Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 3606/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3606/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 7052/99/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 06 Noiembrie 2014
Președinte - I. D.
Asistent judiciar B. M. M.
Asistent judiciar A. T.
Grefier - L. G. O.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3606
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamant F. P. și pe pârât M. M. ȘI BUCOVINEI IAȘI, pârât C. E. IAȘI, pârât C. M. IAȘI, având ca obiect ordonanță președințială.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 05.11.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cererii de față, formulate pe cale de ordonanță președințială, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._ la data de 07.08.2014 reclamantul F. P., în contradictoriu cu pârâții M. M. și Bucovinei, C.U.I._, C. eparhial Iași și C. M. Iași, a formulat pe cale de ordonanță președințială, contestație împotriva deciziei de aplicare a sancțiunii disciplinare dispusă prin Hotărârea nr. 1 din 2014 pronunțată la data de 14.02.2014 și Hotărârii nr. 14 din 27.05.2014.
Astfel, se solicită suspendarea efectelor și executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a acțiunii cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul motivării cererii reclamantul a mai formulat o . cereri, respectiv a invocat o . excepții: excepția tardivității aplicării sancțiunii, excepția prematurității, excepția lipsei calității materiale a Sectorului administrativ bisericesc, al Administrației eparhiale, al Mitropoliei M. și Bucovinei Iași și Permanenței Consiliului E. (de a emite anumite acte, de a lua act de anumite fapte sau abateri disciplinare, de a cerceta și sancționa disciplinar), excepția prescripției răspunderii disciplinare, excepții de nelegalitate și de nulitate, cererea de reintegrare în muncă.
S-a arătat faptul că cererea sa este admisibilă raportat la dispozițiile Codului de Procedură Civilă (art. 996, 998, 1, 2, 34 pct.3, 4) cât și pe dispozițiile Codului Muncii, invocându-se și aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. De asemenea, cererea sa este temeinică și legală raportat la dispozițiile art. 106 și 129 din Regulamentul de procedură al B..
Arată acesta faptul că a fost nevoit să se adreseze instanțelor de judecată pentru a-și dobândi drepturile cuvenite din punct de vedere profesional întrucât la reprezentanții Mitropoliei M. și Bucovinei nu a găsit înțelegere.
Se mai arată în motivare faptul că hotărârea contestată este nulă și nu se poate executa deoarece nu a fost aprobată de către chiriarh și nu a fost investită cu formulă executorie de către chiriarh conform art. 152 și 156 din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române.
Se mai arată faptul că este a șaptea sancționare disciplinară pe care o primește cu privire la aceeași faptă, aspect ce contravine dispozițiilor legale.
Se arată faptul că acuzațiile ce îi sunt aduse sunt netemeinice și nelegale; astfel, nimeni nu poate fi pedepsit sau sancționat disciplinar, penal, civil înainte de a i se constata vinovăția astfel cum prevăd atât legile interne cât și normele internaționale printre care și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (fiind invocate art. 6-14).
Arată reclamantul faptul că toate plângerile sale penale și toate cererile de chemare în judecată au fost întemeiate din punct de vedere canonic, din punct de vedere juridic bisericesc și din punct de vedere juridic civil.
Raportat la dispozițiile din Codul muncii, Legea nr. 168 din 1999, Statutul pentru organizarea și funcționarea bisericii Ortodoxe Române, numirile și transferurile personalului bisericesc clerical și neclerical se face după norme clare și bine stabilite în aceste legi. De asemenea, chiriarhul nu poate revoca personalul bisericesc clerical și neclerical în ședințe ale Permanenței Consiliului eparhial deoarece acest personal este angajat să își desfășoare activitatea profesională în baza unui contract individual de muncă. Prin urmare contractul individual de muncă nu este un act administrativ, motiv pentru care se reține faptul că nu este revocabil.
Reclamantul mai invocă art. 6, 37 ,38 și 50 din Codul muncii.
Se mai arată faptul că a manifestat întotdeauna decență în fața instanțelor de judecată astfel cum prevăd și dispozițiile cuprinse în Codul muncii, în Sfintele Canoane Ortodoxe și în Regulamentul de procedură al comisiilor de disciplină și de judecată bisericească din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Nu este adevărat faptul că nu a dat ascultare față de autoritățile bisericești și nici faptul că a refuzat să predea gestiunea, ștampila și inventarul parohiei; nu a primit și semnat nicio adresă de la Protopopiatul 1 Iași.
Se invocă nulitatea actului și raportat la dispozițiile art. 252 Codul muncii. Arată reclamantul faptul că pârâții trebuiau să aibă în vedere și dispozițiile art. 19 din HG 1210 DIN 2003.
Sunt invocate dispozițiile art. 59,62,64,76,77,78,80,170,247 pct.2, 248 pct.3, 251 pct.1, 252, 266-271, 273, 275 Codul muncii și art. 208 din legea 62 din 2011.
În dovedirea cererii s-a solicitat proba cu acte, cu martori.
Ulterior, reclamantul a formulat o . precizări la acțiune, arătând că nu solicită anularea actului ci doar suspendarea efectelor acestui act și a executării acestuia până la soluționarea definitivă a acțiunii; au fost anexate o . acte, în copie (filele 37-56).
Pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii rezultată din necompetența generală a instanțelor judecătorești de a soluționa litigii privind preoții sau activitatea acestora precum și raportat la neîndeplinirea cerințelor legale impuse de art. 996 C.pr.civ. pentru promovarea cererii de suspendare.
În motivare s-a invocat calitatea reclamantului de preot față de care a fost sancționat temeinic și legal pentru săvârșirea unor abateri și delicte canonice. În conformitate cu prevederile statutare și reglementare preotul reclamant a fost sancționat de către C. eparhial prin Hotărârea nr. 1 din 2014, hotărâre recurată la C. mitropolitan al Mitropoliei M. și Bucovinei ce a respins recursul, menținând hotărârea dată de C. eparhial. Această hotărâre dată în recurs a fost aprobată de Sinodul M. al Mitropoliei M. și Bucovinei în ședința din 7.07.2014. Acest demers a fost unul exclusiv canonic, astfel încât instanțele judecătorești civile nu pot cerceta speța atâta timp cât nu recunosc ca izvoare de drept Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe Române precum și rânduielile specifice din Biserică, menite să asigure disciplina clericilor. Se invocă în acest sens și decizia ÎCCJ nr. 4940 din 11.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ prin care s-a respins excepția de nelegalitate a art. 156 al.6 din Statutul pentru organizarea și funcționarea B. aprobat prin HG 53 din 2008.
De asemenea nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 996 C.pr.civ. în ceea ce privește stabilirea existenței unei aparențe de drept în favoarea reclamantului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 raportat la art. 246, 247 C.pr.civ.
În dovedire s-a solicitat proba cu acte, fiind anexate întâmpinării (filele 72-101).
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare.
Ambele părți au depus concluzii.
Analizând, cu prioritate, excepția inadmisibilității acțiunii (față de soluția dată asupra acestei excepții, urmând a se analiza dacă se impune și soluționarea celorlalte excepții, respectiv nulități invocate), tribunalul reține următoarele aspecte:
La termenul din 5.11.2014 s-a pus în discuția părților excepția inadmisibilității invocată de pârâte prin întâmpinarea formulată.
Obiectul cauzei de față îl constituie cererea formulată de reclamantul F. P., pe calea ordonanței președințiale, prin care se solicită suspendarea efectelor Hotărârii nr. 1 din 2014, respectiv Hotărârii nr. 14 din 27.05.2014 și executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a acțiunii, cu consecințele ce derivă din admiterea acestor cereri (respectiv reintegrarea sa).
Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Codului de Procedură civilă, Codului Muncii, făcând trimitere și la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
Reține tribunalul faptul că, astfel cum se prevede în cuprinsul art. 1 din Codul Muncii, acest act normativ reglementează raporturile de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
În cuprinsul titlului XII Jurisdicția muncii, Cap. III Regulile de Procedură, art. 275 Codul muncii legiuitorul a prevăzut faptul că dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de Procedură civilă.
Conform art. 2 C.pr.civ. dispozițiile din acest cod constituie procedura de drept comun în materia civilă, aceste dispoziții aplicându-se și în alte materii în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.
Cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 996 C.pr.civ. și privește suspendarea efectelor a două hotărâri (nr. 1 și nr. 14 din 2014) și executarea actelor administrative .
Excepția inadmisibilității acțiunii invocată vizează două aspecte, anume inadmisibilitatea rezultată din necompetența generală a instanțelor judecătorești de a soluționa litigii privind preotii sau activitatea acestora și, pe de altă parte, inadmisibilitatea ce decurge din neîndeplinirea cerințelor legale pentru promovarea cererii pe calea ordonanței președințiale.
În privința admisibilității unei contestații întemeiată pe prevederile Codului Muncii împotriva unei dispoziții de sancționare disciplinară emisă de organele bisericești superioare, instanța reține:
Analizând actele normative în vigoare, în special prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, rezultă că relațiile dintre preoți și cultele cărora aparțin nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Așadar, consideră că prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național, precum și cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori și salariați, nu sunt aplicabile relațiilor dintre clerici și cultele cărora aparțin.
Între Biserica Ortodoxă Română și personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.
Așa cum rezultă din art. 1 din Codul Muncii, prevederile acestui act normativ nu se aplică în situațiile în care există legi speciale care au dispoziții derogatorii. Toate prevederile art. 23-26 (“Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiție și doctrină, cultele își stabilesc raporturile cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh.
Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin.7 că:“La începerea activității pastorale în unitatea în care a fost numit, personalul bisericesc primește din partea chiriarhului o decizie”.
De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art. 23( alin 4), din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor: “Exercitarea funcției de preot sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale...”
Potrivit prevederilor art. 23 (1) din Legea nr. 489/2006 - cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
Dispozițiile art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care prevăd: (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii. (2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice. (3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.
Prin urmare, legea specială face trimitere la statutele cultelor, în speță Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin HG nr. 53/2008. Din dispozițiile menționate (dispoziții legale imperative) rezultă faptul că între preoți și cultele cărora aparțin nu există raporturi juridice de muncă, pentru a fi aplicabile prevederile codului muncii, ci raporturi statuar-canonice specifice.
Potrivit art. 1 Codul muncii dispozițiile codului se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Or, legea nr. 489 din 2006 privind libertatea religioasă și regimul cultelor și HG 53 din 2008 de aprobare a Statutului B. prevăd dispoziții derogatorii de la codul muncii privind disciplina clerului.
Potrivit disp. art. 156 alin. 6 din Statutul pentru organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, „în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile”. De asemenea, potrivit art. 148 din același Statut, instanțele disciplinare și de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoți și diaconi în funcție și pensionari, precum și pentru cântăreți, în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare sunt C. disciplinar protopopesc și C. eparhial (pentru judecare în fond).
Cu privire la această dispoziție se reține de către tribunal faptul că prin decizia nr. 268 din 17.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ (irevocabilă prin decizia nr. 4940 din 11.04.2013 pronunțată de ÎCCJ, Secția de C. Administrativ și Fiscal) s-a respins excepția de nelegalitate a art. 156 al.6 din HG 53/2008.
În consecință, față de aceste dispoziții legale, instanța reține că actele jurisdicționale emise autoritățile cultelor religioase nu sunt susceptibile a fi supuse controlului instanțelor judecătorești.
În materia răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din cadrul unor culte se află în situații diferite față de cetățenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice și canonice speciale, iar ceilalți cetățeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. În legătură cu principiul egalității, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice diferite, justificate obiectiv și rațional pentru situații diferite. Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunțe în legătură cu exercitarea anumitor profesii și cu natura juridică a contestațiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale și anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenție”
Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competență în materie nu este, prin ea însăși, contrară dispozițiilor Convenției. Este, însă, necesar fie ca jurisdicțiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigențele art. 6 al. 1 din Convenție, fie dacă nu le îndeplinesc, legea națională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicție, care prezintă toate garanțiile pe care le impune acest text.
În acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar să definească conținutul sintagmei “tribunal independent” susținând că trebuie luați în considerare următorii factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existența unei protecții adecvate asupra presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparență de independență.
Cu referire expresă la instanțele ecleziastice, în cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a statuat că este legitimă compunerea jurisdicțiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situații neexcluzând apriori independența celor ce compun aceste instanțe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existența de dubii cu privire la independența lor.
Raportat la jurisprudența evocată, Curtea reține că Statutul privind organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat “Disciplina clerului”, cu deosebită acuratețe, compunerea instanțelor disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi ales membru, competența instanțelor disciplinare, drepturile procesuale ale părților, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile ordinare și extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării, instanțele disciplinare și de judecată bisericească, creează aparența de “tribunal independent”.
Aceasta este situația și în cauza de față cererea reclamantului fiind judecată conform dispozițiilor legale, atât în căile ordinare cât și extraordinare de către instanțele disciplinare și de judecată bisericească.
De altfel, și prin decizia nr. 640/2008 pronunțată de Curtea Constituțională a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a disp. art. 26 alin. 1 – 3 din Legea nr. 489/2006, reținându-se că „instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului”.
În preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituțională reține că în scopul examinării excepției, se impune analizarea naturii juridice a unităților de cult și raporturile acestora cu statul român, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. 1-5 din Constituție, potrivit cărora:
...alin. 3. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
...alin.5. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.
Văzând aceste dispoziții, Curtea Constituțională constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită religie, că ele sunt autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
Așadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entități statale, deoarece ele sunt autonome față de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cât privește statul, Curtea Constituțională reține că aceasta este o organizație politică care își realizează atribuțiile prin exercitarea funcțiilor publice. Or, statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.
Astfel, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată și critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia: “jurisdicțiile administrative sunt facultative...”, întrucât astfel de organe de jurisdicție sunt proprii organelor administrative, însă în cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre un cult religios, autonom față de stat, cu rol spiritual în societate.
Or, legiuitorul, la alin.(1) al textului examinat a utilizat noțiunea de “organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii juridice stabilite prin norme de reglementare generală.
În același sens, și prin decizia nr. 448/2011 pronunțată de Curtea Constituțională a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006. S-a reținut prin această decizie că „potrivit art. 29 alin. (3) din Legea fundamentală, "Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii", ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce privește răspunderea disciplinară internă. Aceasta și datorită naturii speciale a abaterilor și delictelor disciplinare, a pedepselor și a iertărilor pe care, în speță, nu le pot aplica instanțele de drept comun. ……… Curtea reține că prevederile Codului muncii referitoare la competența de judecată a instanțelor judecătorești specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor”. De asemenea, se reține prin această decizie că „ … În sensul celor menționate s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, "atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoții sunt conștienți de posibilitatea ca mai târziu să fie transferați într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot și-a asumat și răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii și în Regulile de procedură bisericească". … Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, anterior menționată, a decis într-o situație similară celei din speță (reclamantul fusese transferat ca preot dintr-o parohie în alta, fără a i se cere consimțământul, prin decizia Consiliului Clerical, inatacabilă în instanță, în acord cu regulile cuprinse în Statutul Bisericii Evanghelice Luterane) că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunțată în Cauza E. Dudova și Zdenek D. împotriva Republicii Cehe, reținând că procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe. Curtea a reamintit că art. 6 din Convenție nu are ca scop crearea de noi drepturi materiale care nu au fundament legal în ordinea juridică internă, ci de a oferi o protecție procedurală drepturilor recunoscute în legislația internă a statului în cauză”.
În același sens este și decizia Curții Constituționale nr. 797 din 3.07.2008.
Față textele de lege mai sus enunțate, instanța reține că actele jurisdicționale emise de autoritățile cultelor religioase nu sunt susceptibile de a fi supuse controlului instanțelor judecătorești, aspect reținut și de Inalta Curte de Casatie și Justitie prin Decizia nr. 3229/4.10.2006, Curtea de Apel B., decizia nr. 810/R/2009 cât si de Curtea de Apel București prin decizia 4128/R din 4 iunie 2009.
Dobândirea calității de membru al clerului presupune implicit acceptarea jurisdictiei autorității religioase, ceea ce nu constituie încălcarea principiului accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Conveția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene de Justiție, care, în cauza E. E. & E. E. împotriva S. D, a decis că articolul 6 nu este aplicabil.
Problema litigioasă era aceea de a ști dacă relația de muncă în calitate de preoți ai Bisericii husite cehoslovace fusese ruptă în mod valabil. Concluzia fiind aceea că potrivit dreptului intern ceh, litigiile între un preot și E. sunt excluse din competența tribunalelor, ceea ce este, pe de altă parte, subliniat de legea privind libertatea religiei și poziția Bisericilor și comunităților religioase. În aceste circumstanțe, s-a subliniat că era evident faptul că o hotărâre a tribunalelor privind existența unui raport de serviciu între un preot și E. ar constitui un prejudiciu inadmisibil adus autonomiei interne a acesteia din urmă și independenței ei decizionale.
Față de considerentele expuse, instanța constată că excepția inadmisibilității determinată de necompetența generală a instanțelor judecătorești de a soluționa litigii privind preotii sau activitatea acestora este întemeiată.
Cu privire la excepția de inadmisibilitate motivată de neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 996 N.C.P.C, instanța reține:
Conform art. 996 NCPC (1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Reclamantul solicită suspendarea provizorie a efectelor și a executării hotărârilor 1/2010 și 14 din 2014. Prin hotărârea nr. 1 din 2014 C. E. Iași a sancționat reclamantul cu „depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a săvârși vreo lucrare sacră, fără pierderea calității de preot, cu putința de a fi întrebuințat în administrația bisericească”. Prin hotărârea nr. 14 din 2014 C. M. a respins recursul declarat de reclamant împotriva primei hotărâri – soluție definitivă și irevocabilă.
S-a reținut faptul că reclamantul a săvârșit abaterile prevăzute de art. 2 lit. b din Regulamentul de procedură (căutare de certuri și provocare de neînțelegeri în sânul Bisericii), art. 3 lit. i din același act (calomnierea și acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite față de orice cleric, față de căpeteniile și superiorii Bisericii, precum și față de corporațiile, instituțiile și organele bisericești), art. 3 lit.s (neglijarea, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credință a îndatoririlor impuse de Statutul de organizare și funcționare și de Regulamentele lui de aplicare, cum și de toate ordinele și dispozițiile autorităților bisericești) și art. 15 (neascultarea de autorități).
Una dintre condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale este aceea ca aparența de drept să fie în favoarea reclamantului.
Ori, față de existența celor doua hotărâri date de organe de judecată ale cultelor și față de normele speciale de sancționare cuprinse în Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, instanța constată că reclamantul nu se poate prevala de aparența de drept în favoarea sa.
Mai reține instanța și faptul că litigiul, astfel cum este el dedus judecății de către reclamant, presupune o analiză pe fond, incompatibilă cu procedura sumară a ordonanței președințiale, iar pe de altă parte, în absența unei judecăți întemeiate pe dispozițiile dreptul comun, măsura luată de instanță ar fi definitivă. Se notează în acest sens faptul că reclamantul nu a dovedit introducerea unei acțiuni formulate pe dreptul comun.
Față de considerentele expuse, cererea formulată pe cale de ordonanță președințială este inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității cererii de ordonanță președințială și, în consecință:
Respinge – ca inadmisibilă – acțiunea formulată pe cale de ordonanță președințială de către reclamantul F. P. cu reședința în Iași, Șoseaua P. nr. 61, ., . (C.N.P._) în contradictoriu cu pârâții M. M. și Bucovinei, C.U.I._, C. eparhial Iași și C. M. Iași cu sediul în Iași, . și Sfânt, nr. 16.
Cu drept de apel, ce se va depune la Tribunalul Iași, în termen de 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 06.11.2014.
Cu opinie în sensul prezentei hotărâri,
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI, GREFIER,
I. D. B. M. M. A. T. L. G. O.
RED/TEHNORED – D.I./D.I.
4 EX – 6.11.2014
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 3593/2014.... → |
|---|
