului pentru anii 2009 și 2010, a salariului suplimentar aferent anilor 2009 – 2010 în funcție de perioada efectiv lucrată, a sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază minim brut prevăzut de art. 42 alin. 1 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, a diferențelor dintre salariile calculate în raport de salariul de bază minim brut lunar de 700 lei și cele calculate în raport de salariul de bază de 570 pentru perioada 01.11._10. De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cu rata inflației și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata ajutorului material acordat cu ocazia „Zilei Ceferiștilor” pentru anii 2009 – 2010, prima instanță a reținut că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a, b și c Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel. Potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996, în vigoare până la data de 13 mai 2011.
S-a mai reținut de către prima instanță că la M.M.S.S.F. a fost înregistrat, sub nr. 2836/20/28.12.2006, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008. Prin actul adițional înregistrat la M.M.F.F.S. – D.D.S.R.P. sub nr. 370/20.06.2008 a fost modificat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungindu-se valabilitatea acestuia încă 48 de luni, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 s-a prelungit valabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 370/20.06.2008, până la data de 31.01.2011. Pe cale de consecință, până la data de 31.01.2011 a fost în vigoare și a produs efecte și contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, modificat și prelungit prin act adițional. Potrivit disp. art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Din cuprinsul anexei nr. 4 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei S. CFR C. S.A.
De asemenea, la M.M.F.P.S. – D.M.P.S. București a fost înregistrat sub nr. 2572/04.06.2009, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010. Potrivit disp. art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 33 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar. De asemenea, în alin. 3 al art. 32 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 se prevede că „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar”.
Având în vedere disp. art. 241 și 243 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 și 2010), precum și prevederile art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, respectiv ale art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional, tribunalul a constatat că reclamantul era îndreptățit să beneficieze în anii 2009 și 2010 de un salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Faptul că prin actul adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010, s-a prevăzut că dispozițiile referitoare la salariul suplimentar nu se aplică în anul 2010, nu prezintă relevanță în cauză. Astfel, potrivit disp. art. 238 alin. 1 Codul muncii (forma în vigoare în anul 2010), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Or, în condițiile în care salariul suplimentar era prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 (art. 30), prelungit prin act adițional, tribunalul a constatat că pentru anul 2010 reclamantul este îndreptățit a beneficia de salariul suplimentar în temeiul acestui contract, contract superior celui încheiat la nivel de unitate.
Potrivit dispozițiilor art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Or, în speță, prima instanță a reținut că pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada achitării către reclamant a salariului suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, prevăzut în art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 și în art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional. Totodată, prima instanță a mai reținut și faptul că pârâta nu a făcut nici dovada că reclamantul s-ar regăsi în situațiile prevăzute în anexa 6 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, situații care exclud acordarea salariului suplimentar.
În consecință, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective. Cât privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că în anul 2009 nu a avut buget de venituri și cheltuieli aprobat, tribunalul a constatat că acestea nu prezintă relevanță în cauză. Astfel, pârâta, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare. În plus, din interpretarea art. 32 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional rezultă că acordarea salariului suplimentar de către pârâtă este o obligație, nefiind relevante susținerile acesteia referitoare la lipsa profitului, respectiv la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, instanța reține că aceasta este întemeiată. Astfel, la M.M.S.S.F. a fost înregistrat, sub nr. 722/03/24.01.2008, contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010. Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din acest contract, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”. Din cuprinsul anexei nr. 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei S. CFR C. S.A.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Potrivit contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost de 570 lei, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010 s-a stabilit că salariul de bază brut lunar corespunzător clasei 1 de salarizare este de 600 lei.
În consecință, prima instanță a reținut că pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Totodată însă, având în vedere disp. art. 238 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 – 2010), s-a reținut de către prima instanță că toate contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
În consecință, raportat și la prevederile art. 238, art. 241 și art. 243 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 – 2010), prima instanță a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010 fiind stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi).
Având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că pârâta nu a calculat și nu a plătit salariatului drepturile salariale solicitate, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază minim brut, conform art. 42 alin. 1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, prima instanță a reținut că și aceasta este întemeiată.
Astfel, în perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, reclamantul a fost angajat pe postul de mecanic locomotivă, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă. De asemenea, tot din cuprinsul carnetului de muncă rezultă că în perioada 01.10.1998 – 01.12.2010 reclamantul a desfășurat activități prevăzute la poziția 7 anexa 1 la Legea nr. 226/2006, în condiții speciale, procent 100%.
Potrivit disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006, „începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1”. În anexa nr. 1, la poziția nr. 7, este menționată „activitatea desfășurată de personalul din siguranța circulației, care îndeplinește funcția de mecanic de locomotivă și automotor, mecanic ajutor și mecanic instructor”.
În art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 sunt prevăzute „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților”, la lit. a fiind prevăzut spor pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază.
Totodată, potrivit art. 20 alin. 1 din contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, „personalul din S. beneficiază, în afara salariului de bază, de sporurile prevăzute în Anexa nr. 5”. Potrivit anexei nr. 5, sporurile de care beneficiază/pot beneficia salariații sunt: spor de vechime în muncă, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare (nocive), spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în cursul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucru sistematic peste programul normal, spor pentru utilizarea cel puțin a unei limbi străine, spor pentru conducerea formației de lucru, spor pentru conducere simplificată, spor pentru activitatea de pază a valorilor bănești, spor pentru salariații care au obținui titlul științific de doctor, spor pentru salariații autorizați pentru controlul ultrasonic.
În consecință, tribunalul a constatat că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 nu s-a prevăzut sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, spor prevăzut însă de contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Având însă în vedere disp. art. 238, art. 241 și art. 243 Codul muncii (forma în vigoare în anii 2009 – 2010), s-a reținut de către prima instanță că, în speță, sunt aplicabile și prevederile art. 42 alin. 1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că angajatorul nu a acordat reclamantului sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata acestui spor pentru perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că obligația de a aplica prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură există doar în situația în care la nivel de unitate nu ar fi încheiat un contract colectiv de muncă, instanța reține că acestea sunt neîntemeiate, neexistând nici o dispoziție legală sau contractuală în acest sens. De asemenea, dispozițiile contractuale menționate nu condiționează acordarea drepturilor solicitate de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator. De altfel, în art. 3 alin. 1 și 3 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 s-a prevăzut că toate „clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora”, iar „în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau a cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În ceea ce privește disp. art. 268 lit. d Codul muncii invocate de către pârâtă, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, prima instanță a reținut că acestea nu prezintă relevanță în cauză, aceste prevederi legale aplicându-se doar în situația în care s-ar fi solicitat constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, prima instanță a reținut că prejudiciul cauzat reclamantului prin neplata drepturilor salariale trebuie acoperit integral. Or, actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamantului cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, tribunalul a acordat sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației.
Raportat tuturor considerentelor expuse, prima instanță a constată că este întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamantul U. I. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. „CFR C.” S.A. – Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași.
În baza disp. art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține, în primul rând, că în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind plata drepturilor bănești reprezentând sporul pentru condiții speciale în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut pentru perioada 01.11._10.
Astfel, susține recurenta, în contractele colective de muncă la nivelul CFR C. S.A. pentru anii 2009-2010 nu se prevede acordarea unui spor pentru condiții speciale de muncă, ci doar acordarea sporului pentru condiții grele de muncă feroviară, a sporului pentru condiții de muncă feroviară, a sporului pentru condiții nocive, a sporului pentru condiții periculoase, etc.
Ori, arată recurenta, potrivit dispozițiilor art. 37 din Codul muncii, drepturile si obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă. Prin urmare, la negocierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2008-2010, reprezentanții salariaților nu au negociat introducerea sporului de condiții speciale.
Consideră recurenta că nu se poate susține că, contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2008-2010 au conținut clauze care au stabilit drepturi la nivel inferior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și nici că reclamantul a beneficiat de astfel de drepturi la nivel inferior, întrucât în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost prevăzute, iar reclamantul a beneficiat de sporurile de condiții grele de muncă feroviară, de condiții periculoase și de condiții nocive, tocmai în considerarea condițiilor concrete în care și-a desfășurat activitatea. Ori, nu se pot acorda cumulativ, pentru aceleași condiții de muncă, și categoriile de sporuri de care a beneficiat reclamantul și sporul de condiții speciale.
Nici Legea nr. 226/2006 nu reglementează acordarea vreunui spor persoanelor care desfășoară activități în locurile de muncă încadrate în condiții speciale, ci vizează doar posibilitatea persoanei ce desfășoară astfel de activități să beneficieze de reducerea vârstei standard de pensionare.
Ori, reclamantul a fost încadrat în condiții speciale de muncă conform Legii nr. 226/2006 începând cu data de 01.04.2001, iar pentru că și-a desfășurat activitatea în aceste condiții a beneficiat de sporurile menționate anterior.
Ca atare, arată recurenta, în mod greșit a fost obligată la plata sporului pentru condiții speciale.
În al doilea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului minim brut stabilit în CCM la nivel de ramură transporturi.
Astfel, arată recurenta, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constituie temei de drept în susținerea pretențiilor reclamantului, întrucât la nivelul unității există încheiat un contract colectiv, modificat ulterior prin acte adiționale, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamantului.
Ori, raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incubă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Mai invocă recurenta că, din aplicarea principiului libertății contractuale, prevăzut în art. 236 alin. 4 Codul muncii, rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Ca urmare, negocierea de drepturi bănești, așa cum sunt diferențele salariale solicitate, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plată.
În plus, reclamantul a semnat acte adiționale la contractele individuale de muncă în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de bază minim brut la S. ,,CFR C." SA.
Având în vedere că solicitările reclamantului se referă la diferența de salariu sau drepturi bănești rezultate prin raportare la salariul minim brut stabilit în CCM la nivel de ramură transporturi, se susține că acestea au fost avute în vedere, nerezultând sume mai mici decât cele rezultate prin aplicarea coeficienților minimi de încadrare asupra sumei de 700 lei.
Ca atare, susține recurenta, față de prevederile art. 268 alin. l lit. d din Codul muncii, solicitările cu privire la aplicarea art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt neîntemeiate.
În al treilea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, fără a reține că, potrivit art. 32 din CCM 2009-2010 ,,din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar".
Ori, în contextul în care unitatea nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare, înregistrând pierderi în anul 2009, precum și plăți restante față de bugetul de stat, etc., nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent anului 2009.
Mai arată recurenta că această clauză contractuală - din veniturile realizate - a fost pusă în acord cu dispozițiile OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plății celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acorda la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, nu au dreptul de a plăti, la finele anului, premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Însă, în anul 2009 unitatea a înregistrat pierderi, nefiind posibilă constituirea fondurilor necesare pentru acordarea acestui drept, motiv pentru care consideră recurenta că solicitarea reclamantului privind plata salariului suplimentar pentru anul 2009 este nefondată.
În plus, susține recurenta, nu este necesar doar ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate în litigiu în cauză, ci trebuie să existe și resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care, în situația de față, nu este îndeplinită.
În al patrulea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010, fără a avea în vedere, în principal, dispoziția convențională expresă, prevăzută prin act adițional, referitoare la inaplicabilitatea prevederii art. 32 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010.
În plus, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 3 din CCM la Nivel de R. Transporturi ,,la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități printr-un regulament aprobat în acest sens de Comisia paritară din unitatea respectivă". Ca atare, rezultă că, potrivit însuși contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, este în sarcina partenerilor sociali de la nivelul unității să stabilească modalitatea de acordare, diminuare sau anulare a salariului suplimentar.
Ori, în condițiile în care, la nivelul unității, partenerii sociali au consimțit la anularea acestui drept salarial în anul 2010, consideră recurenta că pretenția reclamantului este lipsită de temei.
În al cincilea rând, susține recurenta, în mod greșit prima instanță a obligat unitatea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, deoarece complexitatea speței nu justifică această valoare.
Ca atare, solicită cenzurarea cuantumului de 1.500 lei, în sensul diminuării acestuia.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1.Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 din Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că S. CFR C. SA, este nominalizată printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentei, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurenta, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În ceea ce privește diferențele salariale solicitate, intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată.
În ceea ce privește sporul de condiții speciale, intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 42 alin. 1 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurentă, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, în art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 sunt prevăzute „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților”, la lit. a fiind prevăzut spor pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază.
Ori, așa cum recunoaște și recurenta-pârâtă, potrivit art. 20 alin. 1 din contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, „personalul din S. beneficiază, în afara salariului de bază, de sporurile prevăzute în Anexa nr. 5”. Potrivit anexei nr. 5, sporurile de care beneficiază/pot beneficia salariații sunt: spor de vechime în muncă, spor pentru condiții grele de muncă feroviară, spor pentru condiții de muncă feroviară, spor pentru condiții vătămătoare (nocive), spor pentru condiții periculoase, spor pentru timpul lucrat în cursul nopții, spor pentru ore suplimentare, spor pentru lucru sistematic peste programul normal, spor pentru utilizarea cel puțin a unei limbi străine, spor pentru conducerea formației de lucru, spor pentru conducere simplificată, spor pentru activitatea de pază a valorilor bănești, spor pentru salariații care au obținui titlul științific de doctor, spor pentru salariații autorizați pentru controlul ultrasonic.
Însă, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006, „începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1”. În anexa nr. 1, la poziția nr. 7, este menționată „activitatea desfășurată de personalul din siguranța circulației, care îndeplinește funcția de mecanic de locomotivă și automotor, mecanic ajutor și mecanic instructor”. Ori, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, în perioada 01.11.2009 – 26.02.2010, reclamantul a fost angajat pe postul de mecanic locomotivă. De asemenea, tot din cuprinsul carnetului de muncă rezultă că, în perioada 01.10.1998 – 01.12.2010, reclamantul a desfășurat activități prevăzute la poziția 7 anexa 1 la Legea nr. 226/2006, în condiții speciale, procent 100%, așa cum a reținut și prima instanță.
Față de dispozițiile legale menționate anterior, în mod corect tribunalul a obligat unitatea la plata sporului pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază, spor prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, dar neprevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.
Nu se poate vorbi despre cumulul mai multor categorii de sporuri acordate pentru aceleași condiții de muncă, așa cum susține recurenta, deoarece în art. 42 alin. 1 din CCM la nivel de ramură sunt prevăzute, distinct, ca sporuri minime ce se acordă salariaților, atât sporurile pentru condiții grele, periculoase și pentru condiții nocive de muncă – ce au fost preluate în CCM la nivel de unitate și acordate reclamantului -, cât și sporul pentru condiții speciale de 25% din salariul de bază – ce nu a fost preluat în CCM la nivel de unitate și nu a fost acordat reclamantului.
În ceea ce privește incidența disp. art. 268 lit. d Codul muncii invocate de recurentă, în mod corect prima instanță a reținut că nu prezintă relevanță în cauză, aceste prevederi legale aplicându-se doar în situația în care s-ar fi solicitat constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
2. Cât privește temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant privind salariul suplimentar pentru anul 2009, se reține că în mod corect prima instanță a dat eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale stipulate în art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ,,pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar…”.
Din interpretarea sistematică și logică a acestei clauze contractuale, nu rezultă că nașterea dreptului la plata salariului suplimentar ar fi afectată de condiția evocată de către recurentă, anume realizarea veniturilor pentru constituirea fondului necesar. Dimpotrivă, interpretarea corectă a clauzei prevăzută la art. 32 alin. 1 are în vedere – așa cum a reținut și prima instanță – faptul că salariul suplimentar se poate acorda doar salariaților care se încadrează în criteriile prevăzute în anexa 6 la contractul colectiv de muncă, potrivit căreia „de salariul suplimentar nu beneficiază salariații cărora, în cursul anului calendaristic li s-au aplicat repetat sau cumulat una din sancțiunile (…).” Acordarea salariului suplimentar este condiționată deci de conduita salariaților, și nu de performanțele economice ale angajatorului.
Așa cum a reținut și instanța de fond, pârâta - intimată, semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare.
În plus, la data încheierii contractului colectiv de muncă valabil pentru anii 2008 și 2009 era în vigoare OUG 81/1997, astfel încât nu se poate susține intervenirea unor împrejurări legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la încheierea contractului colectiv de muncă, ceea ce ar face ca obligația de plată a salariului suplimentar aferent anului 2009, asumată prin art. 32, să nu mai fie susceptibilă de executare.
Susținerea recurentei în sensul că fondul de salarii al companiei este limitat și că, din acest motiv, se află în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, va fi înlăturată cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care a semnat contractul colectiv de muncă și care și-a asumat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia, inclusiv obligația de a acorda salariul suplimentar.
De asemenea, această clauză din contractul colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei pârâte de acordare a salariului suplimentar, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anului 2009.
În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii condițiilor prevăzute în Anexa 6 din CCM pentru acordarea salariului suplimentar, Curtea reține, așa cum a arătat și prima instanță, că pârâta-recurentă, căreia îi revenea sarcina probei în conformitate cu dispozițiile art. 272 C. muncii, nu a depus vreo dovadă din care să rezulte că reclamantul nu s-ar încadra în criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar.
3. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate la fond, instanța de control judiciar constată că sunt justificate de complexitatea cauzei, raportat la numărul de capete de cerere ale acțiunii formulate, astfel încât nu se impune diminuarea acestora.
Ca urmare, față de toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele invocate, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., Curtea de Apel va respinge recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași și va menține sentința atacată ca fiind temeinică și legală.
În baza disp. art. 316 cu referire la art. 298, art. 274 alin. 1 și 3 Cod proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat (prin reducerea acestuia de la suma de 1000 lei, raportat munca depusă de avocat, respectiv la împrejurarea că nu s-a formulat întâmpinare ori concluzii scrise, iar cauza s-a soluționat la primul termen de judecată în recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de C. "CFR C." S.A. București - Sucursala de Transport Feroviar de C. Iași, împotriva sentinței civile nr. 1362/29.04.2013 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.09.2013.
Președinte, C. B. | Judecător, G. P. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, C.-M. Ș. |
Red./Tehnored. M.N.C.
20.09.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași – C. C. E.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 827/2013.... → |
|---|
