Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 1293/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Sentința nr. 1293/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 7830/105/2012

ROMÂNIA

C. DE A. PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA nr. 2977

Ședința publică din data de 22 octombrie 2013

Președinte - C. Ș.

Judecători- V. S.

- E. M.

Grefier - A. F.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1293 din 29.04.2013 pronunțată de T. P., în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. N., S. I., H. A. G., A. N., L. A. - M., Ștefuc L., M. M., T. Z., B. M., C. E.-R., G. M. P., T. G., F. M., G. C., toți cu domiciliul ales la T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, județ Prahovași intimații-pârâți C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ P. și T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, județ P..

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin motivele de recurs pârâtul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

C., analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.

C u r t e a

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului P. sub nr._, reclamanții C. N., S. I., H. A. G., A. N., L. A.-M., Ștefuc L., M. M., T. Z., B. M., C. E.-R., G. M. P., T. G., F. M., G. C., au chemat în judecată pe pârâții M. Justitiei, C. de A. Ploiesti și T. P., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu", având în vedere că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, reactualizat în funcție de rata inflației de la data scadenței la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că prin art. 18 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției se prevedea că „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază la sfârșitul anului calendaristic de un premiu anual egal cu indemnizația de încadrare brută din ultima lună a anului pentru care se face premierea, iar pentru cei care nu au lucrat tot timpul anului premiul se acordă proporțional cu perioada în care au lucrat, luându-se în calcul indemnizația de încadrare brută din ultima lună de activitate".

S-a mai susținut că articol a fost abrogat de Legea nr. 330/2009, care a prevăzut însă acordarea acestui drept în continuare, conform art. 25 care are următorul conținut:

„ (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.

(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”

Au mai precizat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost de asemenea abrogate de art. 39 pct. „w” din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. (art. 46). De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285/28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au apreciat reclamanții că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat atât timp cât prevederile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, reclamanții au mai menționat că o lege devine obligatorie numai după promulgarea și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit, astfel încât, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Astfel, s-a susținut că, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

De asemenea, reclamanții au menționat că este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția, și a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi, astfel încât dreptul reclamanților de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

Reclamanții au precizat că privarea lor de dreptul salarial invocat încalcă și art. 1 al Protocolului 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În această privință CEDO face o distincție între dreptul angajatului de a continua să primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată. (Cauza Lelas vs. Croația din 20.05.2010, pag. 58). De asemenea în Cauza Kchko vs. Ucraina din 8.11.2005, C. a statuat că, „dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".

Pârâții M. Justiției și T. P. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamanți ca neîntemeiată, arătându-se că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, actele normative care au abrogat posibilitatea acordării acestui drept intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

S-a susținut că, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009 „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premeierea.(...) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.” Dispozițiile legale menționate au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce priveste premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010.

S-a arătat în continuare de către pârât că, prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.

În ce privește premiul anual aferent anului 2010, pârâții au arătat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011 „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

S-a mai susținut că legiuitorul a stabilit, așadar, în mod expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin Strategie fiscal-bugetară și ca atare, sumele de bani destinate plătii premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai că sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază indemnizații, în cuantum de 15%.

Au precizat pârâții că, în acest sens este expunerea de motive a Legii nr. 285/2010, potrivit căreia începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, iar sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea acestor majorări salariale prevăzute pentru personalul din sectorul bugetar.

Pârâții au mai menționat că dispozițiile Legii nr. 285/2010 au fost analizate și de C. Constituțională, care prin Decizia nr. 1655/2010 a reținut referitor la măsurile prevăzute de acest normativ următoarele: „C. a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare (...)." De asemenea, se arată în decizia menționată „pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă", iar o situație de criză economică astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

În contextul jurisprudențial al Curții Constituționale este relevantă și Decizia nr. 207 din 17 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 10 martie 2009, în cuprinsul căreia, C., în mod judicios a reținut că, „legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază, premii periodice si alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula."

Pârâții au mai subliniat faptul că, în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate - Legea 285/2010, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare.

De asemenea, în privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, s-a precizat că,în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art.1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului.În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun, în acest sens, fiind amintite spețele Kechko vs. Ucraina, C. vs M., Lelas vs. Croația, Vilho Eskelinen si alții versus Finlanda.

Pârâții au mai arătat că la 6 decembrie 2011 C. Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza F. Mihăies si A. G. Sentes împotriva României, iar, prin decizia de inadmisibilitate respectivă C. Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

C. a notat, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică. C. a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". în mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general și, în consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției.

Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă, în mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, C. trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și aiții c. Germaniei M.C.j, nr._/99,_/01 și_/01, par. 91 și cauza Zvolsky și Zvolskâ c. Republicii Cehe, nr._/99, par. 67 in fine).

Înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, pârâții au solicitat instanței să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

T. P., prin sentința civilă nr. 1293 din 29.04.2013, a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților premiul aferent anului 2010 (al 13-lea salariu), reactualizat în funcție de indicele de inflație de la data scadenței, la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, că „ (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

În ceea ce privește argumentele reclamanților referitoare la retroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate doar pe calea unei excepții de neconstituționalitate, C. Constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nefiind în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.

Conform art.20 din Constituția României: “(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.” Însăși C. Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.

Prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

În cauza de față, reclamanții invocă posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010.

Din această perspectivă, dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010, iar faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.

Cu privire la drepturile asupra veniturilor salariale, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.

Art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO este aplicabil și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.

Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. C. a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de exemplu, atunci când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). C. a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.

În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit. În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009.

Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 1.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.

Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.

De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.

Deși prin art.8 din Legea nr.285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.

Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.

De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.

Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit.

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie formală, iluzorie. Respingerea acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.

Prin urmare tribunalul, în raport de aceste considerente, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților premiul aferent anului 2010 (al 13-lea salariu), proporțional cu perioada efectiv lucrată în anul 2010, reactualizat în funcție de indicele de inflație de la data scadenței, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. Justiției criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât M. Justiției, în motivarea recursului, arată că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că art.8 din Legea nr.285/2011, prevede expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.

În cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata premiului anual aferent anului 2010 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, întrucât, prin Legea nr.285/2011 s-a prevăzut expres că. „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești o constituie Decizia Curții Constituționale nr.838 din data de 27 mai 2008 privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească (reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție), pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin care s-a reținut că: „În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.

Pentru a acorda plata premiului anual, T. Dâmbovița a reținut în esență, în considerente, că art. 8 din Legea nr. 285/2010, încalcă principiul neretroactivității legii civile, precum și dispozițiile art. 1 din CEDO.

Astfel, solicită să se observe că potrivit art.8 din Legea nr.285/2011 „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, Legea nr.285/2010 neretroactivând.

Se mai susține că toate aspectele reținute de instanța de fond au fost analizate de C. Constituțională, acestea fiind în contradicție cu decizia nr. 115/2012 a Curții Constituționale.

Astfel, C. Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Mai mult, referindu-se la dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, C. a reținut că prin decizia nr.1615 din 20 decembrie 2011 s-a constatat că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție.

Totodată, C. a constatat că legiuitorul, prin aceleași dispoziții de lege criticate - art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege.

În concluzie, a constatat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătata mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.

În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, se menționează că potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Însă, alin.2 al textului prevede că „ Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".

În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art.1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie sa se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.

În acest sens prezintă speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:

Pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre).

Pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).

În același sens se menționează hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art.1 din protocolul 1...." . C. trebuie de asemenea "... să aprecieze dacă a existat ... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun" (paragrafele 37 și 38 din hotărâre).

Înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, solicită instanței de recurs să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de aceste aspecte prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente C. reține următoarele:

Sub un prim aspect se susține de către recurentul M. Justiției că tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus obligarea sa la plata premiului anual pe anul 2010 deși prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010 erau clare în sensul neacordării lui și atunci când a constatat că aceste dispoziții legale contravin art. 15 din Constituție.

Însăși C. Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

În speța de față se constată că obligarea recurenților la plata premiului anual s-a făcut ca urmare a aplicării cu prioritate a dreptului comunitar în raport cu prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010. În atare situație instanța de fond nu a depășit limitele judecătorești și nu și-a arogat atribuții specifice celorlalte puteri în stat, deoarece nu a creat noi norme ci le-a aplicat pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

Instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern, dacă apreciază că, dând eficiență acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.

Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract, astfel cum analizează C. Constituțională.

Dacă se are în vedere că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1655 din 28.12.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care C. le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că aceste decizii nu pot să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății. Concordanța legii nr. 285/2010 cu textele constituționale, pe care C. a constatat-o, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi ocrotite de Convenție.

Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 1 alin. 1 și art. 2), independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, deja evocat.

Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de C. Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.

In concluzie, chiar dacă C. Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a legii interne, a considerat că legea respectivă nu încalcă nici Constituția, dar nici drepturi fundamentale reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest fapt nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.

În raport de aceste considerente primul motiv de recurs formulat de M. Justiției apare ca nefondat și urmează a fi înlăturat.

Pe de altă parte prin calea de atac promovată recurenta critică soluția primei instanțe apreciind că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...).

Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO,

întrucât noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.

În privința drepturilor asupra veniturilor salariale, jurisprudența Curții Europene în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010, C. a statuat că nu este ocrotit de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ceea ce s-a câștigat prin realizarea conținutului raportului de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

Pe de altă parte, în cauza Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, C. a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda, sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși,dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.

Această ultimă precizare din considerentele deciziei este relevantă în cauza de față, întrucât, contrar celor susținute de recurente, momentul abrogării Legii nr. 330/2009 (1.01.2011), care reglementa dreptul dedus judecății, se situează dincolo de momentul la care dreptul respectiv, cu o fundamentare suficientă în legislația internă, căpătase valoarea unei creanțe, cu toate valențele exigibilității.

În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.

Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ei devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Reținând că reclamanții erau titularii dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 (erau titularii unui bun), acesta trebuia recunoscut și realizat, iar sumele de bani corespunzătoare se impuneau a fi acordate în luna ianuarie 2011.

Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat, cu motivarea că, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a stabilit în mod expres că: „Sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis C. Europeană în numeroase dintre cauzele sale. În speță, pentru a se respecta această cerință, este necesar a se verifica dacă, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și dacă s-a stins această datorie.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Mai trebuie menționat și faptul că, în ceea ce privește marja de apreciere a statului privind încetarea, amânarea, eșalonarea plății unor sporuri sau premii, există o diferență fundamentală între posibilitatea statului de a dispune abrogarea pentru viitor a unor sporuri sau premii (acceptată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1) și refuzul de a plăti sporuri sau premii pentru o perioadă în care munca a fost prestată și legea ce le prevedea era în vigoare.

Atunci când statul dispune, printr-un act normativ, că, de la data intervenției legislative, se reduc salariile sau nu se va mai plăti un anume spor salariaților pentru activitatea pe care aceștia o vor depune în perioada următoare intrării în vigoare a legii, salariații, cunoscând aceste dispoziții pot să-și adapteze conduita în funcție de acestea și pot alege să presteze munca pentru un salariu într-un cuantum redus sau să renunțe la locul de muncă respectiv.

Însă, în cazul în care, salariatul, cunoscând că legea în vigoare prevede un anumit cuantum al salariului sau plata unui premiu, prestează activitatea aferentă, iar ulterior statul refuză plata acestor drepturi, în această situație salariatul și-a conformat conduita dispozițiilor legale, și-a îndeplinit obligația de a presta munca, fără să poată prevedea că, ulterior, statul va refuza plata dreptului prevăzut de lege și fără vreo posibilitate de a opta.

În cazul Legii 285/2010, statul a prevăzut că pentru anul 2011 (adică pentru munca ce se va presta în anul 2011) nu se va mai acorda premiu anual, deci salariații își pot acorda conduita viitoare în funcție de această prevedere, dar a prevăzut, totodată, că pentru activitatea deja prestată în anul 2010 (potrivit legii în vigoare pe tot parcursul anului, până la 31.12.2010), premiul anual nu se mai plătește.

Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție), că nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a prevăzut neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, a da eficiență dispozițiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunurilor lor, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.

Față de argumentele expuse anterior C. apreciază ca fiind nefondate criticile formulate, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, invocate în susținerea căi de atac promovate, motiv pentru care în baza art. 312 alin1. Cod procedură civilă va respinge recursul declarat, menținând ca legală sentința atacată.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1293 din 29.04.2013 pronunțată de T. P., în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. N., S. I., H. A. G., A. N., L. A. - M., Ștefuc L., M. M., T. Z., B. M., C. E.-R., G. M. P., T. G., F. M., G. C., toți cu domiciliul ales la T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, județ Prahovași intimații-pârâți C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ P. și T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, județ P..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 22 octombrie 2013.

PreședinteJudecători

C. ȘtefanVioleta S. E. M.

Grefier

A. F.

Operator de date cu caracter personal

nr.notificare 3120/2006

2013-11-20

2 ex.

VS/FA

d.f. Trib. P. nr._

j.f. R. C.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3/2013.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 1293/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 1293/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI