Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 3707/2015. Tribunalul MEHEDINŢI

Comentarii

0

Sentința nr. 3707/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 3401/101/2015*

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL M.

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Sentința nr. nr. 3707

Ședința publică de la 09 Septembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE L. V. E.

Asistent judiciar L. A. P.

Asistent judiciar L. G.

Grefier C. T.

Pe rol judecarea cauzei Litigii de muncă privind pe reclamant P. C.

și pe pârât M. A. INTERNE, pârât I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, pârât I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE M., având ca obiect drepturi bănești includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 și în continuare, precum și plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic C. I. pentru pârâtul IPJ M., lipsă fiind reclamanta și ceilalți pârâți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Din oficiu, conform art. 131 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, instanța constată că este competentă general, material și teritorial, conform art. 208 și 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cu soluționarea cauzei.

Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat în cauză, instanța constată închise dezbaterile și în temeiul dispozițiilor art.392 c.pr.civ. acordă cuvântul asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare și pe fondul cauzei.

Consilier juridic C. I. a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, admiterea excepției prescripției, lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de față:

Prin cererea adresată Tribunalului M. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal la data de 15.04.2015 și înregistrată sub nr._ reclamantul P. C. a chemat în judecată pe pârâții M. A. Interne București, I. G. al Poliției Române București și I. de Poliție al Județului M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective și la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, începând cu 01.01.2011, potrivit O.G.9/2000, privind nivelul dobânzii legate pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. 13/2011, privind dobânda legală.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv, iar în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs, în interesul legii, a statuat „ dreptul la acordarea premiului anual, nu a fost înlăturat prin abrogarea art.25 din Legea 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului, soldei/indemnizației de bază.

Or, raportat la această concluzie se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330 / 2009, începând cu luna ianuarie 2011. în acest sens, aceeași instanță a stipulat în deciziile menționate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultă ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.

Astfel, Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității in care subzistă dreptul de creanță al angajatului in cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat in forma anterioară prevăzută de act. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009.

Din acest punct de vedere a arătat că nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariate prev. de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulare cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.

A apreciat că dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

A susținut că interpretarea textului din motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură a îl îndreptăți la introducerea in salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât Înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariate profesorilor.

Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

A arătat că în acest sens, se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr.330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce îl privește astfel: Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul în care se face premierea; Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioadă în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada in care a desfășurat activitate; Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor, iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

A menționat că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art.46).

De asemenea, prin art. 8 din Legea m. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului, din sectorul bugetar.

A apreciat că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, a arătat că este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin.2 din Constituție principiul neretroactivității legilor.

Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea a susținut că în determinarea câmpului de aplicare a legilor in timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, in momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau in raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă in momentul încheierii lor.

A arătat că norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și tară a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi

Ori, a apreciat că, dreptul de a incasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

De asemenea, a evidențiat faptul că trebuie observat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului", dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate Ia care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar a invocat faptul că dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

A apreciat că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor ante menționate, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salariată iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.

De asemenea, a arătat că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău) secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general in favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că: "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate in sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 254 alin. 2 și 5 Cod procedură civilă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În dovedire a depus, următoarele înscrisuri: adresa nr._/03.04.2015 și adeverința nr. 219/02.04.2015

Pârâtul M. A. Interne București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia pentru următoarele motive:

Calculul și plata oricăror drepturi bănești către reclamant, se face exclusiv de către I. de Poliție al Județului M., unitate al cărei șef are calitatea de ordonator terțiar de credite, iar potrivit art. 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea M.A.I., ministrul afacerilor interne are calitatea de ordonator principal de credite.

Anexa nr. 12 la Ordinul M.A.I. nr. S/34/2014 privind exercitarea calității de ordonator de credite în M.A.I., stabilește drepturile și îndatoririle ordonatorilor secundari și terțiari de credite din instituția noastră.

Conform pct. 2 lit. a, ordonatorii terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-șef sau înlocuitorul acestuia.

Conform regulii instituite de prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ministrul M.A.I, în calitatea sa de ordonator principal de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii secundari și terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-șef.

Așadar, a apreciat că atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare angajat în parte, sunt în competența exclusivă a șefului unității la care acesta este angajat, care, așa cum a arătat mai sus, are calitatea de ordonator secundar de credite.

Prin urmare, a opinat că nu se poate reține că atât instituția centrală, cât și structurile sale subordonate au calitate procesuală pasivă, deoarece într-o atare interpretare s-ar ajunge la concluzia că pot avea calitate procesuală pasivă toate unitățile dintr-o instituție, între care se stabilesc raporturi de subordonare ierarhică.

In sensul celor de mai sus, a învederat decizia civilă nr. 3522/16.10.2008 a I.C.C.J. potrivit căreia ,,în litigiul având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariala, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care funcționarul public are stabilit raportul de serviciu. Faptul că ministerul în interiorul căruia instituția publică este organizată și funcționează, în calitatea acestuia de ordonator principal de credite repartizează instituțiilor subordonate creditele bugetare aprobate, nu constituie un temei suficient pentru atragerea acestuia în litigiu, motivația invocată de reclamant privind garanția că obligația bănească a instituției publice va fi astfel executată, neavând suport în dispozițiile procedurale privitoare la condițiile de exercițiu ale acțiunii civile".

În concluzie, a solicitat să se observe că în cadrul M.A.I. există o procedură de repartizare a creditelor bugetare alocate acestuia.

De asemenea, față de faptul că potrivit art. 12 alin. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, I.P.J. M. este o unitate cu personalitate juridică aflată în subordinea Inspectoratului G. al Poliței Române, în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne, a arătat că potrivit art. 222 din Codul civil, „Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".

În raport de data nașterii dreptului la acțiune pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada cuprinsă între data de 01.01.2011 și momentul anterior cu trei ani datei introducerii acțiunii.

Pârâtul a precizat că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/201 1 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor care le-au instituit, respectiv Decretul nr.167/1958 care la art. l dispunea că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau. după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. dreptul la acțiune stingându-se prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut Decretul nr. 167"1958

Acest termen a fost menționat și în art. 2517 Cod civil, în vigoare începând cu data de 01.10.2011 care prevede că „termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

De asemenea, art. 166 alin (1) din Lege nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, face referire la același termen de prescripție de trei ani după cum urmează: „Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale. precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".

In concluzie, față de data nașterii dreptului la acțiune, 01.01.2011, și în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, se impune constatarea prescripției dreptului la acțiune pentru sumele solicitate pentru perioada arătată.

Cu privire la fondul cauzei, a arătat că potrivit art. 21 alin. (1) din Anexa nr. IV la Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ în vigoare de la 01.01.2010 până la 31.12.2010, pentru activitatea desfășurată, cadrele militare în activitate, soldații și gradații voluntari în activitate, polițiștii și personalul civil beneficiază de un premiu anual stabilit în raport cu solda lunară/salariul de bază de încadrare, respectiv salariul de bază din ultima lună a anului pentru care se face premierea.

D. urmare, ținând cont că ultima lună a anului este luna decembrie, iar drepturile salariale cuvenite personalului din M. A. Interne pentru luna respectivă sunt stabilite și plătite în luna ianuarie a anului următor, a arătat că premiul anual nu poate fi determinat și plătit decât începând cu aceeași lună ianuarie.

A susținut că această procedură este sprijinită și de prevederile art. 25 alin. 4) din Legea-cadru nr. 330/2009, conform cărora plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit legii respective, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Astfel, pentru activitatea desfășurată în anul 2010, personalul plătit din fonduri publice, inclusiv polițiștii, cadrele militare în activitate și personalul civil, putea să beneficieze de un premiu anual începând cu luna ianuarie 2011.

In conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

În consecință, a apreciat că legiuitorul a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 în majorarea salariala cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, procedeu prin care personalul respectiv nu a fost lipsit de dreptul de a beneficia de dreptul bănesc în discuție.

A menționat că în bugetul pentru anul 2011 al Ministerului A. Interne nu au fost prevăzute sau repartizate fonduri bugetare, potrivit legii, pentru cheltuieli cu premiul anual cuvenit personalului acestui minister pentru activitatea desfășurată în anul 2010, iar potrivit art. 14 alin. 2) și 3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele instituțiilor publice și nici angajată și efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială și nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.

A susținut faptul că Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, precum și legile anuale speciale de aplicare a acesteia nu prevăd acordarea unui premiu anual, începând cu anul 2011.

Cu privire la solicitarea reclamantului privind obligarea pârâților „la plata de daune moratorii, respectiv dobânzi legale...", a arătat că actul normativ care reglementează dobânda legală este O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Potrivit dispozițiilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din actul normativ mai sus-menționat, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, a invocat faptul că, în cauza dedusă judecății, părțile nu numai că nu au stabilit printr-o convenție dobânda legală, dar nici nu poate fi pusă în întârziere, deoarece, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat M.A.I. se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.

Astfel, a apreciat că obligarea instituției la plata sumei de bani solicitate prin prezenta acțiune, sub sancțiunea achitării dobânzii legale, pe lângă achitarea acestor drepturi în sumă actualizată cu rata inflației, ar contraveni prevederilor legale.

Mai mult decât atât, a învederat instanței de judecată că nu se pot acorda două modalități de acoperire integrală a prejudiciului (actualizare cu indicele de inflație și dobândă legală) deoarece o asemenea soluție ar determina o îmbogățire tară just temei a persoanei care a formulat acțiunea.

În cauză a formulat întâmpinare și pârâtul I. de Poliție al Județului M. prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Pârâtul a solicitat ca instanța să examineze și să se pronunțe cu privire la următoarele excepții:

1. Excepția necompetenței materiale a Secției a II-a de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului M., arătând că reclamantul este personal contractual în cadrul I.P.J. M., iar prin acțiunea dedusă judecății solicită, în esență, acordarea unor drepturi de natură salarială.

Având în vedere cele prezentate mai sus se impune admiterea excepției de necompetență materială a Secției a II-a de C. Administrativ și Fiscal, urmând ca, pe cale de consecință, să se decline competența privind soluționarea cauzei în favoarea Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Tribunalului M., competentă cu soluționarea acesteia.

2. Excepția autorității de lucru judecat:

Potrivit art. .430 alin. l din Legea 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. "

Se poate observa faptul că, în esență, reclamantul solicită acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual aferent anului 2010 în salariul lunar începând cu 01.01.2011.

A învederat că reclamantul prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._, a mai solicitat acordarea premiului anual aferent anului 2010, iar, prin sentința civilă nr. 5409 din 22.11.2013, Tribunalul M. a respins cererea de chemare în judecată, hotărâre care a rămas definitivă prin nerecurare.

3. Excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01._12:

Potrivit prevederilor art. 2517 Cod civil, precum și art. 67 din Anexa VII din Legea 284/2010 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, termenul general de prescripție este de 3 ani de zile.

Întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului M. la data de 15 04.2015 aceasta poate fi analizată pe o perioadă de 3 ani, anterior promovării acțiunii, respectiv începând cu data de 15.04.2012.

Având în vedere cele prezentate mai sus, se constată prescrierea dreptului la acțiune pentru perioada 01.01._12, urmând ca, pe cale de consecință, să se respingă acțiunea ca fiind tardiv introdusă.

Pe fondul cauzei a arătat că dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice stabilesc că „plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", iar plata premiului anual pentru anul 2010, urma să se facă începând cu luna ianuarie 2011.

De asemenea, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi". Așadar, legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că nu se mai acordă premiul anual pentru anul 2010, stabilind totodată si destinația sumelor corespunzătoare acestui premiu.

In concluzie, a apreciat că este evident faptul că premiul anual aferent anului 2010, solicitat de către reclamant, nu s-a mai acordat, în conformitate cu prevederile legale menționate anterior.

A precizat că Legea nr. 284 din 28.12.2010 a fost supusă controlului de constituționalitate, iar prin Decizia nr. 1658 din 28.12.2010 a Curții Constituționale s-a constatat că "dispozițiile Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătii din fonduri publice. în ansamblul său, precum si, în special, ale art. 1 alin. 2, art. 4, art. 10 alin. 1, art. 14, art. 22 alin. 1 si 2, art. 33 alin. 1 si art. 37 alin. 1 si 3 din lege sunt constituționale. "

De asemenea și Legea nr. 285/28.12.2010 a fost supusă controlului de constituționalitate iar prin Decizia nr. 1658/28.12.2010 a Curții Constituționale s-a constatat ca dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. în ansamblul său, precum și în special, ale art. 1 din lege sunt constituționale, iar în legătură cu prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr. 257/20.03.2010, nr. 115/09.02.2012, 946/13.11.2012, în sensul că acestea sunt constituționale.

A arătat că articolul 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii.

Totodată, a învederat instanței faptul că la data de 18 noiembrie 2013, prin Decizia nr. 21/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acordarea premiului anual personalului plătit din fonduri publice pentru anul 2010, stabilind următoarele: .,(..) în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011. potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

A arătat că în anul 2012, dispozițiile din Legea 283/14.11.2011, art. 7 alin. 2 stabilesc că „ în anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță ", iar în 2013, OUG 84/12.12.2012 a stabilit că,, prevederile art. 7 alin 1 din OUG nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012 și ale art. l alin. 4 și 5, art. 2, 3, art. 4 alin. 1 și 2, art. 6,7,9,11, art. 12 alin. 2 și art. 13 ale art. II din OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008, privind reglementarea unor măsuri financiare in domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.

A mai arătat că art.7 din OUG 19/2012 alin. 2 stabilește că ,, în anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță,,, în anul 2014, OUG 103/14.11.2013 prevede în art. 9 alin.2 :„ în anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță ", iar în anul 2015 prin OUG 83/12.12.2014 s-a stabilit în art. 8 alin. 2 „în anul 2015, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță.

Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Așadar Curtea reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.

A susținut că potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. La alin. 2 al aceluiași articol se prevede că dispozițiile alin. 1 nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că politica salariată a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul sau, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată in Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).

Astfel a apreciat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit în mod constant că instituirea și diminuarea drepturilor salariale, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea ori încetarea acordării lor, stabilirea categoriilor de personal salariat care beneficiază de acestea, precum și a altor condiții și criterii de acordare, țin de competența și opțiunea exclusivă a legiuitorului.

A reținut că în virtutea prerogativelor constituționale, Parlamentul și, prin derogare legislativă în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția (art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală), adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Or, în ipoteza admiterii acțiunii, a opinat că instanța s-ar substitui legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituțional al separației puterilor în stat.

În susținerea apărărilor, pârâtul a depus în copie următoarele înscrisuri: sentința nr. 5409/22.11.2013 și adresa nr._/30.04.2015.

Pârâtul I. G. al Poliției Române București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului G. al Poliției Române, solicitând respingerea acțiunii reclamantului față de acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivare a arătat că stabilirea și acordarea diferitelor drepturi bănești, aferente unui raport de serviciu constituie un atribut exclusiv ce aparține angajatorului, subiect pasiv al raportului obligațional dedus judecății, care are obligația verificării condițiilor de acordare și de stabilire a drepturilor bănești solicitate.

Pârâtul a precizat că în perioada pentru care este solicitată acordarea dreptului bănesc, persoana care a formulat acțiunea, a avut raporturi de serviciu cu I. de Poliție al Județului M..

Așadar, calitatea procesuală este definită ca fiind existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic.

Excepția invocată se întemeiază pe dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002. privind organizarea și funcționarea Poliției Române care stipulează că "inspectoratele de poliție județene au personalitate juridică", iar conducătorul acestora (inspectorul-șef), este ordonator terțiar de credite.

De asemenea, a precizat că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la prevederile art. 21 alin (3) din Legea 500/2002 privind Finanțele Publice, ministrul afacerilor interne, în calitate sa de ordonator principal de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Așadar, stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază polițiștii din cadrul inspectoratelor județene sunt în competența exclusivă a șefilor acestor unități, care sunt ordonatori terțiari de credite.

Prin urmare, nu se poate reține că atât instituția centrală, în speță I. G. al Poliției Române (conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002) cât și structurile sale teritoriale au calitate procesuală pasivă, deoarece într-o atare interpretare s-ar ajunge la concluzia că pot avea calitate procesuală pasivă toate unitățile dintr-o instituție, între care se stabilesc raporturi de subordonare ierarhică.

In sensul celor de mai sus, a învederat decizia civilă nr. 3522/16.10.2008 a I.C.C.J. potrivit căreia „în litigiul având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care funcționarul public are stabilit raportul de serviciu. Faptul că ministerul în interiorul căruia instituția publică este organizată și funcționează, în calitatea acestuia de ordonator principal de credite repartizează instituțiilor subordonate creditele bugetare aprobate, nu constituie un temei suficient pentru atragerea acestuia în litigiu, motivația invocată de reclamant privind garanția că obligația bănească a instituției publice va fi astfel executată, neavând suport în dispozițiile procedurale privitoare la condițiile de exercițiu ale acțiunii civile ".

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției a invocat prevederile art. 222 din Codul civil, potrivit cărora „Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".

Pe cale de consecință, a solicitat admiterea excepției astfel cum a fost formulată și respingerea acțiunii față de I. G. al Poliției Române ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Având în vedere data introducerii acțiunii reclamantului a solicitat să se constate că dreptul material la acțiune este prescris pentru perioada anterioară celor trei ani calculați în urmă, începând cu data depunerii acțiunii la instanță, pentru perioada 01.01._12.

A precizat că în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, cu modificările și completările ulterioare: ..dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

În același context, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din actul normativ sus menționat, termenul de prescripție este de 3 ani, astfel că, în situația de față, având în vedere data introducerii prezentei acțiuni, dreptul de a solicita achitarea unor eventuale sume reprezentând drepturi salariale este prescris.

Acest termen a fost menținut și în art. 2517 Cod civil, în vigoare începând cu data de 01.10.2011. care prevede că „termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

De asemenea, art. 166 alin. (1) din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, face referire la același termen de prescripție de trei ani, după cum urmează: ..Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".

Totodată a solicitat să se aibă în vedere și Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor ari. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), ari. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pol invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Pe fondul cauzei, a arătat că în susținerea cererii, reclamantul face referire la prevederile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, acesta fiind ultimul act normativ care stabilea acordarea premiului anual pentru personalul plătit din fonduri publice.

Referitor la plata premiului anual, cunoscut și sub denumirea de al 13-lea salariu a precizat faptul că acest drept a fost reglementat să se acorde personalului bugetar numai până în anul 2010.

Astfel, până în anul 2010, actele normative emise în domeniul salarizării prevedeau acordarea acestui drept. Ultimul act normativ ce a conținut prevederi referitoare la acordarea premiului anual a fost Legea-cadru nr. 330/2009.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (1) și (4) din acest act normativ, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficia de un premiu anual egal, iar plata premiului anual se făcea pentru întregul personal salarizat, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.

Totodată prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice au stabilit că ,,plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul".

Prin urmare, conform acestor prevederi, plata premiului anual pentru anul 2010, urma să se facă începând cu luna ianuarie 2011.

A arătat că în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

În concluzie, a apreciat că este evident faptul că premiul anual aferent anului 2010, nu s-a mai acordat, în conformitate cu prevederile legale menționate anterior.

A învederat faptul că la data de 18 noiembrie 2013, prin Decizia nr. 21/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acordarea premiului anual personalului plătit din fonduri publice pentru anul 2010, stabilind următoarele:

,,(..) în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

A invocat faptul că începând cu anul 2011 legiuitorul nu a mai prevăzut în legislația salarizării acordarea premiul anual către personalul bugetar, actele normative ulterioare privitoare la salarizarea din fonduri publice precum Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice - nu au mai reglementat posibilitatea acordării premiului anual.

A arătat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit în mod constant că instituirea și diminuarea drepturilor salariale, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea ori încetarea acordării lor, stabilirea categoriilor de personal salariat care beneficiază de acestea, precum și a altor condiții și criterii de acordare, țin de competența și opțiunea exclusivă a legiuitorului.

A apreciat că în virtutea prerogativelor constituționale, Parlamentul și, prin derogare legislativă în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția (art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală), adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor și excepțiilor invocate prin întâmpinările depuse la dosar, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Soluționând cauza, instanța, analizând excepția de necompetență funcțională, prin încheierea din ședința publică din 24.06.2015 a admis excepția de necompetență funcțională a Secției a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Tribunalului M..

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 24.06.2015, sub nr._ .

Analizând acțiunea în raport de actele dosarului, și de dispozițiile legale incidente în materie, Tribunalul constată și reține următoarele:

Reclamantul P. C. – personal contractual este încadrat în cadrul pârâtului M. A. Interne din 01.08.1992, în perioada 01.01._15 desfășurând activitatea în cadrul pârâtului I. de Poliție Județean M., potrivit adeverinței nr.219/2015 și adresei nr._/30.04.2015 emise de pârât, depuse la dosar.

Prin acțiunea dedusă judecății reclamantul solicită să fie obligați pârâții M. A. Interne București, I. G. al Poliției Române București și I. de Poliție al Județului M., la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011 calculate conform OG 9/2000 până la data de 01.09.2011 când a devenit aplicabilă OG 13/2011.

În baza art.248 alin.1 Cod pr. civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor invocate de pârâți, astfel:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții M. A. Interne și I. G. al Poliției Române, se constată că prin potrivit art.7 alin.3 din OUG 30/2007, privind organizarea și funcționarea MAI, ministerul are calitatea de ordonator principal de credite, pârâtul IGPR având calitatea de ordonator secundar de credite.

De asemenea,potrivit art.21 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, pârâtul MAI, în calitatea sa de ordonator principal de credite, repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari si terțiari de credite după cam în raport de sarcinile acestora, potrivit legii.

În raport de aceste dispoziții se constată că pârâții MAI în calitate de ordonator principal și IGPR în calitate de ordonator secundar, repartizează bugetul pentru pârâtul IPJ M. care este ordonator terțiar de credite, instituție publică aflată în subordinea celor doi pârâți.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive urmând să fie respinsă.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul IPJ M., instanța reține că, prin acțiunea ce a format obiectul dos._ al Tribunalului M., reclamantul P. C. a solicitat obligarea pârâților MAI, IGPR și IPJ M. la calculul și plata premiului anual aferent anului 2010, în conformitate cu art.25 din Legea 330/2009, OUG 1/2010 și OG 38/2003, sume actualizare la data plății efective.

Soluționând cauza, Tribunalul M. prin sen.civ. nr.5409/22.11.2013, a respins acțiunea, sentința civilă care a rămas definitivă prin nerecurare.

Potrivit dispozițiilor dispozițiile art.431 alin.1 din C.proc.civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel că, față de aceste dispoziții, instanța reține că cauză nu sunt întrunite condițiile existenței autorității de lucru judecat, având în vedere că, deși prezenta cauză se poartă între aceleași părți, obiectul cauzei nu este același, având în vedere că în dos._, reclamantul a solicitat acordarea premiului anual pentru anul 2010, iar în prezenta cauză se solicită premiul anual începând cu 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, situație în care instanța constată că, în cauză există nu autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste considerente instanța urmează a respinge excepția autorității de lucru judecat

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, instanța reține următoarele:

Având în vedere dispozițiile art.6 pct.4 Noul Cod Civil, potrivit cărora prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi, instanța constată că pentru perioada 01.01.2011 – 15.04.2012 privind plata diferențelor de drepturi salariale – premiul anual, dreptul material la acțiune al reclamantului este prescris, raportat la data introducerii acțiunii respectiv 15.04.2015.

Astfel, potrivit D167/1958 – privitor la prescripția extinctivă, termenul general de prescripție este de 3 ani, iar în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție distinctă.

De altfel, și art.268 pct.c) Codul Muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că este întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune urmând să fie admisă, constatându-se că pe perioada 01.01._12 dreptul material la acțiune este prescris.

Pe fondul cauzei, instanța constată că:

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a susținut că dreptul de a beneficia de premiul anual a fost câștigat atâta timp cât dispozițiile legale care îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor pentru care se acordă premiul,orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

Susținerile reclamantului nu sunt fondate.

Dreptul reclamantului de a primi premiul anual aferent anului 2010 s-a născut la data de 01.01.2011, deoarece din dispozițiile art. 25 alin.1 și 4 din Legea 330/2009 rezultă că pentru activitatea desfășurată personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz,realizate în anul pentru care se face premierea.

La data de 01.01.2011 a intrat în vigoare Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care a abrogat expres Legea 330/2009.

Potrivit art. 1, alin.2 din Legea 284/2010 începând cu data intrării în vigoare a legii drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege.

Aplicarea prevederilor acestei lege se realizează etapizat prin modificarea succesivă după caz a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de prin legi speciale anuale de aplicare.

În anul 2011 salarizarea personalului plătit din fonduri publice s-a făcut în conformitate cu Legea 285/2010.

La art. 8 din această lege se prevederea că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acesta fiind avut în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sistemul bugetar.

Prin Decizia nr 21/18.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea 285/2010 premiul pentru anul 2010 prevăzut de art. 25 din Legea 330/2009 a fost inclus în majorarea salarială stabilită pentru anul 2011 potrivit art. 1 din Legea 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma suspusă vechii reglementări.

Potrivit art. 517, alin.4 Cod procedură civilă decizia este obligatorie.

De subliniat este și faptul că în legătură cu dispozițiile art. 8 din Legea 285/2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii (115/2012, 257/2012) stabilind că acesta dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că pe de o parte reglementează încetarea acordării lui începând cu luna ianuarie 2011,iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi cuprinse prin includerea acestora în salariul/ solde, indemnizația de bază a angajatului potrivit reglementărilor din aceeași lege.

Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților conform legii, Curtea a constatat prin Decizia nr 1615/20.12.2011 că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare și nu drepturi fundamentale consacrate și garantate prin Constituție.

Curtea a reținut de asemenea că legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal căruia li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Curtea a mai reținut că dispozițiile art. 8 din Legea 285/2010 prin conținutul lor normativ nu vizează efecte juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivității legii.

Curtea a mai constatat că majorarea salarială din anul 2011 rezultată ca urmare a includerii premiului anual, din anul 2010 în salariul/ solda/ indemnizația de bază este acordată și în continuare, dovadă că de la 01 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe anul 2011.

În cauza de față reclamantul a beneficiat de majorarea salarială stabilită de art. 1 din Legea 285/2010.

Salarizarea personalului bugetar în anul 2012 a fost reglementată prin Legea 283/2011 de aprobare a OUG 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Potrivit art. 283/2011 în anul 2012 cuantumul brut al salariilor/ indemnizațiilor de încadrare se menține la același nivel cu cel care se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011.

De asemenea rămân la același nivel și cuantumul sporurilor, indemnizațiile, compensațiile și celelalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte potrivit legii din salariul brut.

În art. 7, alin.2 din Legea 283/2011 se prevede că în anul 2012 autoritățile și instituțiile publice nu vor acorda premii și prime de vacanță.

În anul 2013 salarizarea personalului din sectorul bugetar a fost reglementată prin OUG 84/2012 care prevede la art. 1 că în anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3-5 din OUG 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobate cu modificări prin Legea 182/2012.

Prin OUG 103/2013 a fost reglementată salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014 și din conținutul acestuia rezultă că în anul 2014 salariile de bază/ solda funcției de bază/ indemnizațiile de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se mențin la nivel cu cel din decembrie 2013.

Ca atare nici un act normativ adoptat după Legea 285/2010 nu mai reglementează premiul anual, reclamantul beneficiind de majorările salariale acordate de actele normative arătate.

În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". însă, alin.2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".

În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.

De asemenea se apreciază că nu sunt incidente în cauză Directivele Consiliului Europei nr._/CE din 19.07.2000 referitoare la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE din 27.11.2000 pentru crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal pentru ocuparea forței de muncă și condiții de muncă, deoarece aceste directive ale Consiliului Europei se referă la crearea unor situații discriminatorii pe criterii de origine rasială sau etnie ori pe criterii de handicap.

Prin urmare acțiunea reclamantului va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea formulată de reclamantul P. C., CNP_, domiciliat în Dr.Tr.S., ..73, ., ., județul M. în contradictoriu cu pârâții M. A. INTERNE,cu sediul în București, ., sector 1, I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, cu sediul în București, ..6, sector5, I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE M., cu sediul în Drobeta T. S., ..75, județul M..

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MAI și IGPR.

Admite excepția prescripției invocată de MAI pentru perioada 01.01._12.

Respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de IPJ M..

Cu apel în 10 zile de la comunicare, cale de atac care se depune la Tribunalul M..

Pronunțată azi, 09.09.2015 în ședință publică la sediul Tribunalului M..

PREȘEDINTE,

E. L. V.

CU VOTUL CONSULTATIV AL ASISTENȚILOR JUDICIARI

G. L. L. P.

GREFIER,

T. C.

Red.LP

EX. 6/18.09.2015

OP DATE 2626/2006

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 674/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 130/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 1933/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 3378/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 2763/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 1707/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 416/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 3166/2015. Tribunalul MEHEDINŢI