Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 5250/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5250/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 5250/2015
Dosar nr. _
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA Nr. 5250/2015
Ședința publică de la 13 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. D. P.
Asistent judiciar C. D.
Asistent judiciar A. V.
Grefier L. S.
Pe rol judecarea cauzei Litigii de muncă privind cererea formulată de reclamanta U. D. în contradictoriu cu pârâta F. O. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că la data de 17.07.2015 a fost depus la dosar răspunsul la adresa emisă de instanță, după care:
În raport de dispozițiile art. 244 alin. 1 Cod procedură civilă instanța declară încheiată cercetarea judecătorească și constatând că s-a solicitat judecarea în lipsă, reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față
La data de 30.01.2015, reclamanta U. D., în contradictoriu cu pârâta F. "O." C. a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre salariile cuvenite conform contractului individual de muncă și salariile plătite efectiv ca urmare a diminuării cu procentul de 25% conform prevederilor art 1 alin 1 coroborat cu art 16 alin 1 din Legea 118/2010.
In fapt, a arătat că este angajată a Filarmonicii " O." în funcția de artist instrumentist, și începând cu data de 01.07.2010, prin Decizia nr 295/05.08.2010 emisă în baza prevederilor art 1 alin 1 coroborat cu art 16 alin 1 din Lg nr 118/2010, cuantumul brut al salariilor lunare de încadrare stabilite în baza Legii – cadru nr 330/2009 și OUG nr 1/2010, i-au fost diminuate cu 25%, măsură contrară prevederilor contractului individual de muncă pe care l-a semnat cu angajatorul său, F. " O.", prin intervenția unui terț, în acest caz, statul român.
Ulterior, începând cu data de 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%, în temeiul prevederilor art 1 alin 1 din Lg 285/2010.
In continuare, cuantumul brut al salariilor s-a majorat în două etape, astfel:
a) cu 8% începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012;
b) cu 7,4% începând cu data de 1 decembrie 2012, față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012, în temeiul prevederilor art. 1 alin 1 din OUG nr 19/2012.
Prin adoptarea acestei măsuri de reducere a salariilor cu 25% s-au încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cale ale art 1 alin 1 din protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Lg nr 30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Reclamanta, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, solicită plata diferențelor dintre salariile cuvenite conform contractului individual de muncă și salariile plătite efectiv ca urmare a diminuării cu procentul de 25%, după cum urmează:
- pe perioada 29.01.2012 – 31 mai 2012 un procent de 10% rezultat ca diferență dintre 25% diminuarea inițială și procentul de 15% majorarea intervenită la data de 01.01.2011,
- pe perioada 01.06.2012 – 31.11.2012 un procent de 2% rezultat ca diferență dintre procentul de 10% rezultat mai sus și procentul de 8% majorarea intervenită la data de 01.06.2012.
A depus la dosar decizia nr 295/05.08.2010, cartea de identitate, adeverința nr. 248/29.01.2015.
Si-a întemeiat acțiunea pe disp. art 194 și următoarele din NCPC.
La data de 20.03.2015, F. " O. " C. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.
A arătat că diminuarea salariului lunar brut de încadrare al reclamantei a intervenit ca urmare a aplicării Legea nr 118/2010.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6.12.2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor art 1 din protocolul Adițional nr 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor.
A mai arătat că și alți salariați au revendicat acest drept, dar acțiunile lor au fost respinse de instanță.
Si-a întemeiat prezenta pe disp. art 205- 208 NCPC.
A depus la dosar în copie: contractul individual de muncă, adeverință din care rezultă salariul primit pe perioada dedusă judecății și modul de calcul al acestuia .
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Reclamanta este salariată a unității pârâte și în perioada 01.07.2010 – 31.12.2010, în baza prevederilor Legii nr 118/2010, cuantumul brut al salariilor lunare de încadrare i-au fost diminuate cu 25%.
Revenirea la salariul brut avut înainte de măsura luată prin legea 118/2010 s-a făcut în trei etape. Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%, conform prevederilor art 1 alin 1 din Lg 285/2010, începând cu 1 iunie 2012 s-a acordat o majorare de 8% față de nivelul acordat pentru luna mai 2012, iar începând cu data de 1 decembrie 2012 s-a acordat o majorare de 7,4% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012, în temeiul art 1 alin 1 din OUG nr 19/2012.
Reclamanta consideră că la 01.01.2011 revenirea trebuia să se facă dintr-o dată, pentru toată suma de 25%, iar pentru că nu s-a făcut la întregul cuantum avut anterior solicită obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre sumele reprezentând cuantumul cuvenit și cel plătit.
Instanța constată că angajatorul a plătit salariile în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acel moment și nu i se poate imputa încălcarea vreunei norme legale.
Nu se poate reține nici susținerea reclamantei că s-au încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele ale art 1 alin 1 din protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr 30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
În jurisprudența instanței de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, a căror respectare se constată și în cauza de față, ceea ce face să nu existe o încălcare a art.1 alin.1 din protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Astfel: în hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).
În hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în cauza Kechko c. Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în cauza James și alții c. Marii Britanii).
De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauza M. c. României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în cauza S. și alții c. României; hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în cauza P. c. României; hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în cauza R. c. României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un "bun" în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz și alții c. Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în cauza Wieczorek c. Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în cauza Mellacher și alții c. Austriei, paragraful 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunțată în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (hotărârea din 20 iunie 2002, pronunțată în cauza Azinas c. Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunțată în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate.
În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
În acest sens, instanța constată că plata salariilor într-un cuantum mai mic decât cel cuvenit, faptul că nu s-a acoperit dintr-o dată reducerea de 25%, ci în etape, procentual, s-a făcut în baza unor legi emise de stat, în baza unor acte normativ care conțin prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura menținerii diminuării salariilor în anii 2011 – 2012 cu 10% în perioada 01.01.2011 – 31.05.2012, respectiv 2% în perioada 01.06.2012 – 30.11.2012 a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public/utilitatea publică, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul continuării crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În altă ordine de idei, instanța reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că menținerea reducerii salariilor cu 10%, respectiv 2% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse nu s-a adus atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenție (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului).
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la 06.12.2011 în cauzele F. M. împotriva României și A. G. Sentes Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat aceleași susțineri arătând că: "dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr._/00, par. 94, și mutatis mutandis, cauza Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr._/00, par. 39). O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
Revine statului, să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23). Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza M. c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr._/05, par. 26).
Or, nu aceasta este situația din speță. În baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Chiar în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că măsura în cauză a constituit o ingerință în exercitarea acestui drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hasani c. Croației, nr._/09, decizia din 30 septembrie 2010), cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.
Curtea a notat, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". În mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și alții c. Germaniei [M.C.], nr._/99,_/01 și_/01, par. 91 și cauza Zvolský și Zvolská c. Republicii Cehe, nr._/99, par. 67 in fine).
În cele din urmă, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială (cauza James și alții c. Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society . c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respecta "echilibrul" între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului".
Față de cele arătate mai sus instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.
Opinia asistenților judiciari este conformă cu hotărârea și considerentele prezente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanta U. D., având CNP_, cu domiciliul în C., ..1, ., . în contradictoriu cu pârâta F. "O. cu sediul în C., ., județul D..
Cu apel în 10 zile de la comunicare, cererea de apel urmând să fie depusă la Tribunalul D..
Pronunțată în ședința publică de la 13 Octombrie 2015.
Președinte, Asistenți judiciari, Grefier,
C. D. P. C. D. A. V. L. S.
Red.Jud CDP/As jud CD
4 ex/16.10.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
