Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 26-06-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 2731/89/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 985/2013
Ședința publică de la 26 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător S. P.
Grefier C. L.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de . V. împotriva sentinței civile nr. 1001/03.07.2012 pronunțată de Tribunalul V., intimată fiind C. C., având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă av. D. G., care depune la dosar împuternicire avocațială pentru intimata C. C., lipsă fiind reprezentantul recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare. Este primul termen de judecată după repunerea cauzei pe rol, urmare suspendării judecății pentru lipsa părților.
De asemenea, din referatul grefierului rezultă că, în conformitate cu art. 98 pct. 6 și art. 99 pct. 1 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, s-a încheiat procesul verbal nr. 16 din 25.06.2013, prin care s-a procedat la înlocuirea d-nei judecător P. G., președintele completului de judecată Conflicte de muncă și Asigurări Sociale – R1 din data de 26.06.2013, care este în imposibilitate de a se prezenta la serviciu, cu judecătorul stabilit prin planificarea de permanență, respectiv P. S..
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care:
Av. D. G. pentru intimata C. C. precizează că nu mai are de formulat cereri prealabile dezbaterilor și nici de depus alte înscrisuri la dosar.
Nemaifiind de depus înscrisuri noi la dosar și nici de formulat cereri prealabile în cauză, curtea acordă cuvântul în dezbateri.
Av. D. G. pentru intimata C. C., având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de . și menținerea soluției date de prima instanță ca fiind temeinică și legală.
În ceea ce privește legalitatea sentinței, consideră că hotărârea este motivată în drept, motiv pentru care solicită înlăturarea susținerilor recurentei privind nemotivarea în drept a sentinței atacate. Susține recurenta ca instanța de fond nu a motivat în considerentele hotărârii care normă de drept este aplicabilă în cauză. Apreciază că forma de exprimare a normelor juridice în general se realizează pe calea actelor normative, în speță, prevederile imperative ale art. 252 din Codul muncii - referitoare la decizia de concediere - reflectând norma juridică la care aceste prevederi se referă, întrucât, între conținutul real al normei juridice și textul în care aceasta este formulată există o deplină concordanță. Astfel, consideră că în cauză se impune o interpretare literală a normei de drept, interpretare ce intervine în cazurile în care textul de lege cuprinde formulări clare, aspect de natură să nu restrângă sau să extindă aplicarea normei interpretate. Prin urmare, solicită înlăturarea susținerilor recurentei cu privire la primul motiv de recurs, hotărârea fiind motivată în drept.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, constând în netemeinicia hotărârii, consideră că în mod greșit recurenta susține că instanța de fond nu a analizat apărările de fond ale acesteia.
În fapt, la data de 12.09.2011 recurenta a emis decizia nr 146 de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu intimata în temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii, decizie împotriva căreia intimata a formulat contestație, solicitând anularea deciziei de concediere, reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii și obligarea societății la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariate ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă în funcția deținută anterior concedierii.
La o dată ulterioară formulării acestei contestații, recurenta a revocat decizia de concediere și a revenit asupra măsurii de desfacere a contractului de muncă încheiat cu intimata, aducând la cunoștința acesteia măsura luată prin adresa nr. 179/13.10.2011. În mod corect instanța de fond a constatat că din întreg probatoriul administrat în cauza rezultă că recurenta nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 247-252 din Codul muncii, dispoziții care impun angajatorului îndeplinirea procedurii prealabile a cercetării disciplinare anterior emiterii deciziei de concediere.
Este nereală susținerea recurentei în sensul că adresa nr. 116/05.08.2011 constituie procedură prealabilă în sensul impus de lege, înscrisul menționat fiind un preaviz prin însuși conținutul său și nu doar prin titulatura sa; el nu reprezintă o convocare a intimatei pentru a lua cunoștință de aspectele cercetate de societate.
Consideră ca instanța de fond a apreciat corect asupra faptului că emiterea deciziei de concediere a intimatei s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative, reținând faptul că decizia de concediere emisă cu nerespectarea prevederilor art. 251 din Codul muncii este nulă absolut, neputând produce efecte juridice.
În ceea ce privește decizia nr. 179/13.10.2011, prin care recurenta a revenit asupra măsurii concedierii, apreciază că instanța s-a pronunțat deja asupra naturii acestui act și a reținut faptul că a fost încheiat pro causa, motiv pentru care nu poate fi considerat o decizie de revocare. Prin urmare, în această fază a judecății, nu se impun discuții asupra autorității de lucru judecat în ceea ce privește decizia de revocare, fiind lipsit de relevanță faptul că această decizie a fost emisă înainte ca termenul pentru atacarea deciziei de concediere să se fi epuizat.
Voința reală a angajatorului este cea exprimată odată cu emiterea deciziei de concediere, actul emis ulterior fiind întocmit, așa cum a arătat anterior, pro causa, neputând fi reținut în acest context că intimata este cea care ar fi acționat cu rea credință.
Depune la dosar concluzii scrise și solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar, reprezentând onorariu de avocat.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art.150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. sub nr._ contestatoarea C. C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata . anularea deciziei de concediere nr. 146/_, reintegrarea în funcția deținută anterior, obligarea la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale, obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 lei.
În motivarea contestației s-a arătat că s-a dispus concedierea pentru comiterea de abateri disciplinare, în condițiile în care și-a respectat întru totul sarcinile de serviciu. A menționat că, sub sancțiunea nulității, concedierea disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile, iar intimata nu a realizat cercetarea disciplinară prealabilă.
Totodată, a arătat că decizia de concediere nu cuprinde descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252 Codul muncii.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației. S-a arătat că intimata și-a reconsiderat poziția și, prin adresa cu nr. 179/13.10.2011, a solicitat contestatoarei să revină la locul de muncă, în baza contractului individual de muncă. Consideră că este lipsit de interes capătul de cerere privind reintegrarea. Referitor la capătul de cerere având ca obiect daune morale, a menționat este formulat cu rea credință.
Prin sentința civilă nr. 2462/17.11.2011, pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, a fost admisă în parte contestația formulată de contestatoarea C. C., în contradictoriu cu intimata ..
Prin aceeași sentință, a fost obligată intimata să achite contestatoarei drepturile salariale indexate și actualizate pentru perioada 12 septembrie 2011 – 19 octombrie 2011 și a fost respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind anularea Deciziei de concediere nr. 146 din 12 septembrie 2011.
Pentru a pronunța această sentință, s-au avut în vedere următoarele:
Contestatoarea a fost angajata intimatei în baza contractului individual de muncă nr. 69/_ .
La data de 12.09.2011 se emite decizia nr. 146 de încetare a contractului individual de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 61 lit. a din Codul muncii.
Revocarea deciziei de concediere este posibilă, angajatorul având posibilitatea să revină asupra măsurii dispuse ceea ce s-a și întâmplat în cauza de față, prin adresa cu nr. 179/_, fiindu-i adusă la cunoștință contestatoarei măsura luată, după cum rezultă din confirmarea de primire de la fila 23 dosar.
Cum decizia nr. 146/12.09.2011 a fost revocată, contestația formulată a rămas fără obiect, instanța neputând analiza un act inexistent.
Prin urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca fiind rămas fără obiect.
În ceea ce privește obligarea la plata drepturilor salariale de la data deciziei de concediere și până la reintegrarea pe postul avut anterior, s-a reținut că prin aceeași adresă i se pune în vedere contestatoarei să se prezinte la serviciu începând cu data de 19.10.2011.
Din procesul verbal încheiat la data de 19.10.2011 rezultă că aceasta nu s-a conformat solicitărilor intimatei, contestatoarea neprezentându-se în vederea reluării raporturilor de muncă.
Prin urmare, intimata nu poate fi obligată la plata drepturilor salariale decât de la data emiterii deciziei (revocarea având drept efect desființarea retroactivă a deciziei, o hotărâte judecătorească ce ar fi anulat decizia de concediere având aceleași efecte ca și decizia de revocare emisă de intimată) și până la data de 19.10.2011, când contestatoarea nu s-a prezentat în vederea reluării activității.
În ceea ce privește daunele, contestatoarea nu a indicat ce natură au acestea, ce suferințe sau ce prejudicii a suferit, urmare a cărei fapte culpabile a angajatorului pentru a se putea analiza temeinicia acestora. În consecință, și acest capăt de cerere urmează a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea C. C., iar prin decizia nr. 2731/28.03.2012, Curtea de Apel Iași a admis recursul, a casat în tot sentința pronunțată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul V..
Cauza a fost înregistrată pentru a fi rejudecată pe rolul Tribunalului V. la data de 15 mai 2012, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1001/03.07.2012, pronunțată în rejudecare, Tribunalul V. a admis în parte contestația formulată de contestatoarea C. C. în contradictoriu cu intimata . V. și, în consecință:
A anulat Decizia nr. 146 din 12.09.2011, emisă de . V., privind concedierea contestatoarei C. C..
A repus părțile în situația anterioară emiterii dispoziției și a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deținut la momentul emiterii deciziei anulate.
A obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedierii - 30.09.2011 și până la data reintegrării efective.
A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Între contestatoarea C. C. și intimata .. V., la data de 20 mai 2011, a fost încheiat pe perioada nedeterminată contractul de muncă înregistrat la I.T.M. sub numărul 69/20.05.2011.
La data de 12 septembrie 2011, intimata a emis decizia nr. 146, prin care a desfăcut contractul individual de muncă al contestatoarei, în temeiul art. 61 litera a coroborat cu art. 264 litera f din Codul muncii.
Ulterior, intimata a emis adresa nr. 179/13.10.2011, prin care a solicitat contestatoarei să se prezinte la serviciu, începând cu data de 19 octombrie 2011, pentru a continua activitatea pe același post.
A reținut prima instanță că, potrivit art. 61 alineat 1 litera a din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară. În acest caz, angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247-252 din Codul muncii.
Conform art. 251 din Codul muncii ,,Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2) În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii. (3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. (4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.”
În cauză, intimata nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile a cercetării disciplinare și nici a convocării contestatoarei, astfel cum stabilește în mod imperativ dispoziția legală anterior enunțată.
Ori, în aceste condiții, decizia emisă cu nerespectarea prevederilor art. 251 din Codul muncii, este nulă absolut, neputând produce efecte juridice.
În ceea ce privește adresa nr. 179 din 13.10.2011, emisă de intimată și depusă în copie la dosar, prin care se invocă de către .. V. că ar fi revenit asupra măsurii concedierii, s-a pronunțat deja instanța de control judiciar în cuprinsul deciziei nr. 590/28.03.2012. Astfel, s-a reținut că această adresă nu poate fi considerată o decizie de revocare, în condițiile în care lipsește cauza, motivele invocate în cuprinsul ei neputând conduce la scopul revocării deciziei de concediere anterioare.
Mai mult, actul juridic de revocare, în baza principiului simetriei actelor juridice, trebuie să aibă aceeași forță juridică ca și actul revocat, respectiv să fie întocmit în formă scrisă și să întrunească toate condițiile de validitate ale oricărui act juridic unilateral.
Regula este că se pot revoca doar actele juridice valabile, iar actele juridice unilaterale sunt irevocabile. În privința deciziei de concediere, neexistând o reglementare specială în legislația muncii, practica judiciară este în sensul că aceasta nu poate fi revocată după momentul comunicării.
S-a constatat, de asemenea, că în recurs s-a depus de către intimată Decizia nr. 179/13.10.2011, prin care se dispune expres revocarea deciziei de concediere nr. 146/12.09.2011 și reintegrarea salariatei pe postul ocupat anterior. În privința acestui înscris, Curtea de Apel Iași s-a pronunțat în sensul că ar constitui un înscris întocmit pro causa, astfel încât nu poate fi luat în considerare.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a admis contestația formulată de contestatoarea C. C. și a anulat Decizia nr. 146/12.09.2011 emisă de intimata .. V..
În baza dispozițiilor art. 80 din Codul muncii, a repus părțile în situația anterioară emiterii deciziei și a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deținut la momentul emiterii deciziei anulate.
De asemenea, a obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata C. C., de la data concedierii și până la data reintegrării efective.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, în cuantum de 50.000 lei, prima instanță a reținut că sarcina probei îi aparține contestatoarei și că acestea nu sunt prezumate, ci trebuie dovedite. Constatând că aceasta nu a făcut dovada prejudiciului moral la care face referire în acțiune, tribunalul a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs . V., prin reprezentant legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține, în primul rând, că hotărârea nu este motivată în drept,încălcându-se astfel prevederile art. 261 al. 1 pct. 5 Cod proc. civ.
Consideră că hotărârile trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de dreptcare au format convingerea instanței pentru a pronunța soluția. În ceea ce privește motivarea în drept, nu este suficient a se copia în dispozitivul hotărârii, textul prevăzut de legiuitor, ci este obligatoriu ca instanța să motiveze în considerente, în mod concret, care normă de drept este aplicabilă în cauza pendinte.
Susține recurenta că instanța a făcut trimitere la disp. art. 251 C. muncii, dispoziții care reglementează obligativitatea cercetării prealabile, însă, în drept, nu a motivat care normă a fost încălcată în raport cu prevederile exprese ale art. 252 C. muncii, referitoare la decizia de concediere.
În al doilea rând, susține recurenta, prima instanță nu a analizat apărările de fond formulate de societate, încălcând și din acest punct de vedere prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ.
Se susține că prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecare prin dec. nr. 590/28.03. 2012 a Curții de Apel Iași, ca urmare a casării în totalitate a sentinței 2462/17.11.2011 pronunțată anterior de Tribunalul V., iar societatea a învederat atât în fața primei instanțe, cât și în recurs, faptul că, datorită deficiențelor înregistrate în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, în intervalul 7 iunie - 5 august 2011, au fost întocmite mai multe referate de către reprezentanții societății, care au fost aduse la cunoștința salariatei, care le-a depus ea însăși la dosarul cauzei, la termenul din 29 februarie 2012. Aceste referate, i-au fost comunicate intimatei odată cu adresa nr. 116/5.08.2011, pe care societatea a intitulat-o ,,preaviz”, procedură în care a fost chemată pentru a lua cunoștință de aspectele cercetate de societate, însăa refuzat să semneze de primire.
Imediat după, salariata a plecat în concedii medicale succesive, așa cum rezultă din foile de pontaj: 1-12 august - 8 ore/zi; 16 - 31 aug. - boală; 1 -11 sept. - boală; 12-16 sept. - concediu de odihnă.
Prin adresa nr. 145/12 sept. 2011, i se aduce la cunoștință intimatei că dreptul de preaviz expiră ca urmare a intervenției concediului medical.Deși nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, susține recurenta că interpretarea conținutului actului juridic civil trebuie făcută în raport de voința internă, care este voința reală.
Astfel, susține recurenta, chiar dacă a fost emisă decizia de concediere, înainte ca aceasta să-și producă efectele juridice, societatea a emis decizia nr. 179/13.10.2011, comunicată la 17.10.2011.Consideră că într-o atare situație o repoziționare a punctului de vedere al societății este posibilă, față deprevederile art. 78 C. muncii, având în vedere că aceasta nu constituie un act jurisdicțional, precum și pentru faptul că nu există un text legal prohibitiv în acest sens.
Mai arată recurenta căinstanța nu a fost sesizată cu judecarea vreunui aspect legat de decizia de revocare, așa încât legalitatea și temeinicia acesteia nu poate fi apreciată ca o putere de lucru judecat și drept urmare, faptul că instanța de casare a reținut în considerente că ar fi un act întocmitpro cauza și că nu poate fi primit după momentul comunicării, nu-și găsește aplicabilitatea, întrucât comunicarea actului s-a făcut înainte ca decizia de concediere să producă efecte juridice.
În al treilea rând, susține recurenta, voința angajatorului de a revoca decizia de concediere rezultă și din faptul că salariata a fost invitată să-și reia activitatea la locul de muncă în aceleași condiții, în baza aceluiași contract, iar la 19.12.2011 i-au fost achitate toate drepturile salariale cuvenite.
Ori, susține recurenta, salariata a absentat nemotivat în intervalul oct. - februarie 2012 situație în care, la 9.02.2012, i s-a comunicat cu adresa nr. 1/3.02.2012 că este invitată la sediul societății, pentru a se da curs cercetării disciplinare, încheindu-se cu această ocazie procesul-verbal nr. 16/9.02.2012. Nerăspunzând convocării, societatea a emis dispoziția nr. 66/28.05. 2012 prin care contractul de muncă a fost desfăcut disciplinar.
Mai consideră recurenta că modalitatea în care intimata a înțeles să trateze relațiile de muncă stabilite cu societatea a fost făcută cu rea credință și a urmărit doar o îmbogățire fără justă cauză, mizând pe o lacună în exprimare a deciziei de concediere nr. 146, însă atitudinea ulterioară rechemării pentru a-și relua activitatea și refuzul acesteia este imputabilă doar salariatei, astfel încât angajatorul nu este în culpă și, de aceea, repunerea părților în situația anterioară desfacerii contractului de muncă și obligarea societății la plata drepturilor salariale este nelegală.
În ceea ce privește buna-credință a intimatei, în sensul că aceasta a profitat de rejudecare doar pentru a intra în posesia unor venituri bănești necuvenite, susține recurenta, vine și împrejurarea că a mai intentat încă o acțiune, aflată pe rolul Tribunalului V., prin care pretinde de la administratorul societății, personal, o sumă exorbitantă, cu același titlu.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea contestației.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata nu a depus întâmpinare; prin concluziile scrise, a solicitat respingerea recursului.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de . V., prin reprezentant legal, este nefondat.
Astfel, în mod greșit susține recurenta că sentința primei instanțe nu este motivată în drept.
Instanța de fond a reținut că, față de dispozițiile exprese ale art. 251 Codul muncii, societatea nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile a cercetării disciplinare și nici a convocării contestatoarei, iar în aceste condiții, decizia emisă cu nerespectarea prevederilor legale enunțate este nulă absolut, neputând produce efecte juridice.
Aplicarea textului legal situației în speță, așa cum a fost reținută de prima instanță, este clară, și nu are legătură cu prevederile art. 252 din Codul muncii, care cuprinde, într-adevăr, dispoziții referitoare la decizia de sancționare.
Ori, în situația în care s-a constatat neîndeplinirea procedurii prealabile a cercetării disciplinare, care atrage nulitatea sancționării, nu se mai impuneau a fi analizate și cerințele prevăzute de art. 252 Codul muncii.
Comunicarea către salariată, odată cu adresa nr. 116/5.08.2011, pe care societatea a intitulat-o ,,preaviz”, a referatelor prin care se sesizează săvârșirea unor abateri disciplinare nu echivalează cu îndeplinirea procedurii disciplinare prealabile, așa cum este ea reglementată în art. 251 Codul muncii, și nu acoperă nulitatea măsurii luate cu ignorarea acestor prevederi legale.
În ceea ce privește criticile referitoare la neluarea în considerare a adresei nr. 179/13.10.2011 și deciziei nr. 179/13.10.2011, prin care se dispune expres revocarea deciziei de concediere nr. 146/12.09.2011 și reintegrarea salariatei pe postul ocupat anterior, Curtea de Apel constată că sunt, de asemenea, nefondate.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat (res judicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea) se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare și care nu pot fi ignorate.
În relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, adică ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic soluționat.
Ca urmare, dezlegarea dată problemei de drept referitoare la inexistența actului juridic al revocării deciziei de concediere nr. 146/12.09.2011, prin decizia irevocabilă nr. 590/28.03.2012 a Curții de Apel Iași, s-a impus în rejudecare, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
În atare condiții, în mod corect a reținut prima instanță că asupra celor două înscrisuri invocate de recurentă s-a pronunțat deja instanța de control judiciar, în sensul că adresa nr. 179 din 13.10.2011 nu poate fi considerată o decizie de revocare, în condițiile în care lipsește cauza, motivele invocate în cuprinsul ei neputând conduce la scopul revocării deciziei de concediere anterioare, iar decizia nr. 179/13.10.2011 constituie un înscris întocmit pro causa, astfel încât nu poate fi luat în considerare.
Ceea ce s-a pus în discuția instanței de control judiciar la pronunțarea deciziei nr. 590/28.03.2012 a fost tocmai revocarea deciziei de concediere nr. 146/12.09.2011, astfel încât, evident, dezlegarea dată problemei de drept referitoare la inexistența actului juridic al revocării deciziei de concediere este obligatorie (ca efect al res judicata) în rejudecarea contestației formulate împotriva deciziei nr. 146/12.09.2011.
Criticile referitoare la reaua-credință a intimatei-contestatoare nu pot fi reținute, în condițiile în care procesul s-a purtat exclusiv din culpa recurentei, care a emis atât decizia de concediere nr. 146/12.09.2011, cât și așa-numitele acte de revocare, cu încălcarea dispozițiilor legale.
În ceea ce privește existența unei alte acțiuni îndreptate împotriva administratorului societății recurente, aceasta nu are relevanță asupra cauzei de față.
În consecință, raportat tuturor considerentelor expuse, constatând că nu pot fi reținute motivele invocate, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., Curtea de Apel va respinge recursul declarat de . V., prin reprezentant legal, și va menține sentința atacată ca fiind temeinică și legală.
În baza disp. art. 316 cu referire la art. 298, 274 alin. 1 și 3 Cod proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, prin reducerea cuantumului de 1200 lei solicitat, raportat la munca depusă de acesta (formularea cererii de repunere pe rol și depunerea concluziilor scrise la ultimul termen de judecată).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de . V., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 1001/03.07.2012 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatei C. C. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.06.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, S. P. |
Grefier, C. L. |
Red./Tehnored. M.N.C.
12.07.2013 - 02 ex.
Tribunalul V. - I. E. R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2100/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 997/2013.... → |
|---|
