Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 251/2015. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 251/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 06-02-2015 în dosarul nr. 6406/118/2014
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.251
Ședința publică din 6 februarie 2015
PREȘEDINTE: R. I. S.
ASISTENȚI JUDICIARI:
A. B.
R. G.
GREFIER: I. C.
Pe rol pronunțarea cauzei civile formulată de reclamanta S. G.- cu domiciliul în C., .. 97, ., . cu pârâtul U. O. DIN C.- cu sediul în C., ., având ca obiect – contestație decizie sancționare.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 9 ianuarie 2015, acestea fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 16 ianuarie 2015 și, ulterior, la 6 februarie 2015, când s-a hotărât:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cereri, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, astfel cum a fost modificată, reclamanta S. G. a chemat în judecată pe pârâta U. O. din Constanta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în principal, sa constate nulitatea absoluta a Deciziei nr. 197/11.08.2014 privind suspendarea contractului individual de munca nr. 911/01.10.1993, cu consecința repunerii pârtilor in situația anterioara. În subsidiar, reclamanta a solicitat instanței să dispună anularea deciziei contestate, cu consecința repunerii pârtilor in situația anterioara, respectiv obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite, cu dobânda legala aferentă, calculată de la scadenta fiecărei sume pana la plata efectiva, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că din simpla lecturare a Deciziei nr.197/11.08.2014 se retine ca aceasta reprezintă manifestarea de voința unilaterala prin care: "Rectorul Universității O. Constanta”, decide suspendarea contractului individual de munca nr. 911/01.10.1993, încheiat între reclamantă și angajator, respectiv unitatea pârâtă. Se învederează că necompetenta materiala a emitentului deciziei contestate atrage sancțiunea nulității absolute a actului emis fără respectarea condițiilor legale.
Reclamanta solicită instanței să cenzureze susținerile paratei, care arata ca decizia contestata a fost emisa in baza dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. b teza a 2-a din Legea nr. 53/2003 republicata, întrucât exista prevedere speciala care sa reglementeze dreptul angajatorului de a suspenda contractul individual de munca salariatului, în legea speciala ce reglementează raporturile de munca ale angajaților din cadrul Universității O. Constanta.
Se afirmă că potrivit dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale "Autonomia universitara da dreptul comunității universitare sa isi stabilească misiunea proprie, strategia instituționala, structura, activitățile, organizarea si funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale si umane, cu respectarea stricta a legislației in vigoare. (3) Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se exprima in Carta universitara, aprobata de senatul universitar, in concordanta stricta cu legislația in vigoare."
Reclamanta apreciază că reglementarea care, cu putere de lege, stabilește competentele, modul de organizare si funcționare a activității universităților este Carta universitară, care se completează cu legea educației naționale si cu codul muncii(Legea nr. 53/2003), în măsura in care nu exista dispoziții speciale care sa reglementeze o anumita situație născuta in activitatea universității. În cazul de fata insa, suspendarea contractului de munca al unui angajat al universității este reglementat in norma speciala si anume, la capitolul VII, punctul 7 din Carta Universității O. Constanta.
Se concluzionează că actul emis este nelegal si din perspectiva temeiului de drept invocat, temei care era cel cuprins in reglementarea specială.
Referitor la fondul cauzei se arată faptul ca decizia contestata este lipsita de motivare în fapt, fiind practic imposibil de apreciat daca starea de incompatibilitate invocata in decizie a existat cu adevărat sau nu, pentru ca ea nu este circumstantiata in nici un fel în actul contestat. Se consideră că doar urmând procedura speciala instituita de legislația speciala aplicabilă, se putea proceda la constatarea stării de incompatibilitate care putea determina suspendarea contractului individual de muncă.
Se învederează că de la momentul punerii in mișcare a acțiunii penale si trimiterea in judecata au trecut noua luni, perioada in care parata a luat la cunoștința de acuzațiile ce i se aduc, inclusiv de dispoziția organelor de urmărire penala (ordonanța nr. 9/P/2013) privind suspendarea din funcția de prorector pe perioada 05.09._13, materializata in Decizia nr. 224/09.09.2013 emisa de parata. Se apreciază că faptele reținute in sarcina reclamantei vizau funcția de prorector si nu pe cea de profesor universitar, astfel cum rezulta din cuprinsul rechizitoriului, dar si fata de masurile dispuse de organele judiciare.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației reclamantei ca nefondată, motivând că faptul că singurele dispoziții care reglementează suspendarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, în cazul în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sunt prevederile art. 52 alin. 1 lit. b teza a Il-a din Legea 53/2003 republicată. Se susține că nu este reglementată în Cartă suspendarea contractului individual de muncă a personalului didactic, în cazurile prevăzute de Codul Muncii.
Se învederează că Dispozițiile Capitolului VII.7 din Cartă reglementează un caz special de suspendare - suspendarea din funcția de conducere, precum și faptul că decizia nr. 197/11.08.2014 nu reprezintă expresia voinței individuale a rectorului, ci reprezintă voința Universității O." din C., reprezentată, conform art. 213 (6) din Legea nr. 1/2011, prin rector.
Referitor la motivele de fond invocate de reclamantă, pârâta arată că Legea 53/2003 nu prevede condiții de fond și de formă pentru validitatea unui act de suspendare a contractului individual de muncă, intervenită în oricare din formele prevăzute de Codul Muncii. Se arată că suspendarea a fost dispusă având în vedere adresa înregistrată la U. „O." din C. cu nr. 8037/29.07.2014, emisă de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr._, prin care se precizează faptul că reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (I) din Codul Penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a infracțiunii prevăzută de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000, respectiv folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal.
Având în vedere natura infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată reclamanta, este evident că incompatibilitatea acestora cu calitatea de cadru didactic în învățământul universitar rezultă fără urma de îndoială din chiar prevederile legale, nefiind necesare precizări suplimentare.
Prin întâmpinare se susține că legiuitorul nu a impus nici un termen pe care angajatorul este ținut să îl respecte, dar nici interdicții în ceea ce privește momentul aplicării acestei prevederi referitoare la suspendarea contractului, iar faptul că reclamanta se afla în concediu de odihnă la momentul analizării acestui act nu putea să împiedice instituția pârâtă să aplice dispozițiile legale, în condițiile în care nu există vreun text de lege care să limiteze sau să interzică aplicarea art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Legea 53/2003, pe durata concediului de odihnă, lucru recunoscut și de reclamantă.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Considerentele tribunalului
Prin Decizia nr.197/11.08.2014 emisă de U. O. din Constanta s-a dispus suspendarea contractului individual de munca nr. 911/01.10.1993 al reclamantei, în baza art. 52 alin. 1 lit. b teza a II-a din Legea 53/2003, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, începând cu data de 11.08.2014.
În motivarea acestei decizii se arată că măsura a fost dispusă având în vedere adresa înregistrată la U. „O." din C. cu nr. 8037/29.07.2014, emisă de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr._, prin care se precizează faptul că reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (I) din Codul Penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a infracțiunii prevăzută de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000, respectiv folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal.
De asemenea, angajatorul a precizat că măsura a fost luată având în vedere că infracțiunile pentru care reclamanta a fost trimisă în judecată sunt incompatibile cu desfășurarea activității didactice.
Reclamanta a invocat nulitatea absolută a deciziei contestate, susținând că angajatorul este U. O. Constanta, care prin organele sale de conducere putea lua hotărârea de a suspenda contractul individual de muncă al unui salariat, hotărâre ce ar putea fi semnata de rector, doar în calitate de reprezentant al angajatorului. De asemenea, reclamanta apreciază că din simpla lecturare a Deciziei nr.197/11.08.2014 rezultă că aceasta reprezintă manifestarea de voința unilaterala a Rectorului Universității O. Constanta, care decide suspendarea CIM.
Prin dispozițiile art.52 din Codul muncii sunt stabilite condițiile în care un contract individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului.
În cauză, U. O. Constanta este angajatorul cu care reclamanta salariată a încheiat un CIM, angajator care este reprezentat, conform art. 213 (6) din Legea nr. 1/2011, prin rector.
Instanța constată că Decizia nr. 197/11.08.2014 nu reprezintă expresia voinței individuale a rectorului, ci reprezintă voința Universității „O." din C., întrucât nu a fost adoptată în nume propriu de către conducătorul instituției. Faptul că în cuprinsul acestei decizii este folosită sintagma „ Rectorul Universității Decide” nu poate determina concluzia că măsura dispusă reprezintă manifestarea de voința unilaterala a persoanei fizice care îndeplinește funcția de rector. De altfel, semnătura acestei persoane a fost aplicată în calitate de rector, pe un act oficial emis de o instituție publică.
Decizia contestată în speță este un act emis de către instituția U. O. Constanta și este semnată, alături de rector, de reprezentanții Direcției resurse umane și serviciului juridic.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de către părți rezultă că aceeași formulare tip, în care este folosită sintagma „Rectorul Universității „O." din C. decide”, se regăsește în deciziile instituției pârâte, (Deciziile nr. 312/28.10.2013 și 224/09.09.2013 – invocate și de reclamantă în acțiunea sa).
Raportat la aceste considerente, instanța va respinge excepția nulității absolute a Deciziei nr. 197/11.08.2014.
Un alt aspect legat de legalitatea actului contestat, invocat de reclamantă, îl constituie temeiului de drept menționat de angajator, temei care era cel cuprins in reglementarea specială, respectiv Carta universitară, care se completează cu legea educației naționale si cu codul muncii(Legea nr. 53/2003), în măsura in care nu exista dispoziții speciale care sa reglementeze o anumita situație născuta în activitatea universității.
„Carta universitară” conține Capitolul VII.7, intitulat Suspendarea din funcție, în care, la art.98, sunt reglementate cazurile de suspendare a persoanelor care ocupă funcții de conducere în Universitate, iar la data de 11.08.2014 - data suspendării contractului individual de muncă al reclamantei, aceasta nu ocupa o funcție de conducere. Această cartă nu cuprinde reglementări cu privire la cazurile de suspendare a contractelor individuale de muncă ale cadrelor didactice sau alte altor salariați din instituția pârâtă.
În consecință, întrucât nu există o prevedere speciala care sa reglementeze dreptul angajatorului de a suspenda contractul individual de munca al salariatului, devin aplicabile dispozițiile din codul muncii, respectiv art. 52 alin. 1 lit. b teza a 2-a din Legea nr. 53/2003 republicată.
Instanța constată că motivele de nelegalitate invocate de către contestatoare nu pot fi reținute, Decizia nr. 197/11.08.2014 fiind legal emisă.
Prin prezenta contestație, reclamanta a invocat și caracterul nefondat al măsurii dispuse de către angajator, susținând că decizia nu are o motivare în fapt, fiind practic imposibil de apreciat daca starea de incompatibilitate invocata a existat cu adevărat sau nu, pentru ca ea nu este circumstanțiată în nici un fel în actul contestat.
Conform dispozițiilor art.52 alin 1 lit.b din Codul muncii: „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.”
Curtea Constituțională prin Decizia nr.520/2005, a stabilit că: „Suspendarea contractului individual de muncă constituie o măsură temporară, putând fi dispusă de angajator față de salariatul împotriva căruia s-a formulat plângerea penală ori s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea de infracțiuni incompatibile cu funcția deținută.
Pe perioada suspendării, salariatul nu poate deține funcția cu care este incompatibilă fapta pentru care s-a formulat plângerea penală, nefiind împiedicat să se încadreze la altă unitate ori în altă funcție chiar la aceeași unitate. Astfel, dreptul său la muncă nu este atins.
Măsura suspendării nu este contrară nici principiului prezumției de nevinovăție, care se aplică numai în cadrul răspunderii penale. Plângerea penală se întemeiază pe date și pe indicii cu privire la săvârșirea de salariat a unei infracțiuni incompatibile cu funcția deținută, iar existența ori inexistența vinovăției se stabilește prin hotărâre judecătorească definitivă. Fapta salariatului, chiar dacă nu va atrage răspunderea penală a acestuia, poate constitui abatere disciplinară, ce poate fi sancționată inclusiv cu încetarea contractului de muncă. În situații în care se va constata nevinovăția salariatului și dispunerea nejustificată a suspendării contractului individual de muncă, salariatul are dreptul la măsuri reparatorii corespunzătoare în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.”
În cauză instituția angajatoare a făcut dovada că măsura a fost dispusă având în vedere adresa înregistrată la U. „O." din C. cu nr. 8037/29.07.2014, emisă de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr._, prin care se precizează faptul că reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (I) din Codul Penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a infracțiunii prevăzută de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000, respectiv folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal.
În consecință, angajatorul a făcut dovada îndeplinirii condiției impuse prin dispozițiile legale invocate mai sus, situație în care acesta își poate exercita dreptul de a dispune, în mod unilateral, suspendarea raporturilor de muncă cu salariatul. De altfel angajatorul a procedat chiar la detalierea motivului pentru care a dispus suspendarea contractului de muncă, precizând că „măsura a fost luată având în vedere că infracțiunile pentru care reclamanta a fost trimisă în judecată sunt incompatibile cu desfășurarea activității didactice.”
Angajatorul, procedând la suspendarea contractul pe perioada judecării procesului penal, nu se pronunță de fapt asupra vinovăției sau nevinovăției angajatului și nici asupra răspunderii sale penale. Măsura suspendării durează doar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, având deci un caracter provizoriu, întrucât în cazul în care salariatul va fi achitat, acesta să aibă dreptul la repararea pagubei și reluarea activității anterioare(art.52 al.2).
Raportând situația de fapt reținută - care a fost dovedită prin înscrisurile depuse - la dispozițiile legale invocate prin decizia angajatorului, se constată că sunt îndeplinite condițiile impuse prin art.52 alin 1 lit.bC.muncii, măsura fiind dispusă de angajator, față de salariata împotriva căruia s-a formulat o plângere penală pentru săvârșirea de infracțiuni incompatibile cu funcția deținută și care a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni.
Reclamanta a mai invocat faptul că de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale si trimiterea in judecata au trecut noua luni, perioada în care parata a luat la cunoștința de acuzațiile ce i se aduc, dar a procedat la suspendarea CIM mult mai târziu, precum și faptul că faptele reținute în sarcina sa vizau funcția de prorector si nu pe cea de profesor universitar, astfel cum rezulta din cuprinsul rechizitoriului.
Instanța urmează să înlăture și aceste apărări ale contestatoarei, pe care califică ca neîntemeiate, având în vedere că pârâta a adoptat decizia contestată la data de 11.08.2014, după momentul luării la cunoștință de adresa Tribunalului Ilfov nr. 8037/29.07.2014. Astfel cum s-a arătat, angajatorul a făcut dovada că există o plângere penală care se întemeiază pe date și pe indicii cu privire la săvârșirea de salariată a unei infracțiuni incompatibile cu funcția deținută. Având în vedere că existența ori inexistența vinovăției se stabilește prin hotărâre judecătorească definitivă, iar organele în drept au dispus trimiterea în judecată a reclamantei, situație în care acesta își poate exercita dreptul de a dispune, în mod unilateral, suspendarea raporturilor de muncă cu salariatul.
Contestatoarea a susținut că, sub aspectul temeiniciei, nu este lipsit de relevanta faptul că activitatea sa în anul universitar anterior a fost una meritorie, apreciata chiar de către angajator, care i-a acordat gradație de merit la salariu.
Aspectele învederate prin contestație nu au nici o relevanță în cauză, întrucât măsura dispusă de angajator prin decizia contestată nu are la bază o analiză calitativă a muncii desfășurate de către salariată. Suspendarea CIM a fost dispusă pentru că angajatorul are această posibilitate legală și pentru că acesta a apreciat că faptele de natură penală pentru care este cercetată contestatoarea pot avea influență asupra calității de cadru didactic.
Având în vedere considerentele expuse, instanța constată că prezenta contestație nu este fondată și urmează să o respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE :
Respinge excepția nulității absolute a Deciziei nr. 197/11.08.2014.
Respinge contestația formulată de reclamanta S. G.- cu domiciliul în C., .. 97, ., . cu pârâtul U. O. DIN C.- cu sediul în C., ., împotriva deciziei nr. 197/11.08.2014 privind suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei, emisă de U. O. din Constanta, ca nefondată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul C..
Pronunțata în ședința publica azi, 06.02.2015.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI,
R. I. S. A. B.
R. G.
GREFIER,
I. C.
tehnored.jud.R.I.S./24.02.2015/4 ex.
emis 2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
