Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1985/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1985/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 1096/120/2013
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1985
Ședința publică din data de 4 septembrie 2013
Președinte - V.-I. S.
Judecător - A.-C. B.
Judecător - E. S.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 711/28 martie 2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții P. C.- în nume propriu și în calitate de reprezentant al reclamanților C. I., C. S., O. A., C. D., N. E., Ș. F., C. C., F. V., R. M., G. M., C. C., S. A. D., N. R. I., S. V., B. I. E., S. A., D. G. G., S. D., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Judecătoriei P., din P., ., județul Dâmbovița și pârâții Tribunalului Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Administrația Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință și se învederează că în finalul cererilor de recurs pârâții au solicitat judecata în lipsă. Totodată, se menționează că intimații-reclamanți și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice-prin AJFP Dâmbovița au depus la dosar, prin intermediul serviciului registratură, întâmpinări, înregistrate sub nr._/12.06.2013 și respectiv_/19.08.2013, ce au fost comunicate, în finalul cărora s-a solicitat judecata în lipsă.
C., constatând că atât prin cererile de recurs, cât și prin întâmpinările depuse la dosar de către reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-prin AJFP Dâmbovița s-a solicitat judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor legale imperative reglementate de art. 242 alin. 2 Cod proc. civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursurilor, iar după deliberare decide următoarea soluție:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamanții P. C., C. I., C. S., O. A., C. D., N. E., Ș. F., C. C., F. V., R. M., G. M., C. C., S. A. D., N. R. I., S. V., B. I. E., S. A., D. G. G., S. D., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița, C. de A. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv și că în acest sens se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce ne privește, astfel pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, că pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate, că premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar și că aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate dinfuncție pentru fapte imputabile lor și că plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Au mai arătat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46) și că prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, reclamanții au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității și că în legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Reclamanții au mai arătat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit și că, drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, au precizat reclamanții că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor, iar norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, fiind adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul și supraviețuirea legii vechi excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupunând . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul reclamanților, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui întrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui, fiind de observat că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată, reclamanții au susținut că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De asemenea, reclamanții au arătat că în ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, iar lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au mai precizat reclamanții că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 d Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de C. de A. Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Reclamanții au susținut că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, că în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii și că aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de C. de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 41, art. 44, art. 124 și ar. 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița pentru M. Finanțelor publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivată de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind stabilirea premiilor anuale, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia. În susținerea acestor afirmații s-au invocat prevederile art. 34, art. 48 și art. 55 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea (…), iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul, dispozițiile legale menționate fiind în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010.
De asemenea, pârâtul a susținut că prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare, că în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi, așadar legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin Strategie fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plății premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai să sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizații în cuantum de 15%.
Totodată, a precizat pârâtul că dispozițiile Legii nr. 285/2010 au fost analizate și de C. Constituțională prin decizia nr. 1655/2010, iar o situație de criză economică astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice și că în aceeași ordine de idei, în ceea ce privește Legea nr. 284/2010, C. Constituțională reține că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
A mai arătat pârâtul că în contextul jurisprudențial al Curții Constituționale este relevantă și decizia nr. 207 din 17 februarie 2009, că în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate, respectiv Legea nr. 285/2010, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare și că, teoretic, Legea nr. 285/2010, legea nouă se aplică premiului anual aferent anului 2010, întrucât există cazul unor raporturi juridice ce nu sunt încheiate, ci sunt născute numai sub imperiul legii vechi, dar nu și-au epuizat efectele, câtă vreme plata premiului anual nu a fost realizată în luna ianuarie a anului 2011. Ca atare, plata premiului anual, ca efect viitor al unei situații reglementate prin legea veche, va fi în mod evident sub incidența legii noi, respectiv Legea nr. 285/2010 în situația de față, iar prevederile acestei legi nu retroactivează, acestea neproducând niciun efect pentru perioada anterioară emiterii lor.
A conchis pârâtul că, în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropriate și că în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
După administrarea probatoriilor prin sentința civilă nr. 711/28 martie 2013, T. Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta prin întâmpinare și a respins acțiunea față de acest pârât.
A admis acțiunea formulată de reclamanții P. C., C. I., C. S., O. A., C. D., N. E., Ș. F., C. C., F. V., R. M., G. M., C. C., S. A. D., N. R. I., S. V., B. I. E., S. A., D. G. G., S. D..
A obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă.
A obligat pârâtul T. Dâmbovița să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de D.G.F.P. Dâmbovița, prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul constată că aceasta este întemeiată, având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice urmează a fi admisă și a se respinge acțiunea fata de acest parat.
T. a reținut, conform adresei nr. 2649/A/27.03.2013 întocmită de T. Dâmbovița și depusă la dosarul cauzei, că premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13-lea salariu, nu a fost inclus eșalonat în salariile reclamanților din anul 2011, nefiind acordat nici până în prezent.
A mai reținut tribunalul că, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia și că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la C.E.D.O.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
T. a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.
Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A mai constatat tribunalul că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței C.E.D.O. în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1; prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, C. statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalului, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pentru anul 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul constată că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul va admite, în parte, acțiunea în sensul că va obliga pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, l-a admis ca fiind întemeiat, urmând ca acest pârât să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal, pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești, considerând-o ca nelegală și netemeinică.
Recursul declarat de pârâtul M. Justiției.
Susține recurentul că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, față de obiectul acțiunii, arată că instanța de fond ar fi trebuit să constate că art. 8 din Legea nr. 285/2011, prevede expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu tuna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata premiului anual aferent anului 2010 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, întrucât, începând cu data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, drepturile salariale ale acestor categorii de personal fiind strict cele prevăzute de acest act normativ.
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești este Decizia Curții Constituționale nr. 838 din data de 27 mai 2008 privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească (reprezentată de Înalta Curte de Casație si Justiție), pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, și prin care s-a reținut că: „In exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamentai al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Un alt motiv de recurs, susține recurentul, este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Pentru a acorda plata premiului anual, T. a reținut în considerente că art. 8 din Legea nr. 285/2010, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, „Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea."
La alin. 4 al textului de lege se prevede ca „Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."
Însă, începând cu data de 01 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - Cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, „Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului".
A.. 2 al acestui text stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.
De asemenea, art. 46 din lege a stabilit ca dată a intrării în vigoare a legii data de 1 ianuarie 2011, cu excepția art. 34 și 35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al legii.
Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile dispozițiile actului normativ menționat mai sus.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, „Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare."
Pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, art. 8 din Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede că „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual.
Din dispozițiile textului menționat mai sus, rezultă că pentru anul 2011 au fost prevăzute creșteri salariale pentru personalul din sectorul bugetar, iar la stabilirea cuantumului acestora a fost avut în vedere și premiul anual aferent anului 2010.
În acest sens, potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878/28.12.2010, „ (1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază / soldelor funcției de bază / salariile funcției de bază / indemnizațiile de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%", acest procent fiind așadar stabilit și prin luarea în considerare a premiul anual cuvenit personalului bugetar pentru anul 2010.
De asemenea, referitor la art. 8 din Legea nr. 285/2010, arată recurentul că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ a fost declarată constituțională prin decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 51/20.01.2011.
În acest sens, prin decizia menționată, C. Constituțională a reținut că prin deciziile nr. 872 și nr. 874 din data de 25 iunie 2010, „C. a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea că după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și nr. 874 din data de 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010."
De asemenea, C. Constituțională a constatat că „ ... se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale, în acest sens, C. având în vedere expunerea de motive la legea criticată...” care prevede, printre altele, că în contextul crizei economice efectele măsurilor stabilite prin Legea nr. 118/2010 privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu au fost absorbite Ia nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea unor măsuri de corecție.
Nu în ultimul rând, C. Constituțională a reținut Opinia nr. 598 din data de 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, în care s-a arătat în mod expres că „în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în condiții excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești”. în continuare, în opinia invocată, se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Cu alte cuvinte, a arătat C. că „ o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, C. constată că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului - răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică care afectează statul - qui potest plus, potest minus".
În privința aplicării dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional ta Convenția pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Însă, alin. 2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
În acest sens prezintă speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie - 23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei „posesii” C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
Pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că „...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne”, constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26, 27, 28 din hotărâre).
Pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
În același sens menționăm hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art. 1 din protocolul 1....” .C. trebuie de asemenea „.... să aprecieze daca a existat .... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun” (paragrafele 37 si 38 din hotărâre).
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că „....instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art. 1 din Protocolul 1”, curtea reținând că drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho EsJcelinen si alții versus Finlanda statuează că „ .... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum în cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase.”
Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina „....este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare”.
Mai arătă recurentul că la 6 decembrie 2011 C. Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza F. Mihăies si A. G. Sentes împotriva României.
Astfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), C. Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Din studiul considerentelor hotărârii, prin coroborare cu jurisprudența anterioară a curții precum și în acord cu doctrina în materie, cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată”.
Totodată, solicită a se avea în vedere și decizia Curții Constituționale nr. 115/2012 care stipulează că: „prin Legea nr. 285/2010, în vigoare tot de la 1 ianuarie 2011, s-a prevăzut în mod expres, la art. 8, că premiul anual corespunzător anului 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011. Art. 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii. Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, C. a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011. că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie, C. a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Așadar, C. reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
Prin urmare, în cazul de față, art. 8 din Legea nr. 285/2011 prevede că; „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, solicităm instanței să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea sentinței cu trimitere cauzei spre rejudecare.
În baza art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă solicită modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recursul declarat de pârâta C. de A. Ploiești.
Susține recurenta că instanța de fond a comis o gravă eroare în momentul care a admis acțiunea, neavând în vedere dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Astfel, conform dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariilor ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.”
De asemenea, conform dispozițiilor art. 25 alin. 1, 4 din Legea nr. 330/2009 alin. ultim – dispoziții abrogate – „plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Dispozițiile sus-menționate au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010 prin art. 39 lit. w fiind abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele referitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.
Arată recurenta că, legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întregul personal bugetar.
C. Constituțională prin decizia nr. 1655/2000 a analizat dispozițiile Legii nr. 285/2010, statuând faptul că o criză economică – astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii - reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre are și neplata premiului anula aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fondurile publice. De asemenea, se reține că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
De asemenea, arată recurenta că, C. Constituțională, în decizia nr. 2007/17 februarie 2009, a relevat faptul că în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor criticate – respectiv Legea nr. 285/2010, s-a constatat că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011, aplicându-se întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual, conform reglementărilor legale anterioare. În acest context, Legea nr. 285/2010 se aplică premiului anual aferent anului 2010.
În plus, C. Europeană a Drepturilor Omului a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza „D. și alți împotriva României”.
Mai arată recurenta că, reclamanții au invocat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice ) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
În motivarea hotărârii sale, CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Arată recurenta că este de remarcat și faptul că prin fila de buget a anului 2011, M. Justiției nu a alocat fonduri pentru plata premiului anual corespunzător anului 2010.
Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
La data de 13 iunie 2013 intimații-reclamanți P. C., C. I., C. S., O. A., C. D., N. E., Ș. F., C. C., F. V., R. M., G. M., C. C., S. A. D., N. R. I., S. V., B. I. E., S. A., D. G. G. și S. D. au depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
La data de 20 august 2013 intimatul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care solicită menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 711/2013 pronunțată de T. Dâmbovița, respectiv respingerea cererii de chemare în garanție împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Arată intimatul că, cererea de chemare în judecată are ca obiect drepturi izvorâte din raporturi de muncă, în care părți, nu pot fi, conform Codului Muncii, decât salariații, angajatorii, sindicatele sau patronatul, precum și alte persoane juridice sau fizice care au această vocație, în temeiul legilor speciale.
În speța dedusă judecății, Ministerul Finanțelor Publice este un terț care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, neavând raporturi de muncă cu aceștia. Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate ministerelor prin bugetul de stat, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrărilor dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, C. constantă că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la recursul formulat de pârâtul M. JUSTIȚIEI, C. reține că este nefondat pentru următoarele argumente:
Critica că instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești este nefondată, întrucât potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 ,se prevede că: ,,sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare în anul 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
În cauza pendinte, reclamanții solicită plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit pentru munca desfășurată în anul 2010, drept ce a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010.
Instanța de judecată nu a făcut altceva decât să dispună acordarea unor drepturi recunoscute de Legea nr. 330/2009 în corelație cu dreptul comunitar ,mai ales că acestea au obligația să aplice cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, astfel că instanțele de judecată nu depășesc limitele puterii judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ,ci la aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Motivul de recurs ce vizează încălcarea art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal,este nefondat deoarece chiar C. Constituțională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „ de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
Conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010 C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010,are o fundamentare în legislația internă, art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui “bun”în sensul Convenției constând în premiul anual.
De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.
Deși, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010”, criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”.
În timp ce premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, creșterea salarială s-a acordat de la 1.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Dacă s-ar respinge acțiunea reclamanților s-ar ajunge la încălcarea dreptului fundamental al acestora ,la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
În cauza de față nu este vorba de o reducere a salariului, ci de neacordarea unui drept câștigat conform art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Deși recurenta invocă alin. 2 din art. 1,Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului, art. 25 din Legea nr. 330/2009 prevede acest drept ce nu poate fi suprimat ,având în vedere art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
În ceea ce privește principiul referitor la neretroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Referitor la recursul declarat de pârâta C. DE A., C. reține următoarele:
Este nefondată critica ce vizează faptul că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, întrucât dreptul la acordarea premiului anual a fost stabilit prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, drept dobândit zi de zi pe parcursul anului 2010 ,reprezentând un bun în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO .
Susținerea că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar,este nefondată potrivit considerentelor arătate în precedent.
Deși recurenta susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor salariale ce se vor acorda în respectivul an, trebuie arătat că în art.8 din Legea nr.285/2010 nu se prevede nici o compensare,așa cum s-a mai arătat în precedent.
Deși se susține că prin fila de buget a anului 2011 M. Justiției nu a alocat fonduri se va reține că aceasta este o problemă de executare, cf.art.3712 alin.2 Cod proc.civilă.
Față de toate aceste considerente, C., în baza art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 711/28 martie 2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții P. C. - în nume propriu și în calitate de reprezentant al reclamanților C. I., C. S., O. A., C. D., N. E., Ș. F., C. C., F. V., R. M., G. M., C. C., S. A. D., N. R. I., S. V., B. I. E., S. A., D. G. G., S. D., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Judecătoriei P., din P., ., județul Dâmbovița și pârâții Tribunalului Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Administrația Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 4 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
V.-I. S. A.-C. B. E. S.
Grefier,
C. C.
Red. ES
Tehnored. DV
2 ex./05.09.2013
d.f._ – T. Dâmbovița
j.f. R. M.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
