Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 496/2015. Tribunalul BRĂILA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 496/2015 pronunțată de Tribunalul BRĂILA la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 496/2015
Dosar nr._
Codul operatorului de date personale: 4481
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B. - SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 496
Ședința publică de la 16.06.2015
Judecător – V. A.
Asistenți judiciari – L. C., E. M. P.
Grefier – A. B.
Pe rol fiind soluționarea contestației formulată de reclamantă P. M., CNP:_, cu domiciliul în B., . . . în contradictoriu cu pârâta ., C._, J_, cu sediul în B., . ., având ca obiect anulare decizie concediere și plata drepturilor salariale.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din 3.06.2015 și s-au consemnat în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța în temeiul dispozițiilor art.396 C.p.civ. a amânat pronunțarea la data de 16.06.2015.
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată la această instanță, sub nr._, în data de 16.12.2014, reclamanta P. M. a chemat în judecată pe pârâta . B., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: în baza art.80 alin.1 și art.78 din Codul muncii anularea deciziei nr.153/20.11.2014, să se constate că încetează de drept contractul individual de muncă, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de care a fost privată prin emiterea deciziei pentru perioada 20.11.2014 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunii octombrie 2014, a orelor suplimentare, a concediului de odihnă corespunzător perioadei lucrate în anul 2014 și până la data obținerii hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. A solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, potrivit contractului individual de muncă nr.29/01.02.2013 a fost angajată la ., pe durată nedeterminată, conform pct. c –a, în funcția de ambalator manual, cu o durată de 8 ore pe zi, conform art. II pct. 1 din contract, salariul de bază brut fiind de 750 lei, potrivit lit. j-1 din contract. Prin actul adițional nr.81/04.02.0213, începând cu data de 05.02.2013, funcția deținută a fost modificată din ambalator manual în patiser. Pe perioada derulării CIM, conform contractului și actului adițional, și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nu a fost sancționată de angajator. La data de 28.10.2014, la terminarea programului i s-a comunicat de patronul societății că a sustras sume de bani din firmă și de la locul de muncă, că a produs cantități mai mari de produse, decât cele din comandă, fiind acuzată astfel pe nedrept că și-a însușit sume de bani. În sensul celor menționate, patronul societății i-a comunicat că începând cu data 29.10.2014, îi este interzis accesul la locul de muncă, fără a fi emisă o decizie în acest sens. Reclamanta a precizat că nu i s-a imputat o sumă de bani prin vreo decizie din partea firmei, că nu s-a efectuat o cercetare disciplinară, potrivit art. 251 C. muncii sau măcar să îi fie luată o notă explicativă. De asemenea a fost constrânsă de patronul societății în data de 28.10.2014, la terminarea programului de muncă, să semneze o cerere de demisie. Fiind constrânsă, a semnat o cerere de demisie, însă această cerere nu a fost nici datată de reclamantă sau înregistrată la firmă și nici nu i-a fost înmânat un exemplar din cererea făcută. De altfel, încă de la angajarea în cadrul societății, a semnat o cerere de demisie în alb. A precizat că această procedură o folosea cu toți angajații societății, pentru ca la momentul când dorea să nu mai lucreze cu un angajat, proceda în această manieră. La data de 29.10.2014, la sfatul unui avocat pe care l-a contactat în 28.10.2014, s-a prezentat la serviciu, respectiv la locul de muncă, însă, nu a fost primită, fiindu-i interzis accesul la locul de muncă, conform dispoziției patronului societății, fiindu-i permis doar dacă achită suma de 1000 lei, cu titlu de despăgubiri. A precizat că i s-a solicitat această sumă, pentru a fi primită la locul de muncă, fără a fi efectuată o cercetare disciplinară și fără ai fi imputate sume de bani, prin decizii din partea societății. A notificat prin avocat societatea, invocând aspecte de netemeinicie și nelegalitate a măsurilor luate de patron, respectiv de nu mai fi primită la locul de muncă, fără a fi emise acte în acest sens, faptul că cererea de demisie, nu îndeplinește condițiile prevăzute de codul muncii, că nu este datată, nu este înregistrată la firmă. Prin notificarea adresată societății s-a propus soluționarea litigiului pe cale amiabilă, respectiv încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților, cu plata corespunzătoare a drepturilor salariale. Societatea nu a răspuns la notificare dar a emis decizia nr.153/20.11.2014. Cu privire la anularea deciziei 153/20.11.2014, s-a susținut că aceasta este netemeinică și nelegală arătându-se că potrivit art. 78 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, este lovită de nulitate absolută. Art. 80 alin 1 arată că în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic și nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la despăgubiri. Potrivit art. 1 din decizie, se specifică că încetează CIM începând cu 20.11.2014, pentru funcția de ambalator manual, în condițiile în care a avut funcția de patiser. Potrivit art. 3 din decizie societatea a indus-o în eroare în sensul de a formula contestație la sediul firmei și nu la tribunal, mai ales în condițiile în care, conform art. 2 din decizie, rezultă că societatea are compartiment juridic. Potrivit art. 6 din decizie, nu avea cum să predea echipamentul de lucru, respectiv halatul și boneta, întrucât nu mai fusese primită la locul de muncă în data de 29.10.2014, insigna fiind predată încă din 28.10.2014. Decizia este emisă în data de 20.11.2014, după ce anterior cu 3 săptămâni avocatul formulase notificarea și prezentase aspectele de netemeinicie și nelegalitate a unei eventuale cereri de demisie. Cererea de demisie nu este datată, nu este înregistrată la societate, nu a fost completată în privința datei de 28.10.2014, nu i s-a înmânat un exemplar. Potrivit art. 81 alin 1 Codul muncii, prin demisie se înțelege ,,actul unilateral de voință al salariatului, care printr-o notificare scrisă, comunicată angajatorului încetează CIM, după îndeplinirea unui termen de preaviz”. Ori în cauză, în decizie se invocă o cerere și nu o notificare scrisă, nu cunoaște care este termenul de preaviz, de cine este scrisă cui îi aparține scrisul datării cererii. Potrivit art.81 alin.2 C.muncii angajatorul avea obligația de a înregistra demisia salariatului ceea ce în cauză, nu s-a făcut dovada contrară, potrivit art. 81 alin 2 C. muncii. Privitor la punctul 2 din cerere, ca urmare a anulării deciziei 153/20.11.2014 și în baza art. 80 alin 3 C muncii, contractul încetează de drept, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, cu consecința directă a plății drepturilor salariale, pentru această perioadă, respectiv de la data de 20.11.2014 data deciziei și până la data rămânerii hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Privitor la plata drepturilor salariale, solicită acordarea acestor sume cu titlu de drepturi salariale, ca urmare a anulării deciziei atacate, de la data deciziei și până la data încetării de drept a contractului de muncă respectiv data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești. Cu privire la drepturile salariale aferente lunii octombrie 2014 a solicitat plata drepturilor salariale, având în vedere că a prestat muncă în folosul angajatorului, solicitând și plata orelor suplimentare. S-a solicitat plata indemnizației aferente concediului de odihnă, corespunzător perioadei lucrate în anul 2014, solicitând și plata indemnizației aferentă concediului de odihnă, ca urmare a anulării deciziei de la data de 20.11.2014 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Privitor la daunele morale în cuantum de 3000 lei motivează că i s-a produs o vătămare a drepturilor și intereselor legitime în derularea CIM motivat de poziția abuzivă a angajatorului, i s-a solicitat să părăsească locul de muncă, nu a mai fost primită la locul de muncă începând cu data de 29.10.2014, iar în perioada 29.10._14, a fost în imposibilitate de a se angaja, motivat de modalitatea nelegală de încetare a CIM. A mai arătat că patronul societății îi face reclamă negativă la alți angajatori. În drept, s-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 268 alin 1 lit. a si c, art. 269 alin 1 și al.2, art. 272, art. 78-80 art. 75-77 și art. 81 codul muncii și pe prevederile NCPC.
Prin întâmpinare, pârâta . B. a solicitat respingerea acțiunii și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată. A arătat că, în fapt, contestatoarea a fost angajată la . începând cu data de 01.02.2013. Contestatoarea își desfășura activitatea împreună cu o altă persoană, angajată la o societate care însă era administrată de aceeași persoană și avea același sediu. În respectiva patiserie, în tură lucrau trei persoane. Pe toată durata funcționării acestei echipe formate din cele două salariate, majoritatea angajaților sau colegelor venite în ajutor de la alte puncte de lucru au fost jigniți, presați să plece la alte puncte de lucru de către aceste salariate. Mulți noi veniți au demisionat la câteva zile de lucru plângându-se că acestea sunt foarte impulsive, îi jignesc, le vorbesc urât. Reclamantele explicau că aceștia erau inapți, incapabili și nu se adaptează postului. În ultimii trei ani s-au deschis mai multe puncte de lucru cu o frecvență medie de trei noi puncte pe an și cererea de noi angajați este mare, organizându-se interviuri săptămânal și angajează în majoritatea perioadelor anului. Pe parcursul anului 2014, administratorul pârâtei a observat că vânzările nu sunt întocmai cum preconizase și a decis să vizualizeze înregistrările de pe camerele de luat vederi prezente în patiserie. A descoperit că aceste angajate furau. Aceste înregistrări au fost prezentate, la terminarea programului de lucru. Acestea au realizat situația gravă în care se aflau, și au început să își scrie demisiile. In timp ce scriau le-a comunicat că nu dorește ca acestea să demisioneze și că le va desface contractul de muncă disciplinar. Acestea i-au pus în vedere că este obligat să le primească demisiile și că dacă nu a făcut până atunci cercetarea disciplinară atunci este obligat să le primească demisiile. Demisiile nu erau datate. Nu au mai venit la serviciu, nici salariul de pe 15.11.2014 nu și l-au ridicat și nici echipamentul de muncă nu l-au predat. Din data de 29.10. până pe 20.11.2014 au fost pontate ca absent nemotivat deoarece în contract există un preaviz de 20 de zile lucrătoare. Contestatoarea a trimis o notificare de punere în întârziere pe 30.10.2014 cu data limită de răspuns 05.11.2014, însă a primit-o pe 10.11.2014. În notificare se cereau drepturile salariale. A emis decizia de încetare a contractului cu renunțarea din partea angajatorului la perioada de preaviz, le-a reinvitat să-și ridice salariul și să predea echipamentul de lucru. In ciuda acceptării acestei notificări, reclamanta nu și-a ridicat salariile și a contestat decizia. A remarcat că în notificarea pe care au trimis-o inițial solicită încetarea contractului individual de muncă ca un acord amiabil intervenit la data de 29.10.2014. În cererea de chemare în judecată, reclamantele afirmă că la data de 20.10.2014 s-a prezentat la serviciu dar nu a fost primită însă nici un angajat nu le-a mai văzut de la data de 28.10.2014 până în prezent. A arătat că voința de a înceta contractul a avut-o reclamanta. Această voință este recunoscută în scris în notificarea de punere în întârziere unde solicită încheierea contractului pe 29.10.2104 și recunoaște că evenimentele s-au petrecut pe 28.10.2014 și de asemenea demisia a fost scrisă pe 28.10.2014. Nu există divergențe în conținutul demisiei. Toate elementele sunt reale, date de identificare, semnături. Este o demisie valabilă și după ce s-a constatat că reclamantele nu au de gând să îndeplinească termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare, lipsind 17 zile lucrătoare, a fost trimisă decizia de încetare a contractului de muncă, cu art. 81 alin 7, demisie intervenită la data renunțării parțiale sau totale la perioada de preaviz, din partea angajatorului. Apoi au fost expediate deciziile cu confirmare de primire și invitate să-și ridice salariile și plata concediului de odihnă achitate ca de obicei pe data de 15 ale lunii. Cu privire la legalitatea măsurii emiterii deciziei în urma înregistrării demisiei s-au precizat următoarele:Demisia este un act unilateral de voință din partea persoanei care are calitatea de angajat și care dorește încetarea relației contractuale. Potrivit art. 81 alin.1 C. muncii ,,prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”. Din textul de lege menționat, se reține că din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiție de ordin formal pentru ca demisia să fie valabilă, și anume ca salariatul să înștiințeze în scris angajatorul despre hotărârea de a denunța contractul. Salariatul nu trebuie să își motiveze demisia potrivit art. 79 alin 3, dar manifestarea sa de voința trebuie să fie clară, precisă și lipsită de echivoc. Demisia produce efecte față de persoana căreia i se opune de la momentul înregistrării la societate, adică din data de 28.10.2014. Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă. Susținerile contestatoarei referitoare la condițiile de fond și formă în care a fost scrisă demisia, se contrazic. Astfel, deși susține că nu a datat demisia, recunoscând scrierea acesteia și momentul în care a avut loc, sub presiune, ceea ce confirmă faptul real al redactării, ulterior susține că ar fi scris o demisie încă de la angajare. În această situație, dacă era deja scrisă demisia, pentru ce ar mai fi existat o presiune morală exercitată asupra contestatoarei, dacă angajatul deținea de la angajare această demisie. Cu privire la presiunea exercitată, la constrângerea la care a fost supusă, cele susținute sunt vag exprimate și nu pot constitui o cauză care să vicieze consimțământul unei persoane astfel încât să justifice o nulitate a actului. De altfel partea recunoaște că a semnat acest document însă uită să precizeze că a scris acest act și l-a lăsat la punctul de lucru, neîntocmindu-l în dublu exemplar pentru a primi număr de înregistrare. Corespunde adevărului faptul că a completat data de 29.10.2014, pentru că era data de la care urma să înceteze relația de muncă contestatoarea lăsând intenționat liber în dreptul datei. A precizat că în realitate paguba societății nu reprezintă numai sume de bani sustrase din încasări, ci și pericolul sancționării societății pentru oferirea pe piață a unor produse neconforme și de natură a prejudicia consumatorul, ele modificând rețetele și timpii de producție pentru a produce mai multe produse decât un lot normal, prețul unora dintre acestea fiind însușit. A mai precizat că a rectificat eroarea strecurată în decizie, comunicând o decizie nouă în care a indicat corect funcția din care a demisionat. Cu privire la drepturile salariale solicitate a susținut că este de acord cu plata acestora pentru perioada muncită efectiv, până la încetarea contractului de muncă prin depunerea demisiei. Pentru perioada ulterioară, așa cum se solicită, până la încetarea de drept a contractului la rămânerea definitivă și irevocabilă a cauzei, a solicitat respingerea acestei solicitări, în condițiile în care nu se justifică o altă încetare a contractului, de drept, în condițiile în care acesta a încetat din inițiativa angajatului. A solicitat de asemenea respingerea cererii de obligare la plata daunelor morale, în condițiile în care nu se poate dovedi culpa angajatorului astfel încât să se poată justifica acordarea unor daune și nici prejudiciul. Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească elementele răspunderii civile, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Astfel, textul de lege inițial a fost modificat adăugându-se după ,,prejudiciul material” cuvintele ,,sau moral” ,,angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care a acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat să fie înlăturate apărările pârâtei și să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.
La data de 22.04.2014, contestatoarea și-a completat cererea de chemare în judecată și a solicitat anularea deciziei 162/09.02.2015 și despăgubiri pentru refuzul angajatorului de a preda diploma absolvirii cursului de igienă.
Ulterior la termenul din data 22.04.2015, reclamanta prin apărător a precizat că renunță la capătul de cerere privind diploma de absolvire.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Reclamanta P. M. a fost angajată a pârâtei . B. în funcția de ambalator manual, începând cu data de 2.02.2013, conform contractului individual de muncă nr.29/1.02.2013. Prin actul adițional nr.81/4.02.2013 s-a modificat funcția din ambalator manual în patiser începând cu data de 5.02.2013.
Prin decizia nr. 153/20.11.2014 emisă de . B., având în vedere cererea de încetare a raporturilor de muncă din data de 28.10.2014, s-a decis că începând cu data de 20.11.2014 încetează raporturile de muncă a societății cu angajata P. M. în funcția de ambalator manual, prin demisie, cu renunțarea parțială a angajatorului la perioada de preaviz conform prevederilor art.81 alin.7 Codul muncii.
La data de 9.02.2015 s-a emis decizia nr.162 prin care s-a modificat decizia nr.153/20.11.2014 în sensul că s-a îndreptat eroarea materială strecurată în decizie cu privire la funcția deținută de reclamanta P. M., funcția corectă fiind cea de patiser.
În drept, potrivit art. 81 alin 1 Codul muncii ,,Prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”, iar alin .7 prevede „Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv”.
Tribunalul reține că la baza emiterii deciziei nr.153/20.11.2014 a stat cererea de demisie formulată de reclamanta P. M., înregistrată la . B. sub nr.148/28.10.2014, cerere prin care se solicita încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 29.10.2014, menționându-se că se dorește și renunțarea la perioada de preaviz.
Cât privește susținerile reclamantei că ar fi fost constrânsă să semneze cererea de demisie, tribunalul constată că nu s-a făcut dovada în acest sens prin niciun mijloc de probă. De altfel, tribunalul apreciază ca fără relevanță aceste susțineri în condițiile în care acordul de voință al reclamantei pentru încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 29.10.2014 reiese în mod clar și din notificarea adresată societății pârâte, primită la data de 10.11.2014 potrivit confirmării de primire atașate la dosar(filele 12-14).
Prin urmare, atât timp cât decizia de încetare a fost emisă ulterior comunicării notificării, se constată că angajatorul a respectat dispozițiile art.81 din Codul muncii, ținând seama de manifestarea de voință expresă a reclamantei, în sensul încetării raporturilor de muncă.
În cauză se constată că s-a renunțat doar parțial la termenul de preaviz de 20 zile lucrătoare prevăzut în contractul individual de muncă, pentru acest motiv dispunându-se încetarea contractului începând cu data de 20.11.2014.
Se observă că cererea de demisie a fost înregistrată la societate sub nr.148/28.10.2014, iar atât timp cât cererea aparținea reclamantei, societatea pârâtă nu avea nici o obligație legală să-i înmâneze un exemplar de pe aceasta.
În privința mențiunii din decizie că se poate adresa cu contestație la sediul firmei în termen de 30 zile de la comunicare, tribunalul apreciază că nu este de natură a afecta legalitatea deciziei, nefiind prevăzută de lege vreo sancțiune pentru neindicarea instanței unde se poate contesta decizia de încetare a contractului de muncă, prin demisie. Se constată că pârâta nici nu a fost prejudiciată în vreun mod prin această mențiune, în condițiile în care s-a adresat instanței competente în termen legal.
Cât privește dispozițiile art.78 și 80 din Codul muncii invocate de reclamantă, tribunalul constată că nu sunt aplicabile în cauză întrucât acestea vizează situația concedierilor nelegale, iar în speță nu s-a dispus concedierea reclamantei, ci încetarea raporturilor de muncă, prin demisie.
Față de cele reținute, tribunalul apreciază ca legală și temeinică decizia nr. 153/20.11.2014, aceasta fiind emisă în conformitate cu actul de voință al reclamantei de încetare a raporturilor de muncă.
Atât timp cât decizia nr.162/9.02.2014 a fost emisă doar ca urmare a erorii materiale strecurată în decizia nr. 153/20.11.2014, cu privire la funcția deținută de reclamantă, îndreptare a erorii care era justificată dată fiind funcția deținută de reclamantă la data demisiei, tribunalul apreciază ca legală și această decizie.
Având în vedere cele expuse tribunalul apreciază ca nefondate atât cererile de anulare a deciziilor nr. 153/20.11.2014 și 162/9.02.2014, cât și de plată a drepturilor salariale și a indemnizației de concediu de odihnă aferente perioadei 20.11.2014 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești.
Referitor la cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunii octombrie 2014, a orelor suplimentare și a indemnizației de concediu de odihnă, tribunalul reține că prin notele scrise depuse de reclamantă, prin apărător, s-a menținut doar cererea privind indemnizația de concediu de odihnă pe considerentul că s-au predat salariile în fața instanței de judecată.
Din analiza statului de plată aferent lunii octombrie 2014, se constată că reclamantei P. M. i se cuveneau drepturi bănești în sumă netă de 649 lei, în care a fost inclusă și indemnizația de concediu de odihnă. Această sumă de bani a fost predată reclamantei de către reprezentantul pârâtei în fața instanței, în ședința publică din data de 3.06.2015.
În cauză nu s-au administrat probe prin care să se facă dovada că reclamantei i se cuvenea și altă sumă cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru anul 2014, decât cea consemnată în statul de plată și care a și fost încasată, astfel că tribunalul apreciază ca nefondată și cererea reclamantei de plată a acestor drepturi bănești.
În ceea ce privește cererea privind plata daunelor morale, tribunalul apreciază că prin probele administrate în cauză reclamanta nu a dovedit că i s-a produs vreo vătămare a drepturilor și intereselor sale legitime nici pe parcursul derulării contractului de muncă și nici ulterior încetării acestuia. Astfel, aceasta nu a probat că din cauza comportamentului fostului angajator a fost în imposibilitate a se mai angaja, având în vedere că potrivit relațiilor comunicate de ITM B. (filele 72,73) ulterior încetării contractului de muncă, reclamanta a mai încheiat trei contracte de muncă, dintre care ultimul din data de 29.04.2015 este activ, celelalte două încetând în baza art.55 lit.b din Codul muncii. Cât privește depoziția martorei I. A. R. audiată la solicitarea reclamantei, se reține că aceasta are cunoștință de aspectele invocate doar de la reclamantă, nefiind constatări personale ale martorei, tribunalul considerând că această probă nu este concludentă în sensul celor susținute de reclamantă. Prin urmare, tribunalul constată că reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu moral cu consecințe în viața sa socială și personală, astfel că apreciază ca nefondată și cererea privind plata daunelor morale în sumă de 3000 lei.
Pentru considerentele reținute, tribunalul constată că este nefondată acțiunea formulată de reclamantă, astfel că urmează să o respingă.
În baza art.453 tribunalul va obliga pe reclamantă să plătească pârâtei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat(1000 lei).
Aceeași opinie a fost exprimată și de asistenții judiciari care, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004, au făcut parte din completul de judecată cu vot consultativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă P. M., CNP:_, cu domiciliul în B., . . ., județul B. în contradictoriu cu pârâta ., C._, J_, cu sediul în B., . . ..
Obligă pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Tribunalul B..
Pronunțată în ședință publică azi 16.06.2015.
Președinte Cu vot consultativ Grefier
V. AlionteAsistenți judiciariAdina B.
L. C. E. M. P.
Red.A. V.
4 ex./7.07.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
