Pretentii. Sentința nr. 1703/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Obiectul cauzei: acțiune în răspundere patrimonială.

La apelul nominal făcut în ședința publică, răspunde pentru reclamantă – avocat B. G., în substituire pentru avocat P. C., în baza delegației de substituire și a împuternicirii avocațiale pe care le depune la dosar, lipsind pârâtul.

Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 154 și următoarele din noul Cod de pr.civilă.

Grefierul expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează că prezenta acțiune este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art. art. 270 din Codul muncii, și că reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 411 alin (2) din noul Cod de procedură civilă.

Instanța, având în vedere disp. art.131 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante, judecatorul este obligat, din oficiu, sa verifice si sa stabileasca daca instanta sesizata este competenta general, material si teritorial sa judece pricina, potrivit disp. art. art. 95 din noul Cod de procedură civilă, coroborate cu disp. art. 269 din Codul muncii, constată că este competentă general, material si teritorial să judece prezenta cauză.

Întrebat fiind, reprezentantul convențional al reclamantei precizează că nu mai sunt chestiuni prealabile sau excepții de formulat.

Instanța, luând act de susținerile reprezentantului convențional al reclamanților, în temeiul art.254 din noul Cod de procedură civilă, acordă cuvântul asupra probatoriilor.

Reprezentantul convențional al reclamantei, având cuvântul, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul pârâtului.

Instanța, având în vedere disp. art. 258 din noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255 din noul Cod de procedură civilă, apreciind că înscrisurile depuse la dosar sunt legale, verosimile, pertinente și concludente, încuviințează pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, și o constată administrată, și respinge proba cu interogatoriul pârâtului, ca neutilă cauzei în raport de înscrisurile depuse la dosar.

La interpelarea instanței, reprezentantul convențional al reclamantei precizează că nu mai are cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat.

Instanța, socotindu-se lămurită, în baza art.244 din noul Cod de procedură civilă, declară încheiată cercetarea procesului.

Instanța, în temeiul art.392 din noul Cod de procedură civilă, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei.

Reprezentantul convențional al reclamantei, având cuvântul, solicită admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2420 lei către reclamantă reprezentând drepturi bănești încasate nejustificat. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța, în baza art. 394 din noul Cod de procedură civilă, constatând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare cu privire la fondul cauzei.

TRIBUNALUL

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a VIII-a, reclamanta S.C. R. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A. D. G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 2.420 lei, reprezentând drepturi bănești încasate nejustificat cu titlu de indemnizație de concediu și primă de vacanță, aferente anului 2013.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său până la data de 29.04.2013, când i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 61 lit.a și e Codul muncii.

Reclamanta a mai susținut că în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pârâtul avea dreptul la un concediu anual de odihnă de 24 de zile lucrătoare, de care a beneficiat în lunile ianuarie-februarie 2014, încasând integral și prima de vacanță.Cu toate acestea, proporțional perioadei efectiv lucrate în cursul anului 2013, până la desfacerea contractului individual de muncă, pârâtul avea dreptul doar la 4 zile de concediu, motiv pentru care contravaloarea celor 20 zile de concediu de care pârâtul a uzat în plus reprezintă o sumă necuvenită ce se impune a fi restituită.

In drept, au fost invocate prevederile art. 256 alin.1 Codul muncii.

In dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri:contract individual de muncă încheiat cu pârâtul, dispoziția nr. 749/29.04.2013 de desfacere a contractului individual de muncă, notă constituire debit, fluturași de salariu aferenți lunilor ianuarie și februarie 2013.

In apărare, pârâtul legal citat nu a formulat întâmpinare și nu a propus probe.

Prin Sentința civilă nr. 2617/19.03.2015 pronunțată de Tribunalul București-Secția a VIII a de Conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului C..

Pentru a dispune în aceste sens, instanța inițial învestită a reținut incidența dispozițiilor art. 269 Codul muncii și a art.210 din Legea 62/2011, privind competența instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Pe rolul Tribunalului C., cauza astfel declinată a fost înregistrată sub același număr.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele:

Pârâtul a fost angajatul societății reclamante în funcția de inginer, iar prin decizia nr. 749/29.04.2013 s-a dispus concedierea sa pentru motive disciplinare, în temeiul art. 61 lit.a Codul muncii..

In calitate de salariat al societății reclamante, pârâtul a avut dreptul la un concediu anual de odihnă de 24 zile lucrătoare, de care a beneficiat în concret în perioada ianuarie-februarie 2013, astfel cum rezultă din fluturașii de salariu depuși la filele 10-11 din dosar.Totodată, în perioada 22.02._.03.2013, reclamantul s-a aflat în concediu fără plată, iar ulterior nu s-a mai prezentat la locul de muncă, motiv pentru care a și fost sancționat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă.

Prin dispozițiile art. 145 alin.2 Codul muncii s-a prevăzut în mod expres că durata efectivă a concediului de odihnă se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.

In consecință, pârâtul ar fi fost îndreptățit la 24 de zile concediu de odihnă în cazul în care ar fi lucrat efectiv la societatea reclamantă pe parcursul întregului an 2013. Cum calitatea sa de angajat al reclamantei a încetat la data de 01.04.2013, iar activitatea concretă s-a desfășurat până la data de 22.02.2013, rezultă că durata concediului de odihnă trebuie să fie determinată prin raportare la cele 2 luni efectiv lucrate, un simplu calcul matematic conducând la concluzia că pârâtul putea beneficiu în concret doar de 4 zile concediu de odihnă în cursul anului 2013.

În condițiile în care în perioada ianuarie-februarie 2013 pârâtul a beneficiat de 24 zile concediu de odihnă, pentru care a încasat drepturile salariale aferente, constând în indemnizație de concediu și primă de vacanță, urmează a se reține că pentru 20 zile concediu de odihnă, la care nu era îndreptățit, a încasat aceste drepturi salariale în mod necuvenit.

Art. 256 alin.1 Codul muncii stabilește că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie..Prin aceste dispoziții este reglementată obligatia de restituire pe care o au salariații față de unitatea angajatoare, având la bază plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză.Spre deosebire de răspunderea patrimonială care presupune săvârșirea unei fapte cu vinovăție, obligația de restituire este o instituție distinctă, guvernată de alte reguli.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța reține că pârâtul a încasat în mod necuvenit contravaloarea a 20 zile de concediu de odihnă, incluzând indemnizație de concediu și primă de vacanță, respectiv suma de 2.420 lei, potrivit calculelor detaliate efectuate de pârâtă, astfel că va dispune obligarea pârâtului la restituirea acestei sume către reclamantă.

În temeiul art. 453 C.proc.civ., pârâtul va fi obligat și la plata către reclamantă a sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu avocat ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite cererea formulată de reclamanta .> cu sediul în C., .-24, județul C., în contradictoriu cu pârâtul A. D. G., domiciliat în București, ..5, ., ., sector 6.